Non-ficțiuni pe care le-am citit (90)

Afară a fost caniculă, dar înăuntru a fost răcoare și au fost lectură:

The Complete Idiot’s Guide to Verbal Self-Defense – o carte care vine ca o continuare a Toxic People a aceleiași Lillian Glass, de data aceasta concentrându-se pe agresiunile verbale de tot felul, de la insidoase la nesimțite de-a dreptul, la care suntem supuși în fiecare zi, asta dacă nu cumva suntem noi înșine făptașii. Ca și în volumul anterior, autoarea procedează inițial la elaborarea unei veritabile taxinomii a acestor limbuți nocivi, abordare dezavuată de corectitudinea politică a prezentului, dar care aici e foarte sugestivă și ușor recognoscibilă în viața reală. Am apreciat că, deși îndeamnă la eleganță și la nu ceda niciodată la tentația utilizării violenței, Lillian Glass nu ezită să recomande niște zbierete sănătoare la adresa idioților care nu pricep cu niciun chip, precum și să te distanțezi de tot pe ei. Oricine are dreptul să fie tratat cu decență, nu doar cei care își strigă problemele și vor să normalizeze toate defectele înfierate de mii de ani.

Finish What You Start – nu cred că sunt singurul de aici care a început ceva și, din varii motive, nu a terminat. Ba chiar cred că nu e nimeni pe lumea asta ferit de acest morb al pierderii motivației și direcției, așa că un volum mic, dar ilustrativ, precum acesta al lui Peter Hollins, nu poate fi decât util. Ca și în precedenta lucrare pe care am avut ocazia să i-o lecturez, autorul descompune ideea de bază în diverse componente, pe care le supune, la rându-le, la o prezentare structurată. Ca orice manul de auto-ajutorare, neîndoios că nici acesta nu este complet, dar coerența și realismul soluțiilor lui Hollins sunt incontestabile. De pildă, nu ezită să treacă printre tipurile de motivație extrinsecă și pe cea foarte naturală a fricii de consecințe negative. Muncești și ca să eviți să mori de foame, nu? Un alt exemplu ar fi asocierea unei sarcini neplăcute cu una plăcută, pentru a te asigura că o duci pe prima la îndeplinire. Când pun rufe pe sârmă, ascult muzică, așa că aș face treaba asta casnică într-o veselie.

Fake History – ca o ironie a sorții, subtitlul acestei cărți – Ten Great Lies and How They Shaped the World – e în sine o mică minciună, pentru că Otto English nu se referă strict la zece subiecte, ci abordează mult mai mult, firul unificator fiind că istoria pe care o știm este, în mare parte, o sumă de povești neadevărate sau măcar parțial false care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Nimic rău sau nefiresc pînă aici, dar autorul opinează că aceste distorsiuni au dus la tâmpenii gen Brexitul sau la orori ca genocide precum cele la care suntem încă martori. Deși volumul adoptă uneori un prea apăsat spirit revizionist, per ansamblu, în era atâtor știri false, un astfel de exercițiu de luciditate este binevenit, chiar și când îl coboară pe un Churchill de pe piedestal și îl face pe Genghis-Han un tip mai puțin odios decât ne-am obișnuit a-l considera.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Non-ficțiuni pe care le-a citit – Ediție despre alchimie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (89)

Ronțăieli de peste tot – Granola Sunday Bites

Spunea cândva Lupita Nyong’o, laureată cu Oscar pentru filmul 12 Years a Slave:

Să te ții bine, Lupita! Să ai niște granola cu tine și să ține bine de ea! N-am priceput atunci prea bine despre ce era vorba, dar numai după ce a trecutul totul, am înțeles cum corpul meu s-a ținut într-un fir de păr, pentru a mă trece prin această experiență foarte intensă. Nimic nu te poate pregăti pentru sezonul de ceremonii. Covorul roșu pare o zonă de război, cu diferența că nu poți nici lupta, nici fugi. Trebuie să stai acolo și să înduri.

Se pare că actrița a reușit să supraviețuiască, ba chiar și să triumfe, așa că ne putem întreba cum a ajutat-o granola, pe care eu însumi am descoperit-o de curând, în varianta mai vechilor prieteni de la Sunday Bites, mari specialiști și în unt de arahide și pastă de fistic.

Ce este Granola?

Canonic vorbind, Granola este un amestec de cereale și diverse semințe, de regulă copt până devine crocant și asezonat cu ce le trece creatorilor prin minte.

Iar cei de la Sunday Bites au imaginație din belșug, așa cum se vede din imaginea de la început.

Eu, unul, m-am aplecat asupra variantei cu merișoare și chipsuri de cocos, dar care mai include sirop de agave, ovăz, semințe de dovleac sau nuci pecan.

Mi-a plăcut mult această combinație de neaoș și internațional, așa cum merită să fie societatea noastră per ansamblu.

Știu, standardul culinar spune că Granola e combinată cu lapte sau iaurt, pentru a avea un mic dejun moden și energizant, dar cum eu nu agreez niciunul dintre acele produse lactate (poveste lungă, care se pierde în negura timpului), această pungă de la Sunday Bites a fost un companion menit a fi consumate așa cum este, pe toată durata zilei.

Mai precis, mi-a însoțit momente de lectură, dintr-o carte care nu diferă prea mult de Granola.

A avut de toate și delicioase fără excepție.

Dacă tot mi se spune șoarece de bibliotecă, atunci să am ce ronțăi.

In memoriam Satoshi Kon

Te uiți la James Dean și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Te uiți la Heath Ledger și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Tot așa, văzând un anime realizat de Satoshi Kon, te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Stins la 46 de ani, cineastul nipon a lăsat o operă redusă numeric, dar de o calitate excepțională.

Perfect Blue (în original, Pafekuto buru) este prima sa creație ca regizor și, spun mulți, cea mai bună.

Eu, unul, încă nu am luat decizia de a-i acorda întâietatea față de Millenium Actress, dar recunosc că aici și-a trasat cele două direcții estetice principale: elogiul adus artei cinematografice și fictivului, în general (vezi producția amintită mai sus), și estomparea graniței dintre iluzii și realitate (vezi Paprika).

Ca și în filmele ulterioare, povestea o oare în prim-plan pe o protagonistă, o cântăreață de pop adolescentin care face trecerea către actorie, prin rolul dintr-un serial polițist, pentru care cam are de ocolit pudibonderia, fiind nevoită a interpreta victima unui viol sau sesiuni foto fără perdea sau alte desuuri.

Aceste concesii atrag mânia unui individ cam diform, care o pândește obsesiv, iar, în paralel, pe Internetul de-abia apărut, un site dedicat ei îi continuă imaginea de școlăriță imaculată.

Când încep să aibă loc și niște crime brutale, eroina noastră începe la rându-i să se îndoiască de propria sănătate mintală.

Aici e terenul de joacă preferat al lui Satoshi Kon, care s-a folosit de libertatea oferită de un film de animație pentru a reda această dezagregare în moduri inedit de deranjante.

Ca idee și structură narativă, am simțit influența legendarului Psycho al lui Hitchcock, iar un amănunt interesant este că, la rându-i, Darren Aronofsky mărturisea că Perfect Blue i-a servit drept inspirație pentru atmosfera și anumite scene din The Black Swan.

O perpetuare de înaltă ținută a meșteșugului suspansului și inducerii tensiunii în spectatori.

Deși realizat acum aproape trei decenii, Perfect Blue e o actualitate frapantă, căci ne arată cât de nocivă este investiția aceea ferventă într-o imagine virtuală, ce preț mare plătim pentru faimă, dar și cât de periculos este să ne concentrăm atenția asupra vieților digitale ale celorlalți.

Aviz celor care nu mai merg în concediu decât pentru niște selfie-uri instagramabile, dar și celor care stau cu nasul în postările influencerilor.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut – Ediție internațională

Proiectul Brânzeturi cum se… cuVin a vizat inițial produsele oenologice oltenești.

Dar oltenii sunt adaptabili și băgăreți, așa că ne-am extins apoi la întreaga Românie.

Așa că era un pas inevitabil accedarea la mapamondul larg al vinului, iar asta s-a petrecut la evenimentul petrecut la Enoteca Social Bar.

În acest local care adună licori de pe tot cuprinsul lumii am gustat din incredibila diversitate a universului vinului.

Ghid ne-a fost sommelierul de la Enoteca, Alex Pircă, un fel de Teleenciclopedie a vinului, care ar fi putut să ne spună povestea aproape fiecăruia dintