Prostii de la și pentru oameni deștepți

Seria The Naked Gun de odinioară a fost adorabilă, remarcabilă, dar nu s-a distins atât de mult în peisajul cinematografiei nu pentru că n-ar fi avut calități, ci pentru că soiul său de umor deșucheat nu venea pe un fond așa apăsat de corectitudine politică, pe de o parte, iar oamenii erau mult mai relaxați (era final de Război Rece), de de alta.

Acest The Naked Gun vine într-o situație mult mai complicată.

Geopolitic, stăm rău.

Intelectual, stăm rău.

Moral, stăm rău.

Așa că tare mi-e că unii o să considere acest film o tâmpenie.

Ceea ce și este, dar este o tâmpenie foarte deșteaptă, venită de la niște oameni de asemenea calibru, destinată unora ca ei.

Ca un exemplu, există o sumedenie de gaguri verbale care presupun o înțelegere subtilă a limbii engleze, iar traducătorii români au avut o sarcină infernală în a le reda, fapt pentru care îi compătimesc și îi felicit.

Pentru cititorii mai tineri care au avut răbdarea să ajungă până aici cu cititul, să menționez că The Naked Gun, ca și predecesoarele, ia structura, tematica și tropii filmelor polițiste de ani ’90 și le împănează cu poante absurde, deocheate, parodice și satirice fără cruțare pentru spectator.

Erau momente când aș fi vrut să am măcar o secundă de respiro, de scene desfășurate previzibil, dar nu, regizorul Akiva Schaffer și cohorta de realizatori îmi torpilau la foc automat tot confortul cerebral.

Și n-am încotro decât să le mulțumesc pentru asta.

Vorba poeziei pe care am mai invocat-o și cu alte prilejuri:

Se supără cei proști de-o glumă bună.

Iar cei inteligenți de una rea.

Cum nu știi despre-a mea ce-o să se spună,

Tu fii prudent și nu te supăra.

Trecutul e factor de referință și în cazul protagonistului.

Leslie Nielsen a fost înzestrat cu o bonomie aparte, în ton cu aerul mai degajat al perioadei, iar asta a servit filmelor sale.

Liam Neeson e durul prin excelență de când cu Taken, așa că ideea de a-l pune în rolul fiului care îi calcă pe urme, adică în străchini, a fost strălucită.

Vocea lui cavernoasă e impecabilă, chiar și când declamă cele mai derutante stupizenii.

A doua cea mai bună idee a fost asocierea lui cu Pamela Anderson, încă un mod de a face cu ochiul către generația mea, care a deprins, hmmm, delectarea cu nurii și formele ei.

În plin proces de contestare acerbă a fenomenului numit ”obiectivarea femeii”, actrița se lasă folosită exact așa, ba chiar cu o așa voluptate plină de haz, că mi-a crescut stima pentru ea mai ceva ca, hmmm, interesul de pe vremuri.

Să vă îndemn să mergeți la The Naked Gun?

În linii mari, da.

În linii mici, luați de citiți această poezie de Gellu Naum, care s-a născut exact în aceeași zi în care am văzut eu însumi filmul (1 august):

Aproape de aproape în rădăcina asta
ceva se străduie să redevină

iar noi rămâne să ne întrebăm dacă să trecem cu vederea blândețea lui nimicitoare

urmează o rostogolire și poate o zguduită claritate
care falsifică și uită

atunci cu greu mai recunoaștem grația electrică a vechilor bărbați
pe care îi văzusem mai demult cum își cărau cămășile coclite
prin mlaștina care îi dogorea
și se plantau cu brațele în cruce cu un condor pe fiecare umăr
bărbații care vroiau să moară și își zdrobeau și oasele ca mama mamei lor
și ies în ploaie să-mi dezleg frânghia de care sunt legat

(Gellu Naum, Aproape de aproape)

Dacă v-a trezit câtuși de puțin activitatea neuronală și dacă ați avut un Playboy ascuns sub saltea când erați în generală/liceu, mergeți cu încredere.

Jocuri tari cu coloane sonore așijderea

Nu ascund că, atât din punct de vedere al divertismentului, cât și al educației, jocurile video au îndeplinit pentru mine un rol semnificativ alături de cărți și filme, iar o latură a lor unde gusturile mi-au fost cultivate în profunzime a fost aceea a componentei muzicale de care au beneficiat.

