Încă un noir al lui Bogie

După ce s-a făcut actor de cinema, Humphrey Bogart a stat vreo zece ani în roluri secundare sau negative.

Asta până când John Huston i-a oferit șansa de a fi aproape el însuși în The Maltese Falcon, iar de acolo începe legenda lui Bogie, durul cinic care adăpostește o doză impresionantă de integritate, pe care le scoate la iveală când consideră că e cazul.

Arhetipul lui Sam Spade i-a venit ca o mănușă, așa că nu e de mirare că l-a reluat în alte filme, unul dintre acestea fiind The Big Sleep.

Pelicula lui Howard Hawks pornește de la romanul omonim al lui Raymond Chandler (contemporan al lui Dashiell Hammett, care scrisese The Maltese Falcon), iar pentru a descurca intriga-i complicată, au lucrat scriitori de marcă, precum Leigh Brackett sau însuși William Faulkner.

Coerența scenariului nu e prea importantă, însă. Un detectiv particular este angajat de un bătrân bogat și tată de două fete majore să îl găsească pe un colaborator dispărut, iar pe parcurs are de-a face cu escroci, ucigași și dame care de care mai dereglate sau mai tăioase.

Noima narațiunii trece pe planul doi, așa cum se cuvine unui noir, lăsând atmosfera să domnească și pe Bogie să troneze deasupra tuturor scenelor.

Față de aerul detașat, aproape hieratic al personajului din The Maltese Falcon, cel de aici e mai dinamic, ia și dă lovituri mai multe și, mai presus de toate, e mai vulnerabil la farmecele feminine decât ipostaza anterioară.

Între toate interacțiunile cu diverse femmes fatales, se disting cele cu Lauren Bacall, care îi era deja parteneră de viață la acel moment, probabil spre necazul regizorului Howard Hawks, care le făcuse involuntar lipeala cu câțiva ani înainte.

Atracția dintre cei doi este aproape palpabilă, iar aluziile suprinzător de puternice, având în vedere că deja Codul Hays era în vigoare de ani buni (vezi cum au lucrat la Casablanca).

Poate că respectivii cenzori s-au lăsat furați de figura parcă dăltuită pentru marele ecran a lui Humphrey Bogart, care, chiar și în ultimele zile ale vieții, avea atitudinea reflectată în vorbele de mai jos:

Singurul meu regret e că am trecut de la scotch la martini.

Să privim pictura! (CVI)

Adam și Eva

La prima vedere, tabloul acesta de Lucas Cranach, găzduită de Galeria Națională de Artă din Praga, nu are prea multe de oferit.

Titlul explică totul – Adam și Eva.

El mușcă marul oferit de ea, care l-a primit la rându-i de la Necuratul deghizat în șarpe.

Anumite părți ale corpurilor sunt ascunse cu gesturi bine integrate compoziție generale.

Și gata.

Uitați-vă, însă, la atitudinea Evei în comparație cu a lui Adam.

Lascivitatea ei irezistibilă se contrapune aerului lui talâmb.

O fi fost Adam primul, dar a ajuns plămadă în mâinile Evei.

Acesta este adevăratul fruct al cunoașterii, pe care urmașele Evei o stăpânesc de atunci și până acum.

20 de ani de la căderea în Sith

Acum 20 de ani, apărea acel film din saga Star Wars căruia, în ciuda controverselor care a înconjurat trilogia căreia îi aparținea, nici cei mai aprigi cârcotași nu i-au putut găsi prea multe beteșuguri.

Star Wars: Episode I – The Phantom Menace, deși preferatul meu, a fost pus la zid pentru complexitatea pe care nostalgicii nu au înțeles-o. Acum e redescoperit ca o bijuterie, mai ales în comparație cu dezamăgirea cruntă produsă de părțile VII-IX.

Star Wars: Episode II – Attack of the Clones a fost dominat de inepții, însă are partea lui de farmec, mai ales că măcar nu e vreo copie ieftină, precum seria amintită mai sus.

Însă Star Wars: Episode III – Revenge of the Sith a întrunit aprobarea generală și a restabilit pacea între diversele facțiuni de fani, inclusiv puriștii înrăiți.

Deoarece producția lui George Lucas cunoaște o reeditare în acest moment aniversar, pentru fiecare an scurs de la apariție, hai să explorăm câte un motiv pentru care e memorabilă.

1. Faptul că realizatorii nu se tem să o apuce pe căi întunecate, că nu edulcorează cu nimic damnarea lui Anakin Skywalker.

2. Potențialul luciferic al chipului lui Hayden Christensen.

3. Scena bătăliei spațiale de la început.

4. Apariția Generalului Grievous, cu tusea sa, cu vocea sa cavernoasă, cu sarcasmul replicilor sale.

5. Primul moment de cădere al lui Anakin Skywalker și ultima apariție a impunătorului Count Dooku al lui Christopher Lee.

6. Superba scenă în care, pe parcursul unei reprezentații artistice abstracte, Cancelatul Palpatine (Ian McDiarmid în cel mai bun inSidious moment al său), îl ademenește pe Anakin către partea întunecată a Forței.

7. Yoda în spinarea lui Chewbacca.

8. Duelul și urmărirea dintre Obi-Wan și Generalul Grievous.

9. Scena tentativei de arestare a lui Palpatine.

10. Scena duelului dintre Yoda și Împărat, în mijlocul Senatului gol.

11. Planeta Mustafar, plină de lavă, o veritabilă bolgie dantescă în care căderea în Sith se va desăvârși.

12. Ordinul 66.

13. Duelul dintre Anakin și Obi-Wan, intens și grandios, așa cum se cuvine punctului culminant al unei epopei.

14. Strigătul sfâșietor al lui Obi-Wan al lui Ewan McGregor către cel care îi fusese prieten.

15. Ultima replică și ultimul suspin al lui Padme/Amidala a lui Natalie Portman.

16. Apariția lui Darth Vader.

17. Împreună cu noul său stăpân, contemplă o Death Star incompletă.

18. Gemenii sunt reuniți cu familiile adoptive.

19. Firele sunt înodate, povestea e completă.

20. Am văzut acest film în cinema cu sora mea, am mers îmbrăcați în hanorace, iar când s-a stins lumina și a început genericul de legendă, ne-am pus glugile pe cap și am început să imităm amândoi respirația greoaie a lui Darth Vader.

May the Fourth be with you!

Vampirie pe muzichie

Dacă extratereștrii ar ateriza în momentul ăsta în România, s-ar scărpina cu unul dintre tentacule într-una dintre scăfârlii, neînțelegând tevatura cu una Lasconi și cu niște poze și cu niște alegeri ceva.

De cum ar păși dincolo de fruntariile leagănului civilizației umane de pe Terra, ar auzi vorbindu-se în dreapta și stânga de Sinners.

Mulți, inclusiv regizoru-i Ryan Coogler, îi trasează paternitatea la From Dusk Till Dawn al lui Robert Rodriguez, fapt cu care sunt de acord. Însă, eu îl văd mai degrabă ca pe un urmaș spiritual mai mult decât demn al lui Get Out.

Mai precis, parabola discriminării perpetuate a populației de culoare în SUA, integrată unui film horror. Marea reușită a lui Jordan Peele a fost că pariul acestui hibrid a fost atât de reușit (și de antrenant), încât tezismul n-a mai căzut nimănui greu la stomac, indiferent de culoarea pielii.

Coogler reeditează isprava magna cum laudae, pentru că, folosindu-se de aceeași combinație altminteri improbabilă, plusează cu muzica.

O splendoare, vă zic în lipsă de cuvinte mai tari. Ludwig Goransson, you inspired son of a gun!

În zona Deltei Mississippiului, unde a apărut una dintre cele mai de preț comori al patrimoniului mondial – muzica blues – în anii ’30 ai secolului trecut, un puștan talentat, fiu de pastor, se vede cooptat de o perechi de unchi gemeni, cam gangsteri de felul lor, ca să le cânte la deschiderea unui stabiliment de distracție cu de toate.

Lucrurile par a merge beton, însă, după chindii, se văd intrați în atenția unor vampiri melomani, chitiți să îi convertească la căile nosferatiene.

Și de-aici să te ții!

Chiar dacă nu ezită să se uite în ogradele vajnicilor antecesori, Ryan Coogler își compune filmul cum îi vine la socoteală, care iese la centimă.

O primă oră ni se construiește un întreg microcosmos cultural al populației de culoare, cu tragediile, traumele, păcatele și superstițiile ei, cu multiculturalismul care îi înconjoară, iar toate astea nu sunt o expozițiunea superfluă, ci servesc fiorilor ce vor veni.

Partea vampirică nu e a mai originală, dar cineastul îi exploatează locurile comune cu stil și vervă. Vă garantez că, după ce vedeți Sinners, discuțiile alea românești din pragul ușii nu vor mai fi niciodată la fel.

Și uite că mă întorc la muzica aia nemaipomenită. Pentru că e cu cu noi permanent, chiar și când dau iama colțoșii sanguinari, ba chiar se vede diversificată atunci.

Să-ți vină să te zbânțuiești la un carnagiu, asta e magia unică și irepetabilă a cinematografiei.

Dar stați, că mai avem și interpretările!

Michael B. Jordan se dedublează extraordinar, de chiar zici că e în două versiuni distincte. Punctează fabulos la expresivitate, la umor, la componenta fizică, la tot. Pe el îl vizează direct previziunea de la final.

Dar până acolo, închin paharul și în cinstea întregii distribuții, din care se remarcă tânărul Miles Caton și vocea-i de o fabuloasă gravitate, precum și my man Delroy Lindo, care a îmbătrânit ca Prince Vlad (tot vampir și-ăsta, nu?) de la Vânju Mare despre care vorbeam aici.

Peste toți și toate domnește acea secvență construită în jurul melodiei I Lied to You, care transcende timpul și spațiul și care, singură, e materie primă de Oscar.

Așa că iată, mă apuc să dau cu pronosticul:

Sinners va fi jucător la Oscarurile de la anul.

Dacă nu, Aghiuță să-i ia, ei pierd.

P.S. Muzica mântuitoare și tot pentru ce avem a mulțumi semenilor de culoare sunt și subiectul unei amintiri personale și foarte plăcute mie.

Eram în acel tren numit RER, care unește centrul Parisului de orășelele limitrofe, numite prin părțile locului banlieu.

Era la asfințit și mă relaxam pe un loc eliberat de curând, după o zi de cutreierat.

La un moment dat, aproape de mine s-a așezat un domn de culoare, de vârstă aproape de a treia, cu barba brăzdată de fire albe și cu șăpcuță de ani ’70.

A scos telefonul și a început să asculte reggae. Nu tare, cât să fie deranjant pentru alții, dar suficient cât să îl aud.

N-a durat mult și m-am simțit prins în ritmul acela molcom, bâțâind din cap aproape fără să-mi dau seama.

Domnul cu pricina s-a ridicat să se dea jos înaintea mea, așa că i-am spus când trecea prin spatele meu:

– Merci, monsieur, pour la bonne musique!

S-a aplecat ușor asupra mea, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus, cu tonul acela îndreptățit al unui om bătrân împărtășind înțelepciune unuia mai tânăr:

– E bună pentru suflet!

Da, toți suntem plini de păcate, dar ni le mai spălăm cu muzică.

Până la urmă, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.

Să privim pictura! (CV)

Scenă galantă în parc

Vi se pare cunoscută scena, nu-i așa?

O tânără cochetă, pe un leagăn.

Un tânăr care o admiră.

O vizibilă atracție dintre cei doi, redată prin motrica siluetelor.

Un al treilea personaj, care știe sau nu știe despre ce se întâmplă între cei doi.

Doar citind descrierea, ai spune că e Leagănul lui Fragonard.

Însă această pictură (găzduită de Galeria Națională de Artă de la Praga) se intitulează Scenă galantă în parc, iar autor îi este Norbert Grund.

De cum am văzut-o, mi-am zis:

Ia te uită ce impact a avut capodopera de la Luvru! A generat tot felul de paștișe, chiar și unele stilate, ca aceasta.

Însă lucrurile nu sunt atât de simple și ne găsim în față unei dileme de tip ”oul sau găina”.

Norbert Grund, născut în Praga, școlit prin Viena și Veneția și cu activitatea în principal în Boemia, a trăit între 1717 și 1767. Pictura sa de aici este datată cam între 1750 și 1760.

Jean-Honore Fragonard, pictor francez, școlit la rându-i prin Italia și umblat prin Viena sau Strasbourg, a trăit între 1732 și 1806. Leagănul său este datat în jurul anilor 1767-1768.

Și atunci, cine a influențat pe cine?

Recunosc că nu am aprofundat problema într-atât încât să dau un răspuns cert, însă nu exclud nici varianta ca aceste două picturi să fi fost plăsmuite independent una de alta.

Până la urmă, jocul seducție și al flirtului este universal și ubicuu.

Poate că artiștii nu au făcut decât să îl observe în mediul unde își făceau veacul.

Barocul e de-al nostru

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am avut de-a face cu barocul.

Dar nu ca o relicva a unui trecut de care ne despart trei secole, ci un baroc de o modernitate impresionantă și chiar savuroasă.

Venisem chitit să ascult pentru prima dată pe viu Stabat Mater a lui Giovanni Batista Pergolesi, o lucrare de o mare încărcătură emoțională, care are o tematică religioasă (Fecioara Maria plângându-L pe Iisus răstignit), dar pe care o transcende și devine o universală plângere a mamelor care își văd copii victime ale urâciunii discriminării și violenței arbitrare.

Am regăsit toată această tristețe sublimă, sporită de prezența unei soprane tinere, dar impunătoare din punct de vedere sonor – Cristina Fieraru – secondată inspirat de mezzosoprana Victoria Ghirvu.

Și, deși capacitățile vocale ale celor două interprete erau consistente, momentele când am fost cel mai mișcat cel mai mult au fost când redau versurile aproape în șoaptă în perfectă sincronizare cu arcușurile mângâind ușor corzile instrumentelor, având în centru două arciulito (lăute de dimensiuni mari, specifice barocului), manevrate cu impecabilă discreție de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț.

Suferința mută și suferință exprimată plenar, parcă am regăsit cele două grupuri statuare pe care le-am contemplat mai demult în Bologna și despre care am scris aici.

A urmat Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, BWV 1052 al lui Johann Sebastian Bach, titanul baroc prin excelență.

Dar nu i-a lipsit modernitatea nici creației, căci au fost moment când claviatura emitea sonorității ca ale unui filme de acțiune în momente de respiro plin de suspans.

De-a lungul timpului, s-au manifestat artistic diverși pianiști la Filarmonica din Craiova. Unii dintre ei erau virtuozi năvalnici, care te captivau printr-un diluviu de energie.

Însă, am ajuns să prețuiesc și acel desăvârșit meșteșug și acea experiență (inclusiv de viață), precum a lui Constantin Sandu, care i-au permis să transpună creația lui Bach în plenitudinea grației ei.

După atâtea momente elegiace, merită să înceapă distracția!

Da, muzica barocă, aceea pe care o asociem petrecerilor pompoase și scorțoase de la Versaillesul lui Ludovic al XIV-lea, poate fi antrenantă ca la un festival contemporan.

Ce-i drept, a fost nevoie de un showman care să unească încântarea publicului cu aplombul orchestrei și al corului (ghidat de Bogdan Botezatu), iar spectacolul Filarmonicii din Craiova l-a aflat în persoana dirijorului Andrei Stănculescu.

Cu sceptru lung și tamburină, cu o pasiune contagioasă, a condus selecțiunile din Indiile Galante ale lui Jean-Philippe Rameau într-un crescendo de bucurie a vieții.

Oamenii suferă de sute de ani.

Dar tot de atât timp știu și să se distreze.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (29)

O seară muzicală superbă (fapt la care voi reveni mai jos) a avut drept încununare participarea tardivă, dar nu incompletă (căci am recuperat rapid) la o nouă ediție de sibaritism oenologico-culinar, cunoscut în Bănie și sub numele de Brânzeturi cum se… cuVin.

Oaspeții generoși care ne-au furnizat licorile bahice de data aceasta au fost cei de la Viile Metamorfosis din regiunea de mare tradiție Dealu Mare, pe care, pe măsură ce o descopăr, o asemuiesc cu Toscana cea glorioasă a surorii noastre de gintă latină.

De această cramă mă leagă o amintire foarte plăcută de acum ceva ani, când, la un târg de vinuri organizat de prietenul nostru neabătut, domnul Doru Ionescu, am descoperit pitorescul senzorial al soiului Shiraz (știu, e Syrah în Europa, dar trimiterile la Omar Khayyam et comp. sunt irezistibile), prin intermediul unui vin Metamorfosis.

Iar acum, mulțumită doameni Valerica Coza, l-am regăsit și îl voi savura din nou.

Însă, dacă e să aplic principiul latin sine ira et studio, vinul care a fost primus inter pares al serii nu poate fi decât încă o metamorfoză superbă a soiului Cabernet Sauvignon în Cantus Primus, asociat cu de-a pururi gustoasă brânză Grana Padano de la Delaco, cu textura ei inimitabilă.

Un buchet oenologic de arome bogat ca o cunună de lauri, dublat de distincția asumată a imaginii de ansamblu a acestui vin, care beneficia pe etichetă chiar de un citat din operă grandioasă a lui Ovidiu.

Cum am menționat anterior, veneam de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, unde ascultasem Stabat mater, emoționantă operă a lui Pergolesi, ale cărei versuri sunt, de asemenea, în latină.

Acest contact multiplu cu o limbă antică ai cărei beneficiari suntem m-a făcut să simt acea continuitate a istoriei care e reazăm subtil într-o lume atât de agitată.

Desfășurată în ambianța primitoare și aristocratică a Casei Universitarilor din Craiova, această seară de degustare a inclus și un moment de anulare a unui vot, că doar ne-am obișnuit cu asta.

Totuși, spre deosebire de mulți concetățeni ai mei, eu nu vreau turul doi înapoi, ci doar să se organizeze ale scrutine gustative.

Cu cât mai dese, cu atât mai bine.

Credit foto: Daniel Botea, zis și CeCeReu’.

Gâlceava Scriitorului cu Istoricul

Pe 27 mai 1942, în Praga, germanul Reinhard Heydrich era ținta unei tentative de asasinat din partea cehoslovacilor Jozef Gabcik și Jan Kubis, decedând ulterior din cauza rănilor survenite din cauza atacului.

Ce ați citit descris în stil sec mai sus este un eveniment din Al Doilea Război Mondial, care nu se poate măsura în importanță cu Operațiunea ”Barbarossa” sau Debarcarea din Normandia.

Însă este suficient de important, încât să suscite interesul frizând obsesia din partea naratorului din Operațiunea Anthropoid, un posibil alter ego al lui Laurent Binet.

Spun ”posibil”, pentru că, dacă e ceva care reiese limpede din această carte, este că relatarea unui episod istoric stă sub semnul unei implacabile relativități.

Ca să parafrazez un citat reiterat până la sațietate pe rețelele sociale, în autorul acestui roman sunt doi lupi:

Unul e Istoricul, cel preocupat de fapte, de documente, de mărturii, de aranjarea lor într-o ordine clară, ba chiar și contruind relații cauză-efect, dacă se poate.

Celălalt este Scriitorul, cel pasionat de trăiri, care nu poate lăsa în pace o notiță de subsol a istoriei fără a-i da o formă care să emoționeze, să revolte, să pună pe gânduri.

Iar desfășurarea Operațiunii Anthropoid astfel rezultate romanesc este eterna încleștare a celor doi lupi.

Narațiunea e o permanentă joacă la care e supusă mintea noastră. Atât de convingător este redat un episod al dramei, încât simți organic dezamăgirea când vocea auctorială ne spune în paragraful următor că nu știe dacă astfel s-au petrecut lucrurile, dar i-ar plăcea să fie fost așa.

Și atunci, mai slujește la ceva Operațiunea Antrhopoid cea literară? (Aia reală a dus la decese. Multe.)

Da, pentru că marea reușită a cărții și a celui care a zămislit-o mental și a așternut-o pe hârtie este echilibrul altminteri improbabil dintre Istoric și Scriitor.

La finalul lecturii, știi neîndoios mai multe despre Holocaust, despre ocupația nazistă asupra Cehoslovaciei, dar ai și avut ocazia să reflectezi prelung asupra modului cum percepția noastră este modelată de un text, de aranjarea lui sau de limbajul pe care îl conține.

E o demonstrație elevată a fenomenului perpetuu la care suntem martori sau complici sau victime pe Facebook sau TikTok.

Și acele unelte de comunicare (și manipulare) în masă, și Laurent Binet ne vor atenția și timpul.

Cu diferența că Istoricul și Scriitorul acestuia din urmă ne ajută neuronii, nu îi blegesc.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție despre cum Istoria și Literatura ar putea totuși conviețui.

Să privim pictura! (CIV)

Încăierare între țărani

Sunt curios cum arătau Știrile de la ora 5 acum sute de ani.

Că de existat, existau sigur, material era din belșug, așa cum o dovedește și acest tablou intitulat Încăierare între țărani, care se găsește într-una dintre colecțiile Galeriei Naționale de Artă din Praga.

Cei familiarizați cu pictura flamandă a Renașterii vor simți că stilul le este cunoscut și nu se vor înșela, căci autor este Pieter Bruegel cel Tânăr, fiu al ilustrului tată cu același nume, cunoscut și drept Ăl Bătrân.

N-am reușit să lămuresc dacă lucrarea este o copie a predecesorului sau una originală, însă mi se pare că că fețele personajelor sunt un pic mai grotești decât le avea Bruegel cel dintâi, care își privea modelele umane cu un ochi satiric, dar și cu o umbră de compasiune.

Oricum, scena este savuroasă, are multe de oferit din punct de vedere dinamic și invită la diverse interogații existențiale:

Cine a început?

Cine și-o ia cel mai tare?

Respectivii se împacă până la urmă sau vine garda și îi umflă pe toți?

De remarcat și egalitatea de gen înfățișată de tablou (la încăierare iau parte activă și două femei), precum și utilizarea îmblăciului drept nunchaku, semn că artele marțiale își pot stabili paternitatea și în Europa, nu doar în Asia.

Dincolo de divertisment, un astfel de tablou e o mărturie neprețuită asupra acelor trăsături umane care s-au perpetuat de-a lungul veacurilor.

Cărți de joc, aplicații online pentru pariuri, bătăi țărănești în Flandra, topoare-n cap în Dolj, toate-s vechi și nouă toate.

Praga în jocurile video

Praga este un oraș fascinant, încărcat de istorie și de mistere, de legende și povești care au străbătut veacurile.

Nu e de mirare că toate aceste trăsături au fost exploatate și de realizatorii de jocuri video.

Acestea sunt trei dintre ele.

***

Vampire: The Masquarade – Redemption este, deși n-ar părea la prima vedere, o poveste de dragoste care străbate veacurile și care începe în Praga medievală și care îl are drept protagonist pe Cristof, un cruciat care este transformat în vampir și se vede prins în complicatul conflict al clanurilor acestor creaturi ale nopții.

Jocul este RPG și încă unul foarte greu și repetitiv, mai ales în a doua jumătate, dar atmosfera din Praga este deosebită.

În partea de narațiune care are loc în acest oraș, ajungi prin Castelul Vysehrad, străbați Aleea de Aur a comercianților, explorezi catacombele și chiar înfrunți Golemul în Cartierul Evreiesc.

Aproape totul se întâmplă noaptea, când Praga se lasă învăluită de o aură aparte, neliniștitoare și atrăgătoare, deopotrivă.

***

Broken Sword 3: The Slepping Dragon – venind după extraordinarele predecesoare Shadow of the Templars și The Smoking Mirror, realizate într-un foarte agreabil stil de animație, acest al treilea joc din seria Broken Sword a provocat mari dezamăgiri, mai ales că și mecanismul său ludic a fost schimbat și transformat dintr-o aventură pur intelectuală într-una care amintea mai degrabă de universul Tomb Raider.

Însă este un joc foarte antrenant, umorul e de aceeași bună calitate, iar peripețiile simpaticilor Nico și George au loc în spații excelent construite.

Între acestea este și bucata care se desfășoară în castelul din Praga, care, deși nu e o recreere întocmai a impunătorului edificiu care domină orașul, e clar inspirat de acesta, iar provocarea e să-l străbați pe sus și pe dedesubt, evitând a fi descoperit de gărzile principalului personaj negativ. Da, e și un pic de Thief aici și funcționează excelent în a plăsmui o secvență palpitantă ca un film Mission Impossible.

***

Still Life – un joc brutal și antrenant, parcă regizat de un David Fincher, care urmează două fire narative similare, petrecute la decenii distanță: în prezent, protagonista, ofițer FBI, investighează o serie de crime căror le-au căzut victime prostituate, comise într-un stil care aduce aminte de cele ale lui Jack Spintecătorul; ajungând în posesia jurnalului bunicului ei, detectiv particular, care odinioară anchetase cazuri similare în Praga.

Mecanismul jocului te pune în situația de a-i îndruma pe amândoi pe urmele făptașilor, iar stilistica diferită a acestor două planuri narative e una dintre marile reușite ale jocului. Dintr-un Chicago modern, ajungem întro Praga interbelică, excelent sugerată de tonurile sepia și de estetica clădirilor și spațiilor în care pășim pe urma macabrelor evenimente.

Deși unele puzzle-uri sunt dubioase, iar finalul, nesatisfăcător, povestea, cu lugubrele ei trimiteri artistice, te ține în tensiune fără să te slăbească vreun moment.