Gând la gând cu bucurie

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Îi cunosc pe colegii mei din breasla blogosferică de ceva anișori, dar tot descopăr ce abilități și preocupări deosebite au.

De pildă, Veronica, despre ale cărei înclinații manual-artistice știam (vezi mai jos), le integrează unei mult mai vaste activități de coach în domeniul sănătății mintale și psihologiei pozitive.

Mai precis, simțind acel imbold din pandemie care i-a făcut pe mulți să își descopere talente latente, s-a specializat pe ceea ce numim mindfulness.

Știu, e un cuvânt folosit până la sațietate de unii și luat în derâdere de alții (cei de la Times New Roman au câteva articole satirice despre asta), însă, dacă îl explorăm un pic mai în detaliu, precum la fel de ironizatul predecesor, adică dezvoltarea personală, descoperim un domeniu care merge milenii înapoi în istorie, la filosofia vechii Elade sau la căutările spirituale ale budismului.

De fapt, primul aspect care mi-a atras atenția când Veronica și-a prezentat activitatea și motivația din spatele ei a fost că a invocat, printre sursele de documentare, autobiografia lui Benjamin Franklin, acel om de o inteligență deosebită, care, după o viață de un preaplin experiențial a ajuns la concluzia că virtuțile (azi le numim trăsături de caracter) sunt principal indicator după care îi judeca pe ceilalți.

Corelez asta cu spusele unor domni din echip administrativă a unei mari companii, cu care lucrez îndeaproape:

Iulian, din ce în ce mai mult căutăm oameni de caracter. Competențele se învață, dar caracterul, mai greu.

Despre a învăța să ai un astfel de caracter bine conturat, de a relaționa mai bine cu tine și cu cei din jur, este vorba în activitatea Veronicăi, la care pot apela atât cei mici, cât și cei mari, în cadrul unor ateliere de mindful creativ.

Și, așa cum înțelepciunea ancestrală spune că teoria ca teoria, dar practica ne omoară, Veronica ne-a oferit ocazia să testăm un pic de mindfulness informal, prin intermediul unei provocări de scrapbooking.

Scrapbooking-ul este un ansamblu de activități manuale, prin care realizezi tu însuți obiecte precum albume foto, invitații, felicitări sau orice altceva îți mai trece prin minte.

Când Veronica ne-a arătat artefactul pe care urma să îl confecționăm fiecare dintre noi, mulți, inclusiv eu, am pufnit în râs, manifestându-ne neîncrederea.

Însă, așa cum învățasem anterior, am lăsat acest gând negativ să treacă și ne-am pus pe treabă.

Iar munca plină de migală la care am fost supuși ne-a absorbit cu totul, astfel că sala cea primitoare de la localul 12Doișpe a răsunat de sunetele discrete ale dedicării și minuțiozității meșteșugărești.

Eu, unul, am uitat de oboseala care mă încerca după o zi plină, preocupările pentru ziua de luni ce stătea să vină, precum și orice grijă existențială, și m-am făcut luntre și punte să ansamblez bucată cu bucată părțile ingeniosului mecanism de hârtie.

Și mi-a ieșit mulțumitor, după cum puteți vedea.

Și, mai mult de atât, m-am bucurat de proces, mi-am curățat mintea de balast și am socializat cu oameni apropiați.

Adică am aplicat mindfulness.

Credit foto – amicul Daniel Botea, deși cred că l-a secondat și amicul Marian Buzărnescu.

Bonnie și Clyde

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De curând s-a încheiat o perioadă de mare dihonie în România.

Ne-am certat cu prietenii, ne-am certat cu neamurile, ne-am certat cu necunoscuții pe Facebook.

Acum, zice-se, ar trebui să înceapă efortul de reconciliere.

Nu știu cât succes ar putea avea un astfel de demers, însă unul care ar avea șanse reale este negreșit Magnificat pentru soprană, cor și orchestră al lui John Rutter, pe care l-am audiat la cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

În primul rând, ne-ar uni satisfacția de a fi fost, potrivit spuselor dirijorului Radu Zaharia, primii de a-l fi audiat în România. O astfel de mândrie patriotică e curat factor de coeziune.

Apoi, să vezi forțele reunite ale orchestrei simfonice și ale coralei academici craiovene (aceasta din urmă ghidată din umbră de Bogdan Botezatu), cântând cu patos astral e un îndemn să lași adversitatea la o parte și să întinzi o mână celuilalt.

Deși Magnificat a început ca un imn creștin, iar controversa religioasă e unul dintre substraturile sciziunii care macină țărișoara noastră, laic să fii, tot ești fermecat și pacificat de sonoritatea sa, așa cum a fost aranjată de John Rutter.

Iar vocea mlădioasă a sopranei Rut Iovescu are darul să liniștească chiar și cele mai ardente partizanate.

Numiți-mă antisocial, daca vreți, însă, pentru mine, mai captivant a fost Dublul concert în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

Ondin Brezeanu mânuind arcușul, iar Mădălina Pașol claviatura, cele două instrumente centrale ale muzicii clasice au fost un veritabil cuplu Bonnie și Clyde.

Au conlucrat, au concurat, s-au tachinat, au dialogat, au avut momente de încrâncenare, dar și unele de tandrețe, au stat de șase unul pentru altul, astfel încât, când unul o lăsa mai moale, intervenea celălalt cu energie.

Împreună, au acționat hoțește și ne-au jefuit de ultima fărâma de atenție pe care am fi dedicat-o altor activități, altminteri nefaste, precum telefonul sau șușotitul.

Ca un făcut, după acest jaf în stil în stil simfonic, am plecat de la Filarmonica din Oltenia mai bogat, nu mai sărac.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Paris, jeu t’aime

By Iulian in Jocuri 0 Comment

În deja îndelungata mea aventură pe tărâmul jocurilor de societate, am constatat că există două mari trăsături care trebuie întrunite, pentru ca o astfel de creație să fie de succes – designul intelectual și designul stilistic.

Paris: La Cité de la Lumière reușește rara performanță de a le avea pe amândouă la nivel foarte înalt.

Strict din punct de vedere al provocării pentru celulele cenușii, jocul vizează acea inteligență spațială necesară în șah sau Tetris.

Realizat de Jose Antonio Abascal Acebo pentru doi participanți, mecanismul ludic are două faze, cea a plasării plăcuțelor rectangulare care sugerează caldarâmul și cea a plasării clădirilor, piese de diverse contururi, acest din urmă aspect apropiind Paris: Orașul luminilor de legendara creație a lui Alexei Pajitnov.

Dincolo de complexa configurație grafică pe care jucătorii sunt nevoiți să o gestioneze, există diverse metode prin care îi poți pune bețe în roate adversarului, toate vizând suprafața de joc și exploatarea ei.

Și aici ajungem la componenta artistică, căruia avem a-i mulțumi lui Oriol Hernandez, atât de reușită, încât nu mă mai satur să o contemplu.

Jocul este plasat într-un Paris de Belle Epoque, adică sfârșit de secol XIX, când cel mai frumos oraș al lumii își desăvârșea înfățișarea și introducea unul dintre beneficiile modernității, iluminatul public.

E o perioadă de efervescență culturală, e epoca lui Rodin sau Toulouse-Lautrec, iar toate acestea se regăsesc în joc și sunt utilizate cu mare efect.

Acele acțiuni speciale, prin care îți sporești avantajul sau deturnezi mutările adversarului se prezintă sub forma unor cărți poștale, extraordinar concepute și care te transpun în acel fin de siecle glorios.

Inclusiv broșura cu regulamentul are un aer de gazetă de epocă, iar asta nu face decât să sporească plăcerea de a te cufunda în provocarea multiplă a acestui joc.

Ernest Hemingway spunea că există doar două locuri pe lume unde putem trăi fericiți – la Paris și acasă.

Cu Paris: La Cité de la Lumière, le avem pe amândouă deodată.

P.S. La mulți ani prietenilor de la Libris, care mi-au oferit acest joc și care de curând au împlinit 34 de ani de muncă în slujba luminării noastre, a tuturor.

Deus ex amicitia

By Iulian in Filme 0 Comment

Unul dintre miturile cinematografiei recente este că Tom Cruise e nemuritor.

Altfel nimeni nu-și explică vitalitatea lui din diverse pelicule, precum noul Top Gun sau, mai ales, seria Mission: Impossible.

Dar tocmai în acest al șaptelea film, Mission: Impossibble – The Final Reckoning, se vede că actorul își acceptă cumva vârsta, pentru că acest Ethan Hunt este cel mai vulnerabil pe care l-am văzut vreodată, este cel mai dependent de prietenii pe care îi avea de dinainte sau de cei pe care îi face acum.

De aici și vaga melodramă a unor scene, care, însă, nu depășește niciodată nivelul suportabilului, ba chiar te invită să reflectezi asupra faptului că, semizeu să fii, nu poți salva omenirea de unul singur.

A nu se înțelege că producția regizată de Christopher McQuarrie ni-l arată pe Tom Cruise șontorog. Dimpotrivă, față de Dead Reckoning Part I, care a fost realizată în condiții de pandemie, aici realizatorii au avut teren de joacă după pofta inimii, iar în centrul lui pectoralii, bicepșii și toate celelalte grupe musculare ale protagonistului sunt deseori la vedere, în secvențe intense, așa cum ne-am obișnuit.

Probabil că aceea finală, a cursei de avioane, va rămâne emblematică, dar, personal, o prefer pe aceea în care Tom Cruise se afundă în abisul oceanului înghețat și explorează submarinul care conține sursa tuturor relelor.

E ceva primordial în atmosfera și încercările la care e supus, ceva din străvechea zbatere a omului într-un univers rece și ostil. Ajută și muzica lugubră excelent potrivită, un fel En Attendant Cousteau a lui Jean-Michel Jarre, versiunea întunecată.

Povestea e continuarea directă a predecesorului, cu o goană nebună de a opri o entitate de Inteligență Artificială malefică, readucându-i în prim plan pe simpaticii Simon Pegg sau Hayley Atwell, pe deja venerabilul Ving Rhames, pe Pom Klementieff, care poate fi sugestivă doar din câteva grimase, pe serioasa Angela Bassett (Kamala Harris, dacă ar fi câștigat președinția) sau pe Rolf Saxon.

Poate că acest din urmă nume nu prea vă e cunoscut, însă, pentru aceia care, asemeni mie sau lui Tom Cruise, au ceva ani, o să fie o reînnodare aproape emoționantă cu începutul acestei epopei a agentului pentru care a-și urma conștiința este mai important decât să urmeze ordinele.

Și o mențiune pe care nu credeam a mă vedea nevoit să o fac – scenele de dialog sunt cel puțin la fel, dacă nu chiar mai captivante, decât cele de acțiune. Duelul minților bate pe cel al mădularelor.

Este acesta ultimul Mission: Impossible?

Pare că da.

Dar Tom Cruise a strâns o gașcă așa mișto în jurul lui, parcă e păcat să se zburătăcească fără să ne mai poarte prin înaltul cerului sau străfundul seifurilor de la CIA.

Așa că aștept.

Poate răbdarea îmi va fi răsplătită.

Eurovisionul lui 2025

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Unii n-au dormit noaptea de grijă în noaptea dintre 17 și 18 mai, pentru că urmau alegerile noastre prezidențiale.

Eu m-am văduvit de o parte de somn, la rându-mi, dar nu de grijă (deși era și ea, acolo, cuibărită în suflet), ci pentru că nu m-am putut lipsi de încă o ediție a Eurovisionului, acest spectacol decadent, kitschos și irezistibil.

Mai jos sunt impresiile mele redactate despre întreg spectacolul și despre fiecare dintre melodiile participante, redactate chiar în timp real, precum și considerațiile mele asupra controverselor și aspectelor inedite care l-au marcat.

***

Începe spectacolul, cu câștigătorul de anul trecut, Nemo, care a luat-o și mai razna, fapt suplimentat de prestația din a doua parte a nopții.

Iar acum, ce-i important, analiza la sânge a fiecărui cântec în parte.

Norvegia – costume a ala A Game of Thrones, dar luate de la ieftinica, cu un ritm manelistic, surprinzător pentru o țară de vikingi, iar vocea e atât de firavă, încât interpretul sigur nu ajunge în Walhalla.

Luxemburg – mizanscenă reușită, voce decentă, idee infantilă și dezbrăcare intermediară, ca la Letonia când a câștigat Eurovisionul acum ceva ani.

Estonia – de asta mă uit la Eurovision, de asta îndur o sumedenie de nimicuri așa-zis muzicale, ca să mai găsesc câte o astfel de bijuterie, care, deși nu o să câștige, o să devină legendară.

Israel – voce bună, melodie așijderea, dar adversitatea publicului e aproape palpabilă (despre asta, mai multe spre finalul articolului).

Lituania – Roacări psihedelici, cu un solist care are o coafură cum mi-a făcut mama odată, crezând că mă putea tunde singură, așa cum făcea cu sora mea.

Spania – o bunoacă botoxată, un pic de flamenco, niște unghii care ar trebuie interzise prin Convenția de la Geneva și semi-pornografia deja încetățenită de la Eurovision.

Ucraina – melodie ca vai de ea și e clar că bărbații din Ucraina sunt de front, de a trebuit să-l trimită pe interpretul ăsta în roz turbat.

Marea Britanie – Miss Eurovision, versiunea triplă, but what the hell is this song about?

Austria – încă o melodie a unuia cu voce de castrato, că doar a avut succes anul trecut, dar mizanscena e atât de stilată și se potrivește atât de bine muzicii, încât la final m-am pomenit făcând ceva ce rar mi se întâmplă la Eurovision: să aplaud.

Islanda – boy band la mișto, dar melodia are ceva vervă și te prinde nițel.

Letonia – iele precreștine, cu un ritm care se repetă agasant și cu niște costume mulate care invită la gânduri obscene.

Olanda – nu le-a spus nimeni batavilor că francezii n-au câștigat și n-o să câștige în veci cu șansonete de-astea?

Finlanda – încă un pic de pornografie, de data aceasta la o altă categorie de gabarit.

Italia – versuri senzaționale, au ceva din Bob Dylan, impresie sporită de muzicuța de la final.

Polonia – tipa asta arată ca Dana Budeanu și mai are și atitudinea ei.

Germania – încă o adolescentă scăpată de acasă, ca Lena aia care a câștigat acum ceva ani.

Grecia – o versiune mai tânără de Nana Mouskouri, cu un of de parcă ar fi încă în pericol de intrare în incapacitate de plată.

Armenia – bănuiesc că femeile heterosexuale și bărbații din echipa cealaltă au salivat serios la tipul ăsta și nici melodia nu e rea.

Elveția – melodia aia prin care țara-gazdă se asigură că nu mai intră la cheltuială la anul.

Malta – ceva gen Netta de acum câțiva ani, dar cu și mai mult kitsch, ceea ce o performanță în sine.

Portugalia – hai că ați câștigat o dată așa, nu mai merge.

Danemarca – am tot auzit de-astea de când am început să prind ochi pentru Eurovision, iar tânăr nu mai sunt.

Suedia – ăștia sunt favoriții la casele de pariuri, e ceva ce-mi scapă?

Franța – înțeleg metafora, mizanscena e cu tâlc, dar ”maman” țipat la nesfârșit strică tot.

San Marino – străvechea republică ne aduce aminte că e în Italia, totuși, cu diferența că nu se teme de ridicol.

Albania – ceva manelistic, că au fost cam puține până acum, noroc că a compensat campania noastră electorală.

***

Ca idei de final, mă bucur în primul rând că am nimerit din nou pe cîștigător – JJ din Austria – așa cum am reușit odinioară cu Helena Paparizou, Lordi, Marija Serifovic sau Dima Bilan (deși această din urmă melodie nu mi-a plăcut, dar l-a avut pe Plușenko și asta i-a spart pe mulți).

Duelul legendelor din perioada de votare a fost o pildă de înțelepciune din partea organizatorilor, care au înțeles că Eurovisionul produce favoriți un pic altfel decât scorul final.

S-a revărsat multă ură online împotriva Israelului, fapt accentuat de vorbele în ebraică spuse la finalul melodiei de reprezentanta Yuval Raphael; am găsit ulterior că ar însemna ”poporul israelian va învinge întotdeauna”.

O declarație care pare sfidătoare, însă există un amănunt care merită menționat.

Această tânără artistă era la Festivalul Nova când au dat iama scelerații de la Hamas și, ca să supraviețuiască, s-a ascuns într-un refugiu, a fost rănită cu șrapnel și a stat ore întregi printre cadavre.

Credeți ce vreți despre Netanyahu și clica lui (eu, unul, nu prea de bine), dar să nu negăm că, după toate astea, a avea forța să vii să cânți în fața unui public care te huiduie e semn de mare curaj.

Să-i dăm fetei ce-i al ei.

Numărul mare de voturi (cel mai mare, de fapt) primite de la spectatori e clar rodul unei campanii susținute a coreligionarilor de prin Europa, nu neapărat un merit muzical.

Ceea ce nu se poate spune despre a doua cea mai votată melodie, a lui Tommy Cash reprezentând Estonia.

Până la urmă, se pare că oamenii mai au umor, veselie și energie.

Așa că să ne hrănim din ele până la Eurovisionul din 2026.

Eurovision 2025 pe Twitter

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Așa de prinși au fost românii în vâltoarea campaniei electorale, că mulți au uitat că ieri seară a avut loc o nouă ediție de Eurovision.

Nu și eu, care mi-am recuperat in extremis contul de Twitter (nu-i zic cum vrea Elon Musk, nici dacă mă dă afară de-acolo), unde am urmărit agora europeanaă dând cu părerea și cu miștourile despre prestațiile muzicale și restul daraverurilor din cadrul concursului.

Până apuc să îmi desciferez notițele luate chiar atunci, vă las cu o nouă selecție de poante adunate de pe Twitter:

It’s the 69th Eurovision Song Contest. The gayest Eurovision of all time!

Did Graham Norton just say that a wheel chair athlete featuring in the opening to Eurovision will have a very „tiring walk” to the venue?

This programme may contain flashing images along with a large throng over excitable homosexuals.

I guess they wouldn’t sing Boom Bang a Bang now cos of all the wars going on.

I just give Israel the win so I can see Twitter meltdown.

This lads singing about the time he was playing Fortnite and the wi-fi went off (despre Lituania).

Estonia so far has been the highlight, who sings about coffee apart from George Clooney?

One peace dividend I’m hoping for after any ceasefire, is that Ukraine isn’t pity-voted into the final of Eurovision each year, even when their song is shite. This year’s act looks like it’s plucked from a Seventies Sci-fi B movie.

Why do we the UK even bother with Eurovision, we will get less points than Israel. Brexit means Brexit.

Everytime I see people from Iceland I get surprised that people actually live there.

Latvia doing their bit for tapeworm awareness. It’s not all political!

Claude, another illegal migrant (despre reprezentantul Olandei, care era de culoare și a cântat în franceză).

Captivated by Erika’s tities, damn that is God’S work (despre Finlanda).

Dis donc, beaucoup de Français ce soir.

Why do Fench ballads gotta be so depressing?

Finland, and now Malta… another country going for the juvenile sexual innuendo vote.

That was fun, now for the shitshow and stressed of the cursed combo of rigged and political voting.

I suspect countries round the world watching Eurovision will know what decadence and decay look like, and also be deeply jealous of it.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (30)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Era o seară ploioasă de vineri.

Neliniștea alegerilor ce urmau să vină plana asupra tuturor.

Vedeam și simțeam toate acestea, dar eram ferit de morbul bacovian pe care îl proiectau, pentru că mă găseam alături de colegii mei de spiță blogosferică la o nouă ediție de Brânzeturi cum se… cuVin.

Fiecare dintre aceste evenimente sibaritic-sociale este special, dar acesta a fost unul aparte, pentru că, în cadrul lui, am regăsit vinuri ale Cramei Corcova, prezentate chiar de proprietarul român al întreprinderii, Șerban Dâmboviceanu, el însuși protagonistul uneia dintre cele mai reușite incursiuni culturalo-bahice de la începuturile-mi în domeniu.

Într-o lume agitată, în perpetuă schimbare, a fost mai mult decât dătător de speranță să văd că eleganța, bonomia și generozitatea în explicații care l-au caracterizat atunci au rămas neschimbate.

În dialogul cu domnia sa, am revăzut și sporit impresia că domeniul Corcova este un tărâm unde s-a consumat multă istorie.

În cadrul discuției, am aflat că, în unele porțiuni ale viei, solul păstrează scoci antediluviene, de pe vremea că mealegurile noastre erau acoperite de un ocean, iar omenirea era doar un un vis îndepărtat.

Mihai Viteazul, care, până să ajungă ban al Craiovei sau domn al Țării Românești, a fost și bănișor de Strehaia, a făcut danii unor apropiați unele podgorii din zonă, iar crama existentă la 1907 a fost arsă în focul răscoalei din acel an.

Sub atenta și priceputa oblăduire a prințului Anton Bibescu, un veritabil crai de curte veche (dar asta e o altă poveste), ingineri austrieci au construit facilități moderne, care au rezistat până în prezent, tancurile de ciment, bunăoară, fiind utilizate chiar și acum în procesul de vinificare.

Și, fără să fi premeditat în vreun fel asta, permanența istoriei s-a manifestat și în acea combinație vin-brânză care m-a cucerit cel mai mult senzorial și intelectual.

Și atunci, și acum am fost captivat de discreta distincție a unui Sauvingnon Blanc, care, deși e plasat la început de degustare tocmai pentru această virtute a sa, nu trece neobservat, nu se strecoară prin istorie fără să lase vreun omagiu muzei Mnemosina.

Un vin sec, dar care a generat colocvii oricum, numai seci nu.

Dar, conform principiului enunțat de Heraclit, totul curge, așa că, față de Mozzarella Fresca de atunci, acum vinul și-a cununat aromele cu Camembert Delaco, tot o brânză din lapte de vacă, tot onctuoasă și mătăsoasă ca textură, dat una matură, că doar m-am mai maturizat și eu între timp, nu?

Am fost găzduiți de spațiul șugubăț al localului 12Doișpe, care invita la un dialog pe măsură, udat de licoare bahică din belșug, dar și hidratați cu neprețuita apă de masă Dolce Vita, care a neutralizat binecunoscutele efecte secundare ale vinului, lăsând să domnească încrederea, speranța și umorul.

Hai să le facem permanente, ce ziceți?

Credit foto: Daniel Botea, zis și CCRu’.

Istorioară despre Roșioară

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Filoxera.

Spune acest cuvânt unui viticultor sau unui pasionat de vinuri și vei vedea cum îl scutură un fior.

Această vietate minusculă a devastat vițele de vie din Europa, inclusiv din România în prima parte a secolului XX.

Ce a fost Marea Ciumă pentru oameni a fost filoxera pentru struguri.

Și totuși, au existat oaze de rezistență împotriva acestui dăunător, iar una dintre ele este zona Dăbuleniului din Dolj, unde, grație solului nisipos, deloc agreat de voracea creatură, a supraviețuit soiul numit Roșioară.

Auzisem vag despre acest supraviețuitor din vechime, însă poveștile ajunse până la mine îl asociau unui vin slăbuț, care e realizat doar de oamenii din partea locului și destinat doar lor.

Prietenii mei Lenuța și Narcis Neagoe mi-au spulberat această prejudecată în cel mai savuros mod cu putință.

Alegând cu atenție ciorchine cu ciorchine dintr-o podgorie venerabilă din zona Dăbuleniului (uitați-vă numai cât de noduroasă e), datând tocmai din 1940, au plăsmuit două forme remarcabile de vin rose.

Performanța e cu atât mai meritorie, cu cât acest tip de vin n-a fost niciodată printre preferatele mele.

Fără să-mi displacă a priori, rar am găsit câte un rose care să se bată cu simplitatea plină de distincție a unui vin alb sau cu caleidoscopul de arome al unuia roșu.

Însă cele două creații oenologice ale Lenuței și lui Narcis sunt departe de acel rose lejer, de vară, care a cucerit mapamondul.

Unul e mai astringent și mai sec, celălalt mai onctuos, dar amândouă sunt vinuri solicitante, care te invită, ba nu, obligă, să le deguști cu atenție la detaliile senzoriale, cu acea lentoare hieratică impusă de ceremonia ceaiului, bunăoară.

La amintirea de neșters a acestei experiențe gustative a contribuit, probabil, și faptul că aveam impresia că gust un crâmpei de istorie.

Mai avem până găsim elixirul nemuririi.

Dar aici am găsit un substitut onorabil.

Credit foto: Aceiași Lenuța și Narcis Neagoe.

Psycho înainte de Psycho

By Iulian in Filme 0 Comment

Psycho, cel mai influent horror din toate timpurile?

Tot ce se poate.

Însă filmul lui Hitchcock nu a apărut pe un teren virgin, ci pe unul pregătit de varii realizări cinematografice (inclusiv altele ale maestrului) a căror încununare a fost pelicula din 1960.

Între acești predecesori ai lui Psycho se numără și The Spiral Staircase, care datează din 1946 și pornește de la o premisă familiară fanilor genului:

Înspre debutul secolului al XX-lea, un criminal în serie își alege victimele din rândul femeilor care au diferite deficiențe, iar acum a venit rândul blândei cameriste mute jucate de Dorothy McGuire, care se refugiază în conacul stăpânei ei.

De aici urmează o noapte de tensiune și revelații înfricoșătoare.

Filmul regizat de Robert Siodmak a îmbătrânit vizibil în anumite privințe, iar narațiunea nu oferă prea multă logică sau coerență (nici nu prea are cum, la puțin peste o oră de durată).

Însă compensează prin unele momente chiar de efect într-ale meșteșugului înfricoșării, unele deosebit de inventive, mai ales că vorbim de mijloacele sintaxei cinematografice ale anilor ’40.

Scara în spirală este inteligent exploatată, atât ca element de decor, cât și figurativ, ca expresie a modului cum unii indivizi pot coborî spre genuni odioase, iar alții se pot înălța și își pot depăși condiția.

Cu toate limitările scenariului, interpretările sunt meritorii. Dorothy McGuire nu e cu nimic mai prejos decât actorii surdomuți din zilele noastre, din CODA bunăoară, George Brent (o vreme, partenerul preferat de ecran al lui Bette Davis, ceea ce nu-i puțin lucru) e impunător, Elsa Lanchester e amuzantă, însă cea care ia caimacul e Ethel Barrymore.

Ambiguitatea personajului său e admirabilă. Sunt momente când o suspectezi mai abitir ca pe oricine, dar și altele când pare o Cassandră îmbătrânită, care a destrămat voalul întunecat al viitorului și știe când se va întâmpla ceva rău, deși nimeni nu-i dă crezare.

De speriat, nu ne mai speriem la The Spiral Staircase.

Dar avem astfel ocazia să examinăm vestigii arheologice ale modului cum ne este gâdilată cinemografic această ancestră trăire numită frică.

Locul care zămislește vise tulburi

By Iulian in Carti 0 Comment

Praga este un loc de poveste, care a inspirat multe povești, nu toate basme luminoase.

Dimpotrivă, orașul acesta pitoresc are ceva care invită imaginația către lugubru și misterios, iar un loc anume care contribuie cu o doză consistentă de legende este cartierul evreiesc, al cărui punct focal este cimitirul, cu pietrele sale de mormânt așezate una peste alta și straturile de istorie așijderea.

Mai jos sunt două romane care, într-un fel sau altul, au legătură cu acest cartier praghez și cu faimosul său spațiu funebru.

Golem poate fi cel mai bine descris ca o experiență literară onirică, vecină cu halucinația. Inspirându-se vag din legenda creaturii eponine și deturnându-i cumva sensul, Gustav Meyrink, ale cărui viață și personalitate pot fi subiect de roman în sine, construiește traseul suferințelor mai ales lăuntrice ale unui narator care, pare-se, se ocupă cu șlefuitul de geme, ocupație specific ebraică, poate inspirată de figura lui Baruch Spinoza.

Încurcat în minte în privința afecțiunii față de mai multe figuri feminine, pseudo-protagonistul interacționează cu diverse personaje dubioase și mânate de motivații bizare.

Noima traseului psihologic are mai puțină importanță decât atmosfera de ansamblu și lirismul în proză pe care îl compune Meyrink.

Dacă vă încumetați să citiți Golem (și nu e ușor deloc), merită să vă aplecați asupra unui noi ediții, care, realizată în format mare, asociază textului și pune în valoare o serie de litografii realizate de marele artist român Ștefan Câlția.

Desenele sale întregesc o incursiune în abisul insondabil al conștiinței umane.

Cimitirul din Praga este încă o dovadă că o erudiție mare, precum cea a lui Umberto Eco, dublată de o inteligență ascuțită, poate produce efecte similare cu marea literatură.

Romanul urmărește jurnalul unui narator nesigur (uneori repovestit, alteori dublat de un alter ego), care își relatează viața de falsificator de documente și traseul de antisemit în secolul al XIX-lea.

Cimitirul de Praga este locul unde protagonistul nostru zămislește originea marelui complot sionist, adaptând-o după cerințele comanditarilor și garnisind-o cu toate tâmpeniile la modă în diverse momente ale istoriei.

Apetență umană pentru teorii ale conspirației e un subiect căruia Eco i-a acordat o atenție specială, dovadă fiind Pendulul lui Foucalt sau, mai ales, Numărul zero.

Însă, dacă în acel din urmă roman era vorba de mecanismu individual al construcției narative care ajunge să domine mintea unui individ, aici este despre metamorfozele ei în societate de-a lungul timpului.

Nu știu dacă să fiu liniștit sau îngrijorat că această vulnerabilitate intelectuală (că nu e bine să o numesc prostie, e jignitor, conform poveștilor prezentului) nu e nouă.

Leac unanim pentru ea nu e.

Și, cum spune proverbul, ce nu se poate vindeca trebuie a se îndura.