Mai jos aveți o listă de zece jocuri video cu coloane sonore remarcabile, care, în lumea cinematografiei, ar concura la Oscar cu siguranță:

***

Command & Conquer: Red Alert – e drept, primul joc de strategie pe care l-am văzut vreodată a fost cel dintâi Command & Conquer. Mi-aduc și acum aminte, cum, elev de gimnaziu pasionat de extraordinara serie despre Al Doilea Război Mondial intitulată Battlefield, ședeam alături de prietenul care juca și urmăream cu ochi uimiți desfășurarea ostilăților dintre GDI și The Brotherhood of Nod, permițându-mi chiar să fac unele sugestii tactice din când în când.

Însă din această serie, Red Alert este titlul pe care l-am parcurs eu însumi pe îndelete. Un joc mai puțin original ca idee și narațiune, dar cu aspecte tehnice îmbunătățite și o complexitate sporită, toate însoțite de o coloană sonoră formidabilă, care îmbină house, tehno și uneori trance, în timp ce, foarte des, pe fundal se disting zgomotele unor bocanci mărșăluind implacabil.

***

Quake 2 – posteritatea a înregistrat mai mult Quake 3, pentru impulsul pe care l-a dat înfruntărilor umane în rețea, iar, din punct de vedere muzical, cel dintâi joc Quake este aureolat de contribuția auditivă a celor de la Nine Inch Nails, însă, pentru mine aceasta a rămas experiența care s-a imprimat cel mai adânc între sinapse, nu ultimul rând grației coloanei sonore.

Un amestec de rock industrial, tehno și chiar rave, antrenant și brutal, impecabil potrivit senzației că ești ultimul reprezentant al omenirii într-un infern populat cu arătări organice sau robotice coșmărești.

***

Atomic Bomberman – o creație ludică delirant de distractivă, care a dus, probabil, la distrugerea multor tastaturi, mai ales când era jucată la două mâini.

Adrenalina sărea de limitele normalului când încercai să eviți bombele adversarului și să le plasezi în labirint pe cele proprii, iar coloana sonoră contribuia masiv la asta, printr-o sonoritate tehno, house și rave cum numai în anii ’90 s-a putut compune.

Ascultând-o din nou, pot să jur în anumite momente că e un album nedeclarat al celor de la Prodigy.

***

Age of Empires – din punct de vedere intelectual și tehnic, Age of Empires 2 este un joc net superior acestuia. De fapt, pasiunea mea pentru istorie a primit un imbold hotărâtor de la succesorul jocului de față, însă acesta, pe lângă faptul că mi-a prilejuit una dintre primele mele victorii memorabile într-o încleștare de strategie cu un oponent uman, a avut coloana sonoră care m-a impresionat mai mult.

Un ansamblu de sunete tribale, așa cum se cuvine unei povești despre zorii civilizației, împletite în melodii fie impetuoase, fie tensionate discret, așa cum se auzeau filmele în anii ’90.

Iar incantația preotului era o melodie hazlie în sine.

***

FIFA: Road to World Cup 98 – când am luat la liceu, mai că n-am făcut greva foamei, ca să-i conving pe părinții mei să îmi ia un calculator nou, capabil să ruleze, în primul rând, acest joc, pe care îl încercasem la un prieten și mă înrobise prin modul (realist pentru vremea aceea) cum simula sportul-rege.

Când, într-un final, m-am putut dedica lui o vară întreagă, am descoperit că îmi plăcea să petrec neobișnuit de mult timp în meniurile de tot felul.

Motivul?

Melodiile excepționale de pe fundal, multe de pe albume de la Chrystal Method, la care se adăuga emblematicul cântec cu titlu metatextual – Song 2 – al celor de la Blur.

***

Omikron: The Nomad Soul – un joc care începe formidabil (personajul din altă dimensiune care se adresează direct jucătorului și apoi cotitura narativă extraordinară de mai târziu), o ia încetișor în jos, ajungând la final să pară repetitiv și neinspirat, atât intelectual, cât și estetic.

Rămâne, totuși, memorabil, orașul bladerunnerian din primul capitol și cele trei secvențe realizate cu tehnologia grafică a jocului, reprezentând trei melodii ale lui David Bowie, care a contribuit, de altfel, la toată coloana sonoră, ba chiar apare, cumva, și drept personaj (nu zic mai multe, e una dintre revelațiile importante ale poveștii).

Mărturisesc că stima mea pentru David Bowie, pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin ca expresie artistică, a crescut enorm după ce l-am regăsit aici, dar și ca actor în The Last Temptation of Christ sau Zoolander.

***

Gorky 17 – un joc cu o atmosferă de un macabru foarte reușit, care urmărește un grup de soldați NATO trimiși a explora o fostă bază sovietică unde se zvonește că ar fi apărut creaturi ciudate, așa cum a plăsmuit imaginarul colectiv după accidentul de la Cernobîl. Arhitectura spațiilor explorate e lugubră, luptele care au loc pe ture (ca într-un joc de șah) sunt palpitante, iar aceste două dimensiuni ale jocului sunt potențate de coloana sa sonoră.

Sunete ambientale, zvâcnete prevestitoare de rău și arii triste, amestecate precum într-un Stalker și mai întunecat.

***

Kingpin: Life of Crime – un joc FPS (First-Person Shooter) foarte îndrăzneț pentru vremea lui, care explora lumea tenebroasă a gangsterilor, dar nu aceia stilați a la Scorsese, ci unii cu cefe late și slinoși, care nu ezită să dea cu o țeavă ruptă și să înjure spurcat de tot.

Odiseea protagonistului care supraviețuiește unei bătăi serioase și își ia treptat revanșa pe toate straturile acestui univers interlop este însoțită în mod puțin spus adecvat de o coloană sonoră cu un ritm rap meseriaș rău, la care se vedea gheara celor de la Cypress Hill.

***

Tropico – poate cel mai complex dintre jocurile de pe această listă, o simulare amuzantă, dar și ilustrativă a înseamnă să fii șef de stat și să ai de armonizat (sau zdrobit) toate grupurile de interese din interior, balansând pe plan extern între cele două mari puteri ale Războiului Rece.

Calea dictatorială sau democratică pe care o apuci (și alegerea nu e niciodată simplă, credeți-mă) în a conduce această insulă caraibiană fictivă se desfășoară pe niște acorduri de muzică latino gen merengue sau salsa de toată frumusețea.

Jocul a avut un așa succes, încât a avut până acum cinci continuări, iar fiecare a avut grijă să aibă o coloană sonoră de excepție.

Însă prima dintre ele rămâne cea mai bună.

***

Prince of Persia: Sands of Timejocul cel de demult a fost unul de legendă, însă acest pariu de a-l reface în mod tridimensional a zămislit o altă capodoperă.

Acrobațiile protagonistului, demne de un Tom Cruise (mă mir că nu i-a venit ideea asta încă), narațiunea în care timpul nu este un râu, ci un ocean, și, nu îl ultimul rând, coloana sonoră fac din această aventură ludică una de neuitat.

În timp ce sfidezi gravitația și înfrunți hoarde de inamici manifestându-ți abilitățile marțiale demne de un Jet Li, ai de ascultat o superbă îmbinare de acorduri de rock și unduiri orientale, ca într-o 1001 și una de nopți, actualizate pentru secolul XXI.

De poveste.

Schimb de roți, de cadre, de replici

Dintru început, merită menționat că nu mă interesează Formula 1.

M-am uitat la câteva curse când eram mic, când aveam timp să privesc și ”Procesul etapei” sau chiar câte o ediție de ”Suprize, surprize”.

Așa că nu se pune.

Ca urmare, un film precum F1 nu ar fi trebuit să mă intereseze.

Însă nu numai că nu e așa, dar mi-a și plăcut foarte mult.

Citisem undeva înainte de a-l vedea că urmează același tipar precum Top Gun: Maverick și că are aceleași calități.

O părere la care ader întru totul.

Hollywoodul e încă liber să experimenteze, să atace chestiuni sociale și să împingă limitele esteticului cinematografic, pentru că este susținut de niște atlanți precum Tom Cruise acolo sau Brad Pitt și Javier Bardem aici, toți în niște pelicule făcute ca de manual de profesioniști desăvârșiți.

F1 este, într-adevăr, fără cusur în tot ce înseamnă realizare.

Regizorul Joseph Kosinski strunește totul cu experiența unui Yehudi Menuhin care dirijeaza a nu știu câta oară o simfonie de Beethoven, tot el contribuie, alături de Ehren Kruger, la schimburile de replici la fel de alerte precum cele de roți, montajul secvențelor de întreceri motorizate e candidat la Oscaruri de-acum, iar lui Hans Zimmer îi iese o coloană sonoră antrenantă ca asta și în somn.

Și ce ar fi un film fără actori?

Iar F1 îi are și îi folosește cum le șade mai bine.

Îi avem pe Kerry Condom și accentul ei irlandez adorabil, pe juvetele Damson Idris cu accentul lui britanic adorabil, pe Javier ”El Jefe” Bardem cu accentul lui hispanic adorabil, iar lista interpretativ-lingvistică poate continua, culminând cu figura rebelului Brad Pitt.

Un pic ce-a făcut în Moneyball, nițel din Once Upon a Time… in Hollywood, un dram de dramatism sui generis, și iată încă un rol care îi întregește aureola și ține Hollywoodul în viață.

Hollywoodul acela care ne scoate din casă și ne cheamă în întunericul magic al sălii de cinema.

Acolo unde și unul dezinteresat de Formula 1 simte fiorul cursei, voluptatea adrenalinei și sentimentul înălțător al comuniunii și depășirii de sine.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (90)

Afară a fost caniculă, dar înăuntru a fost răcoare și au fost lectură:

The Complete Idiot’s Guide to Verbal Self-Defense – o carte care vine ca o continuare a Toxic People a aceleiași Lillian Glass, de data aceasta concentrându-se pe agresiunile verbale de tot felul, de la insidoase la nesimțite de-a dreptul, la care suntem supuși în fiecare zi, asta dacă nu cumva suntem noi înșine făptașii. Ca și în volumul anterior, autoarea procedează inițial la elaborarea unei veritabile taxinomii a acestor limbuți nocivi, abordare dezavuată de corectitudinea politică a prezentului, dar care aici e foarte sugestivă și ușor recognoscibilă în viața reală. Am apreciat că, deși îndeamnă la eleganță și la nu ceda niciodată la tentația utilizării violenței, Lillian Glass nu ezită să recomande niște zbierete sănătoare la adresa idioților care nu pricep cu niciun chip, precum și să te distanțezi de tot pe ei. Oricine are dreptul să fie tratat cu decență, nu doar cei care își strigă problemele și vor să normalizeze toate defectele înfierate de mii de ani.

Finish What You Start – nu cred că sunt singurul de aici care a început ceva și, din varii motive, nu a terminat. Ba chiar cred că nu e nimeni pe lumea asta ferit de acest morb al pierderii motivației și direcției, așa că un volum mic, dar ilustrativ, precum acesta al lui Peter Hollins, nu poate fi decât util. Ca și în precedenta lucrare pe care am avut ocazia să i-o lecturez, autorul descompune ideea de bază în diverse componente, pe care le supune, la rându-le, la o prezentare structurată. Ca orice manul de auto-ajutorare, neîndoios că nici acesta nu este complet, dar coerența și realismul soluțiilor lui Hollins sunt incontestabile. De pildă, nu ezită să treacă printre tipurile de motivație extrinsecă și pe cea foarte naturală a fricii de consecințe negative. Muncești și ca să eviți să mori de foame, nu? Un alt exemplu ar fi asocierea unei sarcini neplăcute cu una plăcută, pentru a te asigura că o duci pe prima la îndeplinire. Când pun rufe pe sârmă, ascult muzică, așa că aș face treaba asta casnică într-o veselie.

Fake History – ca o ironie a sorții, subtitlul acestei cărți – Ten Great Lies and How They Shaped the World – e în sine o mică minciună, pentru că Otto English nu se referă strict la zece subiecte, ci abordează mult mai mult, firul unificator fiind că istoria pe care o știm este, în mare parte, o sumă de povești neadevărate sau măcar parțial false care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Nimic rău sau nefiresc pînă aici, dar autorul opinează că aceste distorsiuni au dus la tâmpenii gen Brexitul sau la orori ca genocide precum cele la care suntem încă martori. Deși volumul adoptă uneori un prea apăsat spirit revizionist, per ansamblu, în era atâtor știri false, un astfel de exercițiu de luciditate este binevenit, chiar și când îl coboară pe un Churchill de pe piedestal și îl face pe Genghis-Han un tip mai puțin odios decât ne-am obișnuit a-l considera.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Non-ficțiuni pe care le-a citit – Ediție despre alchimie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (89)

Ronțăieli de peste tot – Granola Sunday Bites

Spunea cândva Lupita Nyong’o, laureată cu Oscar pentru filmul 12 Years a Slave:

Să te ții bine, Lupita! Să ai niște granola cu tine și să ține bine de ea! N-am priceput atunci prea bine despre ce era vorba, dar numai după ce a trecutul totul, am înțeles cum corpul meu s-a ținut într-un fir de păr, pentru a mă trece prin această experiență foarte intensă. Nimic nu te poate pregăti pentru sezonul de ceremonii. Covorul roșu pare o zonă de război, cu diferența că nu poți nici lupta, nici fugi. Trebuie să stai acolo și să înduri.

Se pare că actrița a reușit să supraviețuiască, ba chiar și să triumfe, așa că ne putem întreba cum a ajutat-o granola, pe care eu însumi am descoperit-o de curând, în varianta mai vechilor prieteni de la Sunday Bites, mari specialiști și în unt de arahide și pastă de fistic.

Ce este Granola?

Canonic vorbind, Granola este un amestec de cereale și diverse semințe, de regulă copt până devine crocant și asezonat cu ce le trece creatorilor prin minte.

Iar cei de la Sunday Bites au imaginație din belșug, așa cum se vede din imaginea de la început.

Eu, unul, m-am aplecat asupra variantei cu merișoare și chipsuri de cocos, dar care mai include sirop de agave, ovăz, semințe de dovleac sau nuci pecan.

Mi-a plăcut mult această combinație de neaoș și internațional, așa cum merită să fie societatea noastră per ansamblu.

Știu, standardul culinar spune că Granola e combinată cu lapte sau iaurt, pentru a avea un mic dejun moden și energizant, dar cum eu nu agreez niciunul dintre acele produse lactate (poveste lungă, care se pierde în negura timpului), această pungă de la Sunday Bites a fost un companion menit a fi consumate așa cum este, pe toată durata zilei.

Mai precis, mi-a însoțit momente de lectură, dintr-o carte care nu diferă prea mult de Granola.

A avut de toate și delicioase fără excepție.

Dacă tot mi se spune șoarece de bibliotecă, atunci să am ce ronțăi.

In memoriam Satoshi Kon

Te uiți la James Dean și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Te uiți la Heath Ledger și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Tot așa, văzând un anime realizat de Satoshi Kon, te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Stins la 46 de ani, cineastul nipon a lăsat o operă redusă numeric, dar de o calitate excepțională.

Perfect Blue (în original, Pafekuto buru) este prima sa creație ca regizor și, spun mulți, cea mai bună.

Eu, unul, încă nu am luat decizia de a-i acorda întâietatea față de Millenium Actress, dar recunosc că aici și-a trasat cele două direcții estetice principale: elogiul adus artei cinematografice și fictivului, în general (vezi producția amintită mai sus), și estomparea graniței dintre iluzii și realitate (vezi Paprika).

Ca și în filmele ulterioare, povestea o oare în prim-plan pe o protagonistă, o cântăreață de pop adolescentin care face trecerea către actorie, prin rolul dintr-un serial polițist, pentru care cam are de ocolit pudibonderia, fiind nevoită a interpreta victima unui viol sau sesiuni foto fără perdea sau alte desuuri.

Aceste concesii atrag mânia unui individ cam diform, care o pândește obsesiv, iar, în paralel, pe Internetul de-abia apărut, un site dedicat ei îi continuă imaginea de școlăriță imaculată.

Când încep să aibă loc și niște crime brutale, eroina noastră începe la rându-i să se îndoiască de propria sănătate mintală.

Aici e terenul de joacă preferat al lui Satoshi Kon, care s-a folosit de libertatea oferită de un film de animație pentru a reda această dezagregare în moduri inedit de deranjante.

Ca idee și structură narativă, am simțit influența legendarului Psycho al lui Hitchcock, iar un amănunt interesant este că, la rându-i, Darren Aronofsky mărturisea că Perfect Blue i-a servit drept inspirație pentru atmosfera și anumite scene din The Black Swan.

O perpetuare de înaltă ținută a meșteșugului suspansului și inducerii tensiunii în spectatori.

Deși realizat acum aproape trei decenii, Perfect Blue e o actualitate frapantă, căci ne arată cât de nocivă este investiția aceea ferventă într-o imagine virtuală, ce preț mare plătim pentru faimă, dar și cât de periculos este să ne concentrăm atenția asupra vieților digitale ale celorlalți.

Aviz celor care nu mai merg în concediu decât pentru niște selfie-uri instagramabile, dar și celor care stau cu nasul în postările influencerilor.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut – Ediție internațională

Proiectul Brânzeturi cum se… cuVin a vizat inițial produsele oenologice oltenești.

Dar oltenii sunt adaptabili și băgăreți, așa că ne-am extins apoi la întreaga Românie.

Așa că era un pas inevitabil accedarea la mapamondul larg al vinului, iar asta s-a petrecut la evenimentul petrecut la Enoteca Social Bar.

În acest local care adună licori de pe tot cuprinsul lumii am gustat din incredibila diversitate a universului vinului.

Ghid ne-a fost sommelierul de la Enoteca, Alex Pircă, un fel de Teleenciclopedie a vinului, care ar fi putut să ne spună povestea aproape fiecăruia dintre cele peste 800 (da, ați citit bine), de produse disponibile în local.

Ca urmare, nu cred că o să mire pe nimeni când o să spun că a alege împerecherea vin-brânză favorită a căpătat accentele unui veritabil supliciu decizional.

Am fost sedus aroma de cafea (naturală, nota bene!) a unui Pinotage din Africa de Sud, impropriu numită parte a Lumii Noi a vinului, deoarece arta oenologică a fost introdusă acolo încă de acum sute de ani, de pe vremea stăpânirii olandeze.

Am lăsat bulele înțepătoare ale tradiționalului Vinho Verde să îmi dezmierde papilele gustative și am înfruntat intensa dulceață a unui vin de Porto alb, ambele băuturi fiind originare din patria lui Vasco da Gama, Jose Saramago și Cristiano Ronaldo.

Am savurat gustul istoriei prin Nero d’Avola, soi introdus de greci în Sicilia încă de pe vremea când insula era parte a Graeciei Magna.

Însă coroana de lauri a serii a revenit unui Chardonnay din Burgundia asociat cu brânza compatrioată Camembert.

Din curcubeul de arome care a caracterizat întreaga sesiune de degustare, ar părea ciudat să devină primus inter pares tocmai un Chardonnay, vinul discret par excellence.

Însă tocmai aceasta a fost surpriză, că, dat fiind soiul, nu am avut parte de o experiență lejeră și elegantă, așa cum o prilejuiește îndeobște.

Nu, de data aceasta, Chardonnay-ul a manifestat o complexitate nebănuită și, folosind o comparație sinestezică, o coloratură de-a dreptul impresionistă a buchetului.

A fost ca atunci când vezi pe un prieten pe care îl știi de sobru lăsând la parte inhibițiile și dând frâu liber emoțiilor.

Fără a întrece măsura, bineînțeles.

Această libertate nou dobândită a unui Chardonnay m-a frapat și m-a încântat.

Mai ales că fost subtil secondat ca o veritabilă Primă Doamnă de Camembert, așa cum numai această brânză cremoasă și catifelată știe să o facă.

Mă uit pe harta lumii.

Câte locuri de vizitat!

Câte vinuri de încercat!

Câți oameni de întâlnit!

Imaginile au fost suprinse de amicul Daniel Botea, povestitorul brânzeturilor.

Oltean sunt oriund’ m-AI duce

Până acum câteva zile, eram de părere că românii, cu toate calitățile lor literare (evocate de proverbul arhicunoscut), nu sunt în stare să scrie SF.

Atribuiam asta acelei înapoieri tehnologice care încă ne caracterizează destule segmente ale societății (vezi nemurirea dosarului cu șină), dar și unei propensiuni spre metafizic inutil, de acesta din urmă lovindu-mă în cele câteva dăți când m-am aventurat a lectura câteva cărți autohtone de gen.

Dar această neîncredere s-a spulberat când am dat de romanul Ultra Marin al lui Dragoș C. Costache.

Protagonist este numitul oltean din Balș, născut, conform cronologiei romanești, cam acum, și care se vede peste vreo câteva decenii captiv într-o existență abrutizată și ultra-tehnologizată, în care interfețele online sunt deja implantate cerebral, cum vrea Elon Musk să ne bage pe gât.

După ce o traumă îl alungă din țară, ajunge matelot pe un vas de mărfuri filipinez (vezi și To the North, tot de un român făcut), iar de aici nu vă mai spun nimic despre acțiune și evoluția personajului oltenesc.

Ce e remarcabil e cât de bine preia autorul stilistica unor predecesori celebri într-ale SF-ului.

Atmosfera tehnologică e sufocantă ca într-un cyberpunk demn de părintele genului, William Gibson.

Incursiunea în straturile subterane ale societății, cu tot macabrul lor comic, are ceva de Neal Stephenson.

Cadrul exotic e cam în The Windup Girl al lui Paolo Bacigalupi.

Multitudinea de detalii tehnice, fapt remarcabil, pentru că Hard Sci-Fi nu e lesne de scris, îmi aduce mainte de un Dan Simmons sau Larry Niven.

Și, nu în ultimul rând, intensitatea trăirilor cerebrale ale lui Marin nu sunt departe de maestrul Philip K. DIck.

La această meritorie proză se adaugă un ingredient feroce de reușit – limbajul oltenesc de stradă.

Să fii vulgar în literatură e o artă, iar Dragoș C. Costache e un artist al înjurăturilor plasate exact acolo unde trebuie.

Adică peste tot.

Rezultatul este unul comic, dar care inspiră și mândrie, exact ca în Miami Bici, unde, auzind un ”Băga-mi-aș pula”” în locuri pe care le știai populate doar de ”Fuck you!”, simți un veritabil simțământ patriotic.

Ca să nu fiu bulangiu cu concitadinul meu scriitor (e născut în Craiova), merită să menționez că Ultra Marin nu e doar un pretext prelung de vulgarități într-un cadru SF.

Este expresia apăsată a unei lupte pe care, dacă nu noi, atunci generațiile următoare, o vor avea sigur de dus.

Aceea a păstrării umanității în fața automatizării și digitalizării a tot ce ne înconjoară.

Umanitate care include, printre altele, și a trânti un ”Dă-te morții mă-tii!” când e cazul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru dovadă că o să facă muica olteni, chiar și când o să trecem la fertilizare in vitro generalizată.

Ancheta unui vis în piatră

Anul acesta, în cadrul ședinței anuale a UNESCO, una dintre cele mai frumoase construcții din lume – Castelul Neuschwanstein – a fost înscrisă, într-un final, pe lista Patrimoniului Material al Umanității.

Împreună cu alte edificii ridicate de Ludwig al II-lea, regele tragic al Bavariei, castelul a primit această recunoaștere ca urmare a unei pledoarii cu titlu sugestiv: Vise în piatră.

Într-adevăr, și privindu-l din afară, și pătrunzând în interiorul său, ai impresia că e un vis amplu, că e viziunea unui artist care, deși n-a dăltuit nimic cu propria mână, a imaginat un spațiu în care să se refugieze dintr-o lume reală brutală, plină de intrigi și de prejudecăți.

Ca să celebrăm distincția acordată acestei minuni a lumii, haideți să rememorăm rolul Castelului Neuschwanstein într-una dintre cele mai spectaculoase povești spuse vreodată prin intermediul unui joc video.

Este vorba despre The Beast Within: A Gabriel Knight Mystery, continuare a legendarului Gabriel Knight: Sins of the Fathers.

Față de predecesor, realizat în stil clasic point-and-click, acest joc a fost elaborat de Jane Jensen și echipa sa drept un fel de film interactiv, cu actori și spații reale, o tehnologie populară în prima jumătate a anilor ’90, care a dat însă greș de destule ori, încât să devină desuetă rapid.

Nu și aici, însă, rezultatul fiind o narațiune la care jucătorul participă activ, prin acțiunile sale generând scene filmate care curg ca un thriller cu accente supranaturale făcut de un Alfred Hitchcock sau, mai nou, de un Robert Eggers.

Ajută la această experiență extraordinară și calitatea interpretărilor, în frunte cu a lui Dean Erickson drept Gabriel Knight și Joannei Takahashi drept Grace Nakimura, dar și a impresionantei documentări investite în construirea acțiunii.

Pe parcurs, jucătorul discută cu o sumedenie de personaje cu accente germane delicioase (vezi cazul comisarului Leber), citește scrisori, jurnale, librete și explicații din muzee, descoperă o operă pierdută a lui Richard Wagner (din care care chiar ascultăm o parte), rezolvă situații și conflicte (unele afurisit de grele) și călătorește prin locuri reale din Bavaria (Marienplatz din Munchen, Herrenchiemsee, Bayreuth, Altotting) în încercarea de a desluși suita de crime comise de un licantrop, cu filiații, para-se, tocmai în epoca lui Ludwig al II-lea, ba chiar și precedându-l.

Printre destinațiile vizitate este și superbul Castel Neuschwanstein, unde ai parte chiar de un veritabil tur al încăperilor celor mai importante, însoțit de un audioghid și de explicații nenumărate, dar și de surprize, care adaugă piese importante la puzzle-ul narativ al jocului.

Deși nu prezintă cele mai dificile lucruri de rezolvat, cele două secvențe petrecute în castelul care i-a inspirat pe cei de la Disney te fac pur și simplu să călătorești cu mintea și să visezi.

Vise în piatră, exact cum și-a dorit Ludwig al II-lea însuși.

Noi suntem români, noi suntem aici genetic stăpâni

De la o vreme, s-au accentuat iar zbaterile naționaliste, numite acum ”suveraniste”, prin care se încearcă o evidențiere a caracterului unic al fiecărui popor.

Așa să fie oare?

Cultural, da, dar, dacă mergem mai adânc, la substanța a ce suntem, practic, lucrurile sunt mult mai complicate sau mai surprinzătoare, iar pentru preocupările neaoșe o lectură revelatoare devine O istorie genetică (incompletă) a românilor a lui Mihai G. Netea.

Om de știință autentic, autorul trasează obiective a ce își propune încă din titlu, care e foarte elocvent.

Cartea urmărește principalele stadii ale devenirii poporului român, dar din punct de vedere genetic.

Adică totul începe de la homo sapiens și apariția sa, depășirea fruntariilor Africii, răspândirea pe glob, interacțiunea cu neanderthalienii și, apoi, pas cu pas, toate etapele a ce numim preistorie.

Mai ales în partea aceasta a lucrării, am fost impresionat de coerența înlănțuirii tuturor acelor culturi paleolitice, mezolitice și neolitice care îmi dădeau de furcă în primul an de facultate.

Gumelnița, Starcevo-Criș sau Cucuteni nu mai sunt niște simple nume, eventuale asociate unor vase de lut, ci ample mișcări de populații și transformări tehnologice și sociale.

Mihai G. Netea scrie cât de accesibil poate, dat fiind subiectul, așa că totul curge ca un imens puzzle care se întregește cu fiecare capitol.

Mai mult, face o analogie culinară foarte sugestivă:

Din ce sunt compuse sarmalele?

La nivel de suprafață, din orez, carne și foi de varză (sau de viță de vie, aș adăuga).

Apoi, le putem considera un delicios amestec de carbohidrați, grăsimi și proteine.

Sau, mergând și mai departe, sunt compuși de hidrogen, clor și alte elemente chimice.

În același mod putem interpreta și istoria genetică a poporului român.

Suveraniștii o să se bucure că acele populații migratoare și războinice care s-au perindat prin spațiul carpato-danubiano-pontic n-au lăsat urme în genomul nostru.

Însă tot ei o să fie contrariați că mult trâmbițata sinteză daco-romană n-a însemnat o transformare genetică prea mare, pentru că și dacii, și coloniștii romani avea deja un fond genetic similar.

Avem un pic de sânge slav, ne place sau nu ideea, iar fundamentul a ce suntem a fost trasat de trei mari componente genetice din perioada preistorică.

După toată această aventură solicitantă, dar pasionantă, concluzia lui Mihai G. Netea nu mai are nimic de motivațional ieftin, ci se impune de la sine:

Lecția pe care ne-o dă genetica populației este că suntem cu toții frați și surori, iar micile diferențe dintre noi sunt doar nuanțe diferite în tabloul populațiilor umane.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care trebuie să-și găsească locul și în școli cât mai curând.