Uitați-vă puțin la partea din stânga a imaginii de mai sus.
Incredibil (joc de cuvinte deliberat) câte filme mari au realizat cei de la Pixar, nu?
Iar acestea sunt doar câteva dintre ele și unele mai au la rându-le continuări excelente.
Nu poți să nu fii uimit de perpetuarea calității în acest colectiv creativ, căci aceste producții (în niciun caz realizate de aceeși persoană) sunt rodul unei culturi a calității care s-a menținut chiar și după ce Pixar a fost preluat de Disney, care are o reputație de mercantilizare deloc glorioasă (vezi cazul universului Star Wars).
Ca o dovadă suplimentară a acestei inventivități continue, veritabilă comoară a patrimoniului imaterial mondial, vine și Elio.
Pelicula de față nu mai beneficiază de reacțiile acelea entuziaste de odinioară, dar nu lăsați asta să vă influențeze părerea, e pur și simplu consecința unei moșteniri anterioare copleșitor de ilustre.
Elio, lansat acum 20 de ani, ar fi rupt gura târgului, cu siguranță.
Povestea urmărește peripețiile exterioare și interioare ale băiețelului eponim, orfan crescut de mătușa, pasionat de spațiu și absolut convins că există viața în Univers.
Pe care vrea să o contacteze și reușește, ajungând într-un fel de for mondial al extratereștrilor, unde rezolvă conflicte intergalactice și familiale, inclusiv pe ale lui, înfățișându-ne valori precum solidaritatea, acceptarea propriei personalități și descoperirea energiilor latente, paralizate de durerea inadaptării.
Nu avem noi autostrăzi atât de bine astfaltate în România, cât de bătătorită este calea asta narativ-ideatică.
Însă, în spiritul acelei excelențe pe care o aminteam, colectivul de realizatori condusă de Adrian Molina, Madeleine Sharafian și Domee Shi (observați că e lucru în echipă, da?) construiește un film amuzant, înduișător, dinamic și desăvârșit din punct de vedere audio-vizual.
Dat fiind că se aventurează în lumea creaturilor din alte galaxii (pe care suntem nevoiți să le considerăm fictive, deocamdată), imaginației i se dă frâu liber, iar rezultatele sunt personaje și ambianțe care vibrează aproape impresionist din punct de vedere al culorilor.
Derutatul (ca să nu zic mai rău) de Elon Musk a cam abandonat ideea de aduce omenirea în spațiu.
Pixar e, însă, la datorie și, cu tot simțul de răspundere, propun să trimite colecția creațiilor lor în spațiu, pe o nouă navetă Voyager.
Poate o găsește vreo civilizație extraterestră cu tehnologie superioară care, văzând toate aceste filme minunate înainte de să afle de Gaza și Yemen și alte orori (asta ca să vorbesc numai de prezent), hotărăște că sunt o specie vrednică și simpatică, nu una belicoasă și distructivă.
Unul dintre sporturile pe care le urmăresc de când eram mic (am scis despre geneza acestei pasiuni aici) este patinajul artistic.
Orice aventură vizual-auditivă de acest gen are două componente: partea competițională, când estetica este dublată de fiorul întrecerii, de dramatism și relevații, și gala laureaților, când pur și simplu te lăfăiești pe canapea și te delectezi cu numerele simpatice ale concurenților care fac parte din ea.
Așa cum acest Roots Season al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova m-a pus în fața unor provocări muzicale și intelectuale de mare intensitate pe tot cuprinsul său, tot așa, la închiderea stagiunii, am trăit relaxarea pe care ți-o dă o veritabilă gală a laureaților.
La un astfel de eveniment, în patinaj, participanții se joacă, de obicei pe melodii cunoscute, astfel încât conexiunea cu publicul să fie deplină și aidoma s-a întâmplat la acest concert.
Am regăsit bucăți din Carmen de Bizet, la care se activează automat bâțâitul din cap sau Vara din Anotimpurile lui Vivaldi, cu energia ei vijelioasă.
Unii patinatori fac deliciul publicului cu tot felul de giumbușlucuri și exact asta se poate spune despre ”Thoughts of Love”, vals pentru trombon solo de Arthur Pryor, la care toată lumea surâdea, chiar și chipurile îndeobște scorțoase.
Alți patinatori încearcă figuri altminteri riscante în competiția oficială (vezi saltul în spate al inimitabilei Surya Bonaly), iar o impresie ca asta mi-au lăsat și Primăvara din ”Anotimpurile din Buenos Aires” pentru vioară și orchestră a lui Astor Piazzolla sau Liebesfreud pentru vioară și orchestră al lui Fritz Kreisler.
Iar paralelele se pot lungi încă mult de-aici, pentru că programul spectacolului a fost mai generos ca un proaspăt tătic care dă de băut la tot barul.
O gală a laureaților nu mai pune pe primul loc întrecerea, ci este o celebrare a talentului și a diversității, iar echivalenta ei de la Filarmonica din Craiova a marcat asta printr-o decizie foarte înțeleaptă.
Soliști ai multor componente ale programului au fost chiat membrii ai orchestre simfonice, adică unele figuri pe care le regăseam de obicei în colectivul care ne poartă pe valuri melodice în fiecare săptămână.
Yurii Tovarnytskyi, Simona Petrencu, Liviu Fărcaș, George Butușină, Dan Predoi, Alexandru Țapeș, Anna Tovarnytska au fost cei de data aceasta, căci sper ca la următoarele ocazii să apară fiecare dintre colegii lor.
Iar patinajul îmi oferă și o asemuire care îmi face o deosebită plăcere. Prin dedicare, gesturi ample și dărnicia aprecierilor față de cei pe care îi conducea, dirijorul David Schlager (că tot am avut multe șlagăre, nu?) mi-a adus aminte de Stephane Lambiel, fostul mare piruetist al gheții, în ipostaza sa de acum, cea de antrenor.
La final, forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice ale Filarmonicii ”Oltenia” au cântat Dansurile polovețiene din opera Cneazul Igor a lui Alexandr Borodin cu un asemenea patos, încât trebuie să fi răsunat în toate colțurile țării.
Una dintre cele mai mari realizări intelectuale ale lumii este (și o spun fără a fi specialist, ba dimpotrivă) Tabelul Periodic al Elementelor elaborat de Dimitri Ivanovici Mendeleev.
Grație lui, haosul a tot ce ne înconjoară a fost descifrat și cuprins într-un mod atât de coerent, încât și un umanist poate înțelege ierarhia și diferențele dintre elementele chimice care sunt în tot și în toate.
Pentru că materia chimie m-a interesat peste medie încă de când am intrat în contact cu ea la școală (printr-a VII-ea, în cazul meu), dar și pentru că în liceu am învățat-o vârtos volens nolens, grație domnișoarei Mitrache pe care o aminteam aici, nu mică mi-a fost curiozitate și, de ce să nu recunosc, plăcerea de a o redescoperi în și mai mare detaliu în Enciclopedia ilustrată a elementelor chimice.
O lucrare la fel de bine structurată precum Tabelul Periodic la Elementelor, pe care îl urmează da capo al fine fără a se abate în vreun fel.
După o introducere în structura unui atom, accesibilă celor care n-au chiulit la chimie și care n-au trecut la materia asta doar din mila profesorului, urmează descrierile fiecărei grupe, cu acele caracteristici pe care le au în comun elementele care fac parte din ea, iar apoi fiecare element chimic devine protagonistul unei secțiuni, mai lungi sau mai scurte, în funcție de importanță, utilizare și răspândire.
Termenul ”ilustrat” din titlul volumului e pe deplin justificat.
Am fost de-a dreptul impresionat să fac cunoștință în mod vizual cu aproape fiecare element chimic important, ba chiar și cu unele despre care habar nu aveam, precum reniu, ceriu, disprosiu, iar lista poate continua.
Când autorul Jack Challoner spune povestea unui element, o face din multe puncte de vedere: starea sub care se găsește în natură, starea în care se găsește în corpul omenesc, dacă e cazul, formele prin care ne e benefic, dar și nociv, utilizarea în viața de zi cu zi (aici m-am lămurit cum e cu pământurile alea rare pe care s-au contrat americanii și ucrainenii) și, nu în ultimul rând, originea numelui.
Ca unul care își desfășoară activitatea și pasiunile în lumea științelor umaniste, a fost fascinant să văd cum moștenirea antichității, a grecilor și romanilor pe care ne-am întemeiat civilizația, inclusiv acele mituri cu care ne delectam când eram mici, pe care le reciclează cinematografia la nesfârșit, au fost și aici sursa principală a botezului pe care fiecare substanță, de la indispensabilul oxigen sau ubicuul hidrogen la rodiul atât de prețios și rar, la primit de la cei care i-au deslușit existența.
Cunoașterea, de orice fel, e neprețuită.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un volum pe care orice părinte merită să îl aibă în casă, pentru a contracara nervii școlarilor care dau piept cu chimia pentru prima dată.
Urmărind știrile despre conflictul dintre Israel și Iran, am remarcat cât de distructiv și impersonal a ajuns războiul.
Când cei din Hamas au lansat atacul neașteptat care a declanșat această spirală a violenței care a culminat acum, a fost vorba, totuși, despre o operațiune aparținând trecutului, cu trupe terestre nevoite să se coordoneze, cu oameni care au fost puși în situația să apese pe trăgaci pentru a-i ucide pe semenii lor.
Faza aceasta, însă, e a dronelor și rachetelor care vin din văzduh și seamănă distrugere, fără ca aceia care au apăsat pe buton să îi vadă la față pe aceia pe care i-au condamnat la moarte.
Iar această abstractizare sporește oroarea, tot așa cum Facebook-ul i-a încurajat pe mulți să fie mai agresivi în exprimare, simțindu-se apărați de distanța asigurată de mediul digital.
Ajung astfel la două jocuri pe calculator pe care am avut ocazia să le încerc și care au ilustrat foarte sugestiv cât de seducătoare este această capacitate distructivă manifestată de departe.
Unul este Alpha Centauri, urmaș spiritual al seriei Civilization, dar pe care chiar reușește să o depășească, îndrăznesc să spun, printr-o complexitate și o profunzime net superioare.
Dacă la început, pentru a-ți înfrunta adversari, ești nevoit să construiște varii vehicule și echipamente terestre, spre finalul jocului, când tehnologia a evoluat exponențial, ai la îndemână odioasele Planet Busters, care poate rade de pe fața planetei un oraș ridicat cu trudă și toate împrejurimile sale în câteva secunde.
Singurul lucru care te împiedică să le folosești este convenția planetară împotriva unor astfel de arme neloiale, dar și aceasta poate fi abolită, dacă manevrezi lucrurile în plenul adunării.
Ca și în lumea noastră, linia dintre pace și anihilare stă în aderarea la niște reguli. Care nu sunt imuabile.
Celălalt joc este Defcon, al cărui titlu elocvent, care face trimitere la Defense Readiness Condition, scala de alertă a forțelor armate americane, în care nivelul cel mai de sus este 5, adică război total, inclusiv nuclear.
În experiența ludică virtuală, terenul de joacă este mapamondul întreg, iar scopul tău este să îți dezvolți și plasezi arsenalul și flota, astfel încât, la declanșarea iadului pe pământ, să fii cât mai pregătit să îți distrugu adversarul.
Jocul e lent, dar are o atmosferă neliniștitoare, ba chiar terifiantă, alimentată de coloana sonoră tensionată, precum și grafica minimalistă.
Trădarea și atacurile neașteptate nu sunt doar opțiuni de luat în calcul, ci strategii recomandate.
Și aici, ca și în Alpha Centauri, viețile omenești sunt doar cifre de lucrat în minus.
Să sperăm că în lumea palpabilă în care trăim, abstractizarea asta a războiului nu o să ajungă tot acolo.
Istoric vorbind, sintagma ”Great Game” se referă la rivalitatea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dintre Marea Britanie și Rusia țaristă, vizând zona Asiei Centrale, în principal Afganistanul și Persia.
Termenul a fost popularizat de Rudyard Kipling în romanul Kim și a ajuns să denumească acel ansamblu de intrigi, trădări și suspiciuni care marchează relația dintre două mari puteri, care nu degenerează, însă, într-un conflict armat fățiș.
Evident, Războiul Rece e cea mai apăsată expresie a acestui Great Game, iar filmul de spionaj romantic The Tamarind Seed o ilustrează într-un mod captivant.
Pe insula Barbados, o englezoaică funcționară a unui minister britanic, văduvă și suferind după relația încheiată cu un bărbat însurat, se vede acostată (și ce coaste superbe ne prezintă filmul!) de un reprezentant militar sovietic, insistent, dar politicos.
Această improbabilă idilă, pe care ea insistă să o mențină castă, atrage atenția ambelor tabere, care se angajează în încă o rundă a acelui Great Game, iar ca spectator te convingi pe tot cuprinsul poveștii de validitatea spuselor spionului-șef din Albion, un Anthony Quayle dintr-o bucată:
Nimeni nu poate fi crezut.
Nimic nu poate fi crezut.
Oricine e capabil de orice.
Regizat cu fast concis de Blake Edwards, The Tamarind Seed ne poartă prin pitorești peisaje caraibiene, dar și prin binomul Paris-Londra, axă pe care spionajul stilat merge ca uns, beneficiază de o coloană sonoră subtilă semnată de John Barry (același care impusese deja în conștiința colectivă și tema muzicală din universul James Bond) și propune un scenariu care înaintează cu pași măsurați, lenți, dar niciodată plictisitori.
Toate aceste sporesc farmecul pe care îl degajă cuplul de protagoniști.
Fără să mai uzeze de superba-i voce, Julie Andrews se folosește de acea candoare lipsită de naivitate care i-a servit atât de bine în carieră, reușind să se opună cu stil și inteligență unui Omar Sharif exasperant de arătos și seducător.
Între ei nu are loc doar încleștarea geopolitică, ci și eternul joc al seducției dintre un bărbat și o femeie, cu regulile sale, încălcate la tot pasul.
Acest tablou al lui Rembrandt se intitulează Cărturar în camera de studiu, se găsește în Galeria de Artă Națională din Praga și în el se bat două proverbe românești.
Unul e Ai carte, ai parte. Figura mândră a personajului e dincolo de mulțumirea de sine a celui care se bucură de învățătură. E trufia celui care a ajuns pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale sau vrea să proiecteze impresia asta.
Celălalt e Haina nu îl face pe om. Ba da, îl face, iar asta ne arată Rembrandt printr-un simplă ecuație a suprafeței picturii. Haina aceea ocupă mai mult spațiu decât chipul, cușma sau instrumentele de lucru ale cărturarului.
Îi prilejuiește artistului o veritabilă demonstrație de forță, reconstituind bidimensional textura pufoasă (pe care o simțim aievea) a blănii și jocul luminii care o ajunge.
Să fi fost asta încă o ironie a lui Rembrandt față de comanditar?
Sau pur și simplu aplecarea lui pentru joacă, aceeași care i-a înfuriat pe cei care îl plătiseră pentru Rondul de noapte?
Podul Mehmet Pașa Sokolovic unește malurile râului Drina la Vysegrad în Bosnia și Herțegovina.
A fost terminat în 1577, construcția sa fiind comandată de cel căruia îi poartă numele, la acel moment Mare Vizir al Imperiului Otoman, și a fost proiectat de Minar Sinan, geniul arhitecturii otomane în perioada sa de glorie.
Are o lungime de 180 de metri, numărând 11 arce de susținere, amplasate la 11-15 metri distanță unul de altul.
A fost avariat în Primul si Al Doilea Război Mondial, dar a fost ulterior renovat.
În 2007, a fost înscris pe lista Patrimoniului Universal UNESCO.
Așa sună istoria faptică, frustă și, de ce să nu recunoaștem, necesară.
Dar istoria este a oamenilor, e făcută de ei și menită a fi știută de ei.
Ivo Andric, croat născut în Bosnia și scriind în limbă sârbă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, înțelege asta și ne umple istoria edificiului lui Mehmet Pașa Sokolovic cu multă, multă umanitate în E un pod pe Drina….
Cronica deopotrivă amplă și intimă a celor care au trăit, suferit și iubit în preajma podului și chiar pe el, romanul urmează toate etapele pe care istoria frustă de mai sus le-ar înregistra după cum urmează: construcția podului în timpul stăpânirii otomane a Bosniei, transformările aduse de noua ocupație austriacă, efectele răscoalei lui Karagheorghe, lupta pentru emancipare națională, ororile din Primul Război Mondial.
În toate, Andric plăsmuiește personaje veridice, dar și pitorești, depărtate cronologic de noi, dar apropiate prin tot ce simțesc și pățesc.
Lucruri pe care manualele de istorie le înregistrează sec, precum tributul de sânge numit devșirme, plătit de populația creștină otomanilor, organizarea comunală multiconfesională sau chiar trasul în țeapă capătă viață sub condeiul scriitorului, chiar și când (sau mai ales) vorbesc despre moarte.
Aici e marea calitate a cărții și pricina recunoștinței duble pe care am înțeles că trebuie să o port istoricilor.
Avem nevoie de un Theodor Mommsen, cu erudiția și răceala lui.
Dar avem nevoie și de Ivo Andric, cu profunda lui înțelegere a omului.
Acum mai mulți ani, Laurențiu, prietenul și mentorul meu într-ale jocurilor video, se declara încântat de o creație de gen, intitulată The Talos Principle.
Acum sunt în măsură să îi dau dreptate și să ma raliez entuziasmului său față de această realizare intelectuală care depășește simpla condiție de divertisment.
Îl văd pe The Talos Principle ca pe un urmaș spiritual al Portal, alt joc de legendă, cu care împărtășește câteva caracteristici.
Se desfășoară la persoana I.
Jucătorul este ghidat de o voce demiurgică și memorabilă.
Arhitectura spațiilor pe unde peregrinezi este impecabilă, atât ca design, cât și fac funcționalitate ludică.
Presupune rezolvarea unor puzzleuri fizice, prin utilizarea unor tehnologii existente în joc; în cazul de față, finalitatea este, în cea mai mare parte a situațiilor, obținerea unei piese de Tetris, încă un semn al influenței covârșitoare a ideii simple, dar geniale a lui Alexei Pajitnov.
Când dai de cap unui astfel de puzzle, te simți incomensurabil de deștept.
Cel mai important, deși mecanismul jocului este repetitiv, pe parcurs se construiește o poveste consistentă și profundă.
Ambele narațiuni vizează raportul omului cu Inteligența Artificială, însă aici lucrurile se despart.
Dacă Portal are un ton macabru, dar savuros, The Talos Principle are ample ambiții filosofice, îmbinând motive biblice și proiecții despre transhumanism și amestecându-le cu influențe din alte culturi, pentru a propune o alegorie a ce ne face cu adevărat oameni.
Pe măsură ce înaintezi, dincolo de frustrarea cauzată de unele puzzleuri afurisit de dificile, te vezi confruntat cu sfârșitului inexorabil, atât indivividuale, cât și a omenirii.
Poate că jucătorii înrăiți vor glisa rapid peste componenta emoțională a jocului, pe care o vor considera o glazură ne-necesară.
Însă, pentru mine, e la fel de importantă ca provocarea cognitivă și îmi permit să parafrazez puțin cuvintele finale ale acelui personaj feminin care apare periodic sub forma unor amintiri, pentru că sunt marea lecție din The Talos Principle:
Era și momentul să mai vorbim de o incursiune pe tarâmul non-ficțiunilor, așa că iaca:
Cartea vinului fără bla-bla – o scurtă aventură oenologică, despre realizarea vinului și despre principalele produse ale lumii. Nimic nou, dar autoarea Louisa Maria Schimdt se remarcă prin incisivitatea și caracterul tranșant al părerilor. De pildă, nemțoaică fiind, nu ascunde că are o pasiune pentru Riesling, așa cum nu ezită să demaște trucuri de marketing care caracterizează comerțul de profil la nivel global. Multe dintre soiurile la care se referă n-au cum să fie cunoscute băutorului obișnuit, care se va vedea, însă, atras de accesibilitatea descrierii proceselor care duc la nobila licoare. Eu, unul, fost fascinat să descopăr că taninul, acest element hotărâtor al vinului roșu, provine dintr-un foarte ingenios mecanism al naturii, menit a proteja bobul de strugure.
Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX – titlul este suficient de elocvent în a descrie subiectul acestui volum colectiv, îngrijit, printre alții, de Constanța Vintilă, mare expertă a trecutului fanariot și Belle Epoque al românilor. Ceea ce, însă, descoperi parcurgându-l este bogăția izvoarelor consultate și complexitatea tabloului social pe care îl compun. Domenii precum vestimentația sau banchetele sau chiar dulcețurile reflectă moravurile unei epoci și modul cum se schimbă de-a lungul timpului. Deși o parte considerabilă a acestei cărți superb ilustrate se referă la Țările Române, acestea sunt integrate peisajului mai amplu al Balcanilor și al influenței orientale a Imperiului Otoman. Raporturile cu acestea relevă că noi, românii, avem o tradiție în a trata duplicitar organizațiile internaționale din care facem parte. Nu doar UE are parte de asta în prezent, ci și Înalta Poartă, pe care boierii români o fentau când o vizitau, păstrând restricțiile vestimentare impuse de puterea suzerană, pentru ca, întorși acasă, să ia pe ei caftane croite leit precum cele destinate, teoretic, doar turcilor. Istoria este cea mai hazlie, colorată și delicioasă poveste.
A Brief History of the Mind – cum a ajuns omul, de la o primată limitată în realizări mintale la ființa de acum, care trimite semeni în spațiu și a plăsmuit Capela Sixtină și Citizen Kane? William H. Calvin vine cu propriile supoziții, care se centrează pe ideea că schimabrea condițiile în care se găsea omul primitiv l-a obligat să găsească soluții tehnice, să se recalibreze fizic și cognitiv, inclusiv să colaboreze mai bine, fapt care a dus la apariția limbajului. Autorul insistă mult (și destul de convingător) pe ipoteza că aruncarea proiectilelor a supus creierul oamenilor de acum sute de mii de ani la o provocare foarte complexă, de încolo începând ascensiunea pe care o invocam la final. Nu mă pot pronunța în privința validității ei definitive, dar e plauzibilă, iar Calvin mai face o afirmație interesantă la un moment dat, opinând că aceste transformări trebuie să le fi cauzat multor oameni de demult și boli psihice. Dacă asta este adevărat, atunci avalanșa de afecțiuni de acest gen la care suntem martori în prezent e semn că mintea omenească e într-o fază similară, de ajustare la un mediu care se schimbă profund, mai ales din punct de vedere tehnologic. Poate de aici vin toate teoriile conspiraționiste care ne mănâncă zilele și ne pun în conflict cu neamurile.
Criticată de unii ca fiind rezultatul unor criterii care nu reflectă întru totul relevanța istorică, lista patrimoniului cultural UNESCO e o metodă excelentă de a descoperi locuri deosebite, care nu beneficiază în ghidurile obișnuite decât de o notă de subsol, dacă nu cumva lipsesc chiar cu desăvârșire.
Este și cazul localității Kladruby nad Labem din regiunea Pardubice din Cehia.
Probabil că numele vă e complet necunoscut, iar noi ne-am abătut pe acolo tocmai pentru că îl regăsisem pe lista celor de la UNESCO, pentru ansamblul de grajduri și manej care au o vechime de câte sute de ani.
Chiar dacă am fost conduși doar prin anumite secțiuni ale complexului, a fost o experiență fascinantă, o incursiune aproape palpabilă (inclusiv olfactiv, după cum vă puteți imagina) într-o artă complicată și care a schimbat istoria lumii – domesticirea și antrenarea cailor.
Uitați-vă numai la imaginea de mai jos.
Ce plapând pare omul față de cal, nu?
Ce forță trebuie să fie conferit calul celor care, la începuturile omenirii, au reușit să-l facă camarad și armă!
Ce tărie de spirit și inteligență au avut cei care au educat și canalizat potențialul fizic al acestor maiestuoase creaturi!
Vizita la Kladry nad Labem a avut drept final contemplarea din afară a pajiștii unde se aflau iepele cu mânji încă dependenți de ele.
Niște copii necuvântători cu toate caracteristicile pe care le știm: exploratori, dar și temători, neascultători, dar și atașați de mamă.
Zona în care se găseau era situată de partea cealaltă a unei șosele populate față de restul ansamblului.
Am văzut multe mașini oprindu-se, pentru a admira această oază de liniște animată.
Am văzut copii încântați, am văzut adulți încântați, am văzut bătrâni încântați.
Azi e 1 iunie, Ziua Copilului.
Așa că la mulți ani tuturor copiilor, de orice specie și de orice vârstă.
