Când cuvintele dau greș, grăiește muzica

By Iulian in Carti, Intre muzical si conceptual 0 Comment

A descoperi muzica este o aventură de-o viață.

Spun asta, pentru că am străbătut mulți pași atât pe calea existenței, cât și a explorării acestui dar pe care omenirea și-l face sieși, și ce mă încântă este că mai am atât de mulți de făcut.

Aritmetica sunetelor este un volum conceput de Ana-Maria Rusu ca un manual alternativ și cuprinzător despre muzică.

Scriam odinioară despre o lucrare similară apărută sub egida Larousse, iar aceasta vine ca o continuare și o dezvoltare a tuturor celor aflate și descoperite acolo.

Chiar dacă paginile despre notația muzicală sau alte lucruri tehnice despre modul de producere a muzicii pot părea dificile unui profan (incluzându-mă aici și pe mine), există altele fascinante, despre genuri sau instrumente sau rolul și influența muzicii în societate, adică o poveste egală cu istoria lumii.

Nu e există riscul să fii copleșit de atâtea informații și să îți iasă din minte tot atât de ușor pe cât au intrat?

Ba da, dar autoarea, profesoară ca vocație, știe că un exemplu e grăitor, așa că exploatează copios și cu mare succes un mic atu tehnologic.

Foarte multe dintre secțiunile cărții includ și câte un cod QR. Scanat cu deja omniprezentele telefoane inteligente, te trimite îndeobște pe Youtube, la a asculta un fragment sau chiar toată opera la care se făcea referință.

De aceea, să lecturezi Aritmetica sunetelor îți ia mult timp.

Nu pentru că ar fi grea, ci pentru că, dublată de audiție, e o epopee pe care nu o vrei grăbită, ci savurată pas cu pas.

Așa că făceți-vă comozi, luați cartea în mâini puneți la îndemână o cană aburindă de ceai sau un pahar de vin (a se consuma responsabil) și uitați de voi și de toate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dar de care avem nevoie cu toții.

Penitență sau sfidare?

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe la 50 și ceva de ani, Bob Fosse, care deja își gravase numele pe firmamentul cinematografiei universale prin Cabaret, a făcut un atac de cord.

Nimic surprinzător, avea istoric în familie, fuma de stingea, muncea și curvăsărea pe rupte și mai suferea și de depresie, pentru care lua diverse substanțe.

Cu sprijinul doctorilor și al apropiaților, a trecut peste asta și a mai dus-o câțiva ani, răstimp în care a mai realizat câteva spectacole pe Broadway, precum și un remarcabil film cu tentă autobiografică – All That Jazz.

Dacă detaliile vieții lui vă sunt cât de cât familiare, ce se petrece în peliculă e destul de limpede.

Un regizor-coregraf (exact ca Fosse) îmbuibat cu psihedelice și cu țigara tot timpul în colțul gurii (leit Fosse, vezi și apariția lui din The Little Prince din 1974), pune de un nou spectacol și se dă de ceasul morții să gestioneze interacțiunile cu fosta nevasta, cu actuala concubină, cu o altă concubină apărută în peisaj, cu fiica lui (cea mai semnificativă umbră de umanitate din personalitatea sa), cu toți producătorii și, nu în ultimul rând, cu îngerul morții, o Jessica Lange cu un zâmbet care te bagă în sperieți un pic.

Survine și infarctul, iar secvențele din spital includ și o scenă de un naturalism frapant, nemaivăzut până atunci. Nu vă zic mai multe, dar vă asigur că o să vă meargă la inimă.

Inițial, în rolul principal ar fi trebuit să fie Richard Dreyfuss.

Nu-mi pot imagina vreo potențială eroare mai mare în toate analele celei de-a șaptea arte, dar zeii cinematografiei veghează, iar ideea asta nu s-a concretizat, partitura revenindu-i lui Rob Scheider, care e de un agajament total față de personaj, reușind să fie deopotrivă de expansiv și de interiorizat, așa cum trebuie să fie fost și regizorul în viața de zi cu zi, această dualitate reflectându-se în modul cum numerele muzicale ale filmelor sale sunt tot timpul în contrapunct față de acțiunea propriu-zisă (stilistică reluată cu mare succes de Rob Marshall în Chicago, la origini un alt succes de pe Broadway al lui Fosse).

Momentele coregrafico-sonore din All That Jazz nu par a atinge valoarea emoțională a celor din Cabaret (care au în mod deliberat un aer redus), însă compensează prin amploare.

Acea orgie erotică dansantă este senzațională, iar bucata finală e morbidă și înălțătoare deopotrivă și nu cred că am ascultat muzică funebră mai antrenantă ca asta, incluzând aici scena din Gadjo Dilo.

La capătul lui All That Jazz, dincolo de decodarea elementelor autobiografice și deliciul razzle dazzle cinic prilejuit de această confesiune a lui Bob Fosse, rămâne o întrebare.

E penitență sau sfidare?

Să privim pictura! (CXVI)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Elanul

În imaginea de mai sus aveți o pictură alertă, de o mare intensitate motrică, găzduită de Muzeul de Artă al României și semnată de Aurel Popp (1879-1960).

Intitulată Elanul, se constituie într-o preamărire a actului lucrativ, confirmată stilistic de siluetele din plan secund, dibaci integrate compoziției.

Însă, dincolo de toate aceste decodări estetice, tabloul mi-a adus aminte cum, în repetate rânduri, mi-a povestit mama despre o poezie de Mihai Beniuc, al cărei patetism (din prima strofă) este parodiat simpatic de Marin Sorescu.

Creația lui Beniuc se intitulează Cu Dumnezeu la cot, face parte din volumul Cântece de pierzanie, iar primele ei versuri sună așa:

Când voi izbi o dată eu cu barda,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni șuvoi de ape!

Băieți, aceasta este arta!

Vine apoi replica lui Sorescu din secțiunea Supliment de consacrare (unde sunt luați în răspăr și alții) a volumului Singur printre poeți:

Când voi izbi cu barda eu, profund,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni din ea șuvoi de ape…

Băieți: păzea că vă… inund.

Și uite-așa, o poezie destinată cel mai probabil uitării (a lui Mihai Beniuc) își află un soi de nemurire grație parodiei lui Marin Sorescu.

De asta e bun umorul.

Face viața mai lungă.

Oscar pentru Nobel

By Iulian in Filme 0 Comment

Săpătămâna aceasta se vor decerna cele mai multe dintre Premiile Nobel pentru 2025, distincții prestigioase care, de cele mai multe ori (mai sunt și excepții, demne de explorat ca pilde), răsplătesc ingeniozitatea și creativitatea și o viață pusă în slujba omenirii.

Nu este de mirare că astfel de destine au fost deseori subiect de cinematografie, iar interpreții lor au primit nominalizări sau chiar premii Oscar.

***

În 1903, Marie și Pierre Curie, împreună cu Henri Becqerel, au primit Premiul Nobel pentru Fizică, ca recunoaștere a contribuției la teoria radioactivității, termen pe care chiar ei l-au introdus.

Povestea emoționantă și tristă a colaborării celor doi soți și a privațiunilor la care s-au supus pentru știință, mai ales în prima parte a activității lor, se regăsește romanțat în fimul Madame Curie (1943), pentru care ambii actori din rolurile principale, Greer Garson și Walter Pidgeon (deja îndrăgiți pentru relația scenică din Mrs. Miniver), au fost nominalizați la Oscar.

***

În 1920, pentru ”rolul în fondarea Ligii Națiunilor”, adică încercarea de stabilire a unei ordini mondiale care să evite ororile unui nou război mondial (știm cum a ieșit până la urmă, dar n-a fost doar vina lui), președintele american Woodrow Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Filmul Wilson (1944) este o cronică a carierei sale politice, iar Alexander Knox a fost nominalizat la Oscar pentru acest rol, deși mulți i-au acuzat pe realizatorii producției că i-au albit personalitatea, nu întotdeauna agreabilă, după standardele moderne, mai ales.

***

În 1936, lui Eugene O’Neill i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”puterea, sinceritatea și emoțiile profunde al operei sale dramatice, care întruchipează un concept original de tragedie”.

Câteva decenii mai târziu, Jack Nicholson primea o nominalizare la cel mai bun actor în rol secundar, redând șarmul și viciile scriitorului în monumentalul Reds (1981) al lui Warren Beatty.

***

Poate fi o surpriză pentru mulți să afle că Winston Churchill, prim-ministrul britanic care și-a trecut țara prin Al Doilea Război Mondial și a contribuit decisiv la înfrângerea lui Hitler, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1953, mai precis.

Motivația juriului Nobel a fost ”măiestria descrierilor istorice și biografice, ca și oratoria strălucită în apărarea valorile umane”, însă trebuie să fi fost mai degrabă o consolare pentru faptul că premiul pentru pace, pe care și l-ar fi dorit, a revenit (în mod justificat) în acel an Secretarului de Stat al SUA, generalul George Marshall, care a elaborat și implementat planul care îi poartă numele și care a salvat Europa de Vest de ghearele influenței sovietice.

Tot după câteva decenii, Gary Oldman, cu straturi, straturi de machiaj, își împrumuta vocea superbă și ochii plini de viață în Darkest Hour (2017) întru redarea unui Churchill încăpățânat în a-și ține țara în război împotriva nazismului, câștigând un binemeritat Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal.

***

În 1993, alături de Frederik de Klerk (un detaliu cam prea des uitat), Nelson Mandela a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, pentru ”eforturile depuse în scopul încheierii pașnice a regimului de apartheid și stabilirea fundațiilor unei noi și democratice Africi de Sud”.

Veritabil simbol global al rezistenței împotriva discriminării, Mandela s-a bucurat de o amplă popularitate, reflectată și în filmul Invictus (2009), pentru care Morgan Freeman a fost nominalizat la Oscar pentru rol principal masculin, înfățișând un charismatic și abil Nelson Mandela care vrea să se folosească de sport pentru a vindeca sciziunea profundă din societatea sa.

***

În 1994, alături de John Harsanyi și Reinhard Selten, John Nash câștiga Premiul Nobel pentru Economie, pentru ”munca de pionierat în analiza echilibrelor din domeniul jocurilor non-cooperative”.

Căutările sale intelectuale și zbaterile împotriva unei boli psihice debilitante sunt subiectul superbului A Beautiful Mind (2001), pentru care Russell Crowe a primit o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor, pe care ar fi și trebuit să îl câștige, dacă (ironic, nu?) jocuri de compensație nu ar fi îndreptat statueta către Denzel Washington din Training Day.

***

În 2016, spre supriza întregului mapamond, lui Bob Dylan i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru meritul de ”a fi creat noi expresii poetice în cadrul marii tradiții a cântecului american”.

Personalitatea sa enigmatică, greu de cuprins într-o singură biografie, nu a fost ocolită de cinematografie.

Todd Haynes a încercat în pelicula I’m Not There (2007), să o disece în mai multe avataruri, fiecare jucat de către un alt actor, iar ipostaza care a atras cel mai mult atenția a fost cea plăsmuită de Cate Blanchett (da, ați citit bine), care a primit o nominalizarea la Oscar pentru în rol secundar, deși n-au lipsit vocile hâtre care au emis judecata că i-ar fi stat mai bine la secțiunea masculină.

Mai aproape de prezent, pentru A Complete Unknown (2024), Timothee Chalamet a fost firitisit la rându-i cu o nominalizare la Oscar pentru rol principal, întruchipându-l pe un Bob Dylan la început de carieră, înjghebând relații artistice sau emoționale cu Joan Baez sau Peter Seeger.

***

De la fondarea Premiilor Nobel, au fost câțiva ani când cel pentru pace nu a fost decernat. O astfel de excepție a avut loc în 1948, când Comitetul Nobel a decis că, în acel moment, nu era nimeni în viață care să fie eligibil pentru a primit distincția, un mod voalat de a-i aduce un omagiu lui Mahatma Gandhi, care fusese asasinat în luna ianuarie a aceluiași an.

Apostolul protestului non-violent a ajuns astfel să fie considerat un laureat onorific informal al Premiului Nobel pentru Pace, motiv pentru care putem include pe această listă și colosalul film Gandhi (1982), dominat de figura lui Ben Kingsley, care, grație originilor indiene și unei interpretări minunate, a câștigat detașat Oscarul pentru cel mai bun actor.

The Raging Mega-Bull

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă Freud ar vedea The Smashing Machine, ar fi un pic nedumerit.

Protagonistul este un luptător feroce și masiv, care, în ring, nu e prea departe de un animal.

În restul timpul, acest Mark Kerr este politicos, reținut și de un bun simț vecin cu înțelepciunea.

Bine, bine, avem un Sine sălbatic și un Supra-Eu ultra-domestic, dar unde e Eul?

Unde e instanța care mediează între aceste două componente ireconciliabile ale personalității?

Aflăm rapid că e vorba de opioide, adică omul nostru ia practic droguri ca să nu mai simtă durere.

Iar dacă nu trișează legal, se păcălește pe sine, căci dozele necesare sunt din ce în ce mai mari, iar efectele asupra relațiilor cu ceilalți, în special cu partenera de viață, sunt tot mai nocive.

Apoi vine momentul decisiv, care generează epifania.

Pare o sarcină actoricească demnă de un Robert De Niro, dar cel chemat să întruchipeze pe acest colos cu psihic de lut este Dwayne ”The Rock” Johnson.

Iar eu, ca și omenirea întreagă, am fost uluit să descopăr ce disponibilitate interpretativă, căci îl consideram un fel Steven Seagal mai simpatic sau un Arnold Schwarzenegger mai smead.

Însă The Smashing Machine vine și, fidel titlului, ne face praf orice prejudecată.

Filmul în sine nu e de vreo mare complexitate sau miză ideatică. Ne privesc prea puțin certurile conjugale cu gagica destul de pițipoancă (redată cu deja obișnuita-i competență de Emily Blunt), iar competițiile la caare ia parte nu au vreo aură de olimpiadă mitică.

Însă regizorul-scenarist Benny Safdie, care lucrează de data aceasta pe cont propriu (fratele Josh e ocupat în altă parte cu Marty Supreme), ocolește locurile comune ale atâtor pelicule cu subiect sportiv și ne oferă mai degrabă un studiu de caz despre o transformare personală subtilă.

Urmărit aproape permanent de cameră, vedem pas cu pas, milimetru cu mimimetru și neuron cu neuron, personajul lui The Rock nu doar se dezvață de droguri, ci se învață cu înfrângerea.

O victorie pentru care Dwayne Johnson, precum Atlas, poartă întregul film în spate (are și unde).

Cu acest recital expresiv neașteptat și cu niște scene de luptă excelent decupate (încă un motiv să găsim paralele cu The Raging Bull), The Smashing Machine are șanse să conducă la ceea ce, până acum, mulți am fi crezut că e o glumă – o nominalizare la Oscar pentru The Rock.

E bătaie mare la categoria rolului principal masculin, sunt de vreo două ori mai mulți interpreți meritorii în sezonul ăsta decât locuri eligibile, dar pe unul l-aș vrea ocupat de el.

Oricine își depășește condiția e un învingător care merită cântat și celebrat.

Să privim pictura! (CXV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Madona electrică

La Muzeul de Artă al României se găsește un portret în fața căruia am rămas ca electrocutat.

E de Max Herman Maxy (1895-1971) și se intitulează Madona electrică.

Inițial, am fost captivat de modul de reprezentare, subtil cubist, cu vădite influențe expresioniste.

Apoi, măiastra lucrătură a liniilor și culorilor a început să se conjuge cu titlul și să îmi genereze fel și fel de analogii și interogații.

De ce Madonă?

E vreo artistă care îi era muză autorului, ba chiar îl obseda, precum Sarah Bernhardt pe Alfons Mucha?

Să fie Elvira Popescu, dată fiind coafura?

De ce electrică?

Strălucea în lumina reflectoarelor, care îi potențau prezența scenică?

Sau din actriță de teatru, deci în carne și oase, făcuse tranziția către cinematografie, odraslă a electricității?

Așa te provoacă o pictură.

Își pune simțurile la încercare, câtă vreme ești în prezența ei, și dorința de cercetare, când deja te-ai depărtat.

Ca urmare, nu m-am lăsat până nu am aflat ulterior că intuiția m-a servit bine, mai puțin în privința numelui care i-a inspirat lui M.H. Maxy acest superb portret, căci este vorba mai precis de actrița Florentina Ciricleanu, necunoscută acum, dar care, pare-se, dobândise o faimă bunicică în perioada interbelică.

Ce rol să o fi propulsat oare în mintea artiștilor și, implicit, în posteritate?

Ellida Wangel?

Medeea?

Lady Macbeth?

De la răspunsuri, alte întrebări.

Cuibar rotind de muzică

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe 1 octombrie celebrăm Ziua Internațională a Muzicii, așa că îmi face plăcere să rememorez o experiență muzicală specială, trăită recent.

Până de curând, la superba Bourse de Commerce (Colecția Pinault), mai precis în sala Rotonda, s-a găsit instalația multisenzorială a artistei Celeste Boursier-Mougenot intitulată clinamen.

Acesta a constat într-un vast bazin, în care, propulsate de un mic jet de apă emis dintr-un singur punct, se deplasau entropic o sumedenie de boluri de porțelan alb, care, ciocnindu-se, compuneau o perpetuă simfonie ambientală.

Aici se vădește caracterul sugestiv al numelui acestei instalații, căci clinamen este un concept al lui Epicur și dezvoltat de Lucrețiu în De rerum natura, care descrie mișcarea imprevizibilă a atomilor și toate formele pe care combinațiile lor le generează.

Proiectată să reflecte azurul care străbătea tavanul de sticlă al Rotondei, instalația a atras oameni de pe tot cuprinsul lumii, fiecare preluând din această muzică nestructurată ce îl reprezenta.

Culoarea*.

Explorarea.

Apropierea dintre material și spiritual.

Depășirea limitelor.

Stima de sine.

Reflecția.

Comuniunea.

Detașarea.

Muzica este, da, un limbaj universal.

*Domnișoara cu bluza colorată mi-a explicat cu multă bunăvoință că este o creație a Sonyei Rykiel, pe care o denumea ”o versiune mai punk a lui Vivienne Westwood, dar care mie îmi place”.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (33)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Vă vine să credeți sau nu, după atâta amar de ani și evenimente Brânzeturi cum se… cuVin, soarta a făcut să nu îmi iasă în cale nicio cramă din Dobrogea.

O lipsă altminteri impardonabilă, care s-a remediat la cea recentă reuniune sibaritică a bloggerimii craiovene, care ne-a adus în Bănie Crama Liuta.

Situată în zona încărcată de istorie a dealurilor Babadag, își revendică o tradiție îndelungată, materializată în gama fanion a cramei, intitulată 2 Milenii, denumire chiar modestă, căci cultura vinului în Dobrogea începe odată cu fondarea coloniilor grecești de pe malul Mării Negre, deci, folosind arheologia comparată, mai putem adăuga vreo câteva sute de ani la preocupările dionisiace din partea locului.

Gazdă ne-a fost de această dată Bavarian Corner, unde puteți avea parte de o experiență culinară inedită, adică a încerca preparate din carne de struț (o premieră pentru mine, unul), iar proprietarul localului, Silviu Bogdan, a fost cel care ne-a făcut introducerea în istoricul Cramei Liuta, subliniind și motivele pentru care, oltean pătimaș fiind (ne-a părăsit ulterior, ca să meargă la meciul cu Dinamo), a fost captivat de vinuri din cealaltă parte a țării, aducându-le în Craiova.

Atribuțiuni conjugate în a ne ghida prin particularitățile fiecărei asocieri vin-brânză i-au revenit amicului Daniel Botea, care, ca fiecare dintre noi, a mai găsit timp să facă și pe suporterul în timpul partidei.

Iar părerea unanimă a fost că da, Nicușor Bancu merita eliminat, dar laolaltă cu jucătorul de la Dinamo care l-a provocat.

Împerecherea vin-brânză care a parafat o seară fotbalistică și culturală (s-a vorbit printre, altele, despre avangardiștii interbelici în frunte cu Geo Bogza sau despre spectacolele subterane din Thailanda) a fost fără doar și poate cea dintre 2 Milenii Chardonnay și Havarti Castello.

Chiar dacă experiența mea oenologică e departe de a fi exhaustivă, mă încumet să spun că n-am întâlnit prea des un Chardonnay cu personalitate puternică în România, care să se impună de unul singur, nu ca sprijin discret în vreun cupaj.

Se pare, însă, că acestui soi pretențios (de, e franțuzesc) i-a priit foarte bine terroir-ul dobrogean, iar efectul s-au simțit în pahar și în cavitatea mea bucală.

Arome lejere, dar excelent reliefate și un gust care nu vrea să epateze, dar pe care nu ai cum să îl ignori.

Aceeași discretă plăcere gustativă a caracterizat și brânza Havarti, cremoasă, dar fermă, parfumată subtil și maturată câteva luni, suficient să capete personalitate, dar nu una dominantă.

Armonia lor a oglindit-o pe cea a întâlnirii a două spații culturale românești.

Oltenia, Eterna Terra Nova.

Dobrogea, Eterna Terra Antica.

Pentru cei ce se pierd

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe Natalia și Ginel din Jaful secolului i-am întâlnit aievea.

Eram în Aeroportul Otopeni și s-au așezat față în față cu mine în sala de așteptare.

Am făcut cunoștință când, cu un glas sfios, ea m-a întrebat dacă am cumva o pastilă care să reducă efectele de greață (din păcate, n-am putut-o ajuta).

Era însărcinată în câteva luni și plecau amândoi în Italia, să încerce să își facă un rost acolo.

Erau din zona Rădăuțiului, dacă îmi aduc bine aminte, și e limpede că nu își părăseau locurile natale de bine ce le era.

Erau reținuți când încercam să fac conversație, dar mi-au oferit cu generozitate din puținul pe care și-l luaseră de la supermaketul de la subsolul aeroportului, argumentând că nu o să-i lase să urce cu acele lucruri de-ale gurii în avion.

Au plecat înaintea mea la îmbarcare, iar eu mi-am continuat așteptarea un pic mai trist.

De aceea, am rezonat într-un fel anume cu drama cuplului de protagoniști din Jaful secolului, români ajunși prin străinătate, obligați să suporte tot felul de privațiuni și abuzuri, pentru că în țara lor tot de asta au parte.

De aceea, furtul tablourilor (pierdute pe veci, altă pricină pentru care doare) evocat de titlu mi se pare doar un pretext pentru radiografierea relelor care domină două societăți: cea olandeză, care încearcă să își spele păcatele sunt masca respectabilității, și cea românească, pasiv-agresivă în neputința ei.

De asta, deplâng încă o dată (după Oameni de treabă) neinspiratul afiș oficial al producției, care pare a transmite că e vorba de o comedie.

Nici pomeneală.

Regia Teodorei Mihai e competentă și jonglează între cele două lumi cu multă abilitate, oferindu-ne o versiune îndulcită a faimosului stil al Noului Val Românesc (promovat, printre alții, și de Cristian Mungiu, care semnează aici scenariul), adică proțăpirea camerei asupra actorilor, pentru schimburi de replici mai mult sau mai puțin intense.

Parcă timpii de răbdare la care suntem supuși s-au mai redus, calitatea montajului sunet-imagine e la ani lumină de cea din Patru luni, trei săptămâni și două zile, iar ciorbele au încetat să fie lait-motiv.

Interpretările sunt în aceeași notă de expresivitate reținut-exactă, cu care deja ne-a obișnuit cohorta de cineaști români din care face parte și Mungiu, cu o excepție notabilă în complexa personalitate construită de Anamaria Vartolomei.

Dacă alunecarea lui Ionuț Niculaie alias Ginel în genunea fărădelegii e vag cunoscută, iar aerul său mai talâmb se opune în mod familiar celui agresiv al lui Rareș Andrici zis și Iță (vezi tandemul din Taximetriști), suita de ipostaze și reacții în care e pusă e impresionantă și înduioșătoare.

E mamă, e imigrantă, e soție, e străină asuprită, e femeie în cumpăna deciziilor, e martor interogat.

Să fii frumoasă și lași asta să îți susțină prestația actoricească, nu o să perturbe, asta e o performanță.

Nu e de mirare că totul pornește de la chipul ei care îl farmecă pe olandez.

Acum câțiva ani, Kenneth Branagh își repovestea copilăria în filmul Belfast, care are un deznodământ nu diferit de Jaful secolului și care, la final, are o dedicație pe care o preiau, căci se potrivește dureros de bine și aici:

Pentru cei care au plecat.

Pentru cei care au rămas.

Pentru cei care s-au pierdut.

Un zâmbet după altul

By Iulian in Filme 0 Comment

O Americă disfuncțională precum cea din prezent este mină de aur pentru un cineast precum Paul Thomas Anderson, mai ales când are la dispoziție bani și o suită de actori de super clasă.

Însă e o greșeală să pleci la drum cu Anderson și să crezi că știi ce are în gând și de gând.

De asta, orice încercare de categorisire a oricărui film al său, iar One Battle after Another nu face excepție, e sortită dintru început eșecului.

Pe hârtie, povestea este a unui fost anarhist relativ pașnic (obișnuiți-vă cu astfel de contradicții, e partea cea mai strălucită a peliculei), care, având o fiică rămasă de la relația cu o anarhistă și mai teribilă, se vede nevoit să o salveze din ghearele unui inamic de pe vremuri, un colonel cu mai multe apucături dubioase decât pot eu prezenta deodată.

În realitate, vânzoleala alertă de peste două ore și jumătate relevă tot felul de împerecheri improbabile, precum extremiști de dreapta (a se citi neonaziști) care apelează la indieni, călugărițe care cultivă marijuana, birocrație în anarhie, practicanți de arte marțiale și imigraționale și alte câte și mai câte.

Să zicem că apucații de dreapta ies ceva mai rău, dat fiind că sunt mai prezenți mediatic în prezent, dar nici militanții de stânga nu sunt iertați, iar regizorul-scenarist reușește să îi supere pe toți reliefați, dar să ne bucure pe noi, ceilalți, oamenii cu un dram de minte.

Tot cu dramul ăsta de minte putem extrage o morală mai înălțătoare decât tot ce ne-a propus vreodată Anderson.

Într-un conflict între ideologii ireconciliabile, vor triumfa întotdeauna omenia sau solidaritatea și chiar în cei mai monstruoși semeni ai noștri pot încolți un soi de sentimente.

Am pentru asta un exemplu pe care o să-l păstrez cât mai vag, în spijinul celor care încă n-au văzut One Battle after Another:

Este vorba despre scena din biserică, cea care îi opune pe Sean Penn și pe tânara Chase Infiniti.

În imensa lui înțelepciune artistică, Anderson îi lasă singuri într-un cameră vastă, iar spațiul ăsta care îi desparte pare a fi acoperit de trăirile celor doi.

Mă opresc aici cu scrisul, dar nu cu gândul, pentru că bucata asta de film mi se pare vârful unei creații care stă, oricum, tot timpul sus.

Că Paul Thomas Anderson scoate ce-i mai bun din interpreții lui e lucru știut, așa că toată lumea aștepta cu atenție, dar nu îngrijorare prima lui colaborare cu Leonardo DiCaprio.

Iar rezultatul e peste orice fel de standarde înalte ridicate de cei doi anterior. Energia actorului e binecunoscută, iar aici e pusă în slujba unui rol de nevrotic benign, de stângaci descurcăreț, de vicios de dat exemplu (v-am avertizat cu contradicțiile alea).

Practic, Anderson pune camera pe DiCaprio și îl lasă să se dezlănțuie, iar noi nu ne putem lua ochii de la el.

E Buster Keaton cu voce.

N-ai cum să îi reziști.

Pur și simplu n-ai cum.

De partea cealaltă, Sean Penn lucrează altfel. Dintr-un ansamblu de manierisme ridicole, de voce îngălată și prezență scenică puțin spus caricaturală construiește un personaj pe care ar trebui să îl detești, dar pe care, culmea, aproape că îl îndrăgești sui generis.

Cum ziceam, contradicții la tot pasul.

Cei doi au prim-planul, dar mă simt nevoit să declar că nu s-a vorbit suficient despre Benicio Del Toro ca sensei care se mai ocupă și cu alte alea.

În noianul de evenimente compuse cu un montaj a-ntâia, e ușor să pierzi din vedere seninătatea sa, pe care numai cineva care a atins un stadiu superior al artelor marțiale îl poate manifesta.

One Battle after Another e alert, dar nu vă imaginați că Paul Thomas Anderson e vreun Michael Bay. Orice explozie sau împușcătură sau pumn în bot are un rol în economia narațiunii.

Totuși, secvența urmăririi automobilistice dinspre final e pură plăcere regizorală.

Sunt convins că, printre filmele pe care PTA le-a devorat ca adolescent a fost și Bullitt, așa că și-a pus în minte să redea la rându-i ceva cel puțin la fel de memorabil ca fragmentul de legendă din producția lui Peter Yates.

Și i-a reușit.

La capătul acelei urmăriri, îi acordasem deja Oscarul din 2026 pentru regie lui Paul Thomas Anderson.

One Battle after Another este despre absurdul și stupizenia și ororile deghizate ale Americii contemporane și, in extenso, ale lumii.

Și, cu toate astea, derulându-se în fața ochilor mei, mi-a smuls un zâmbet după altul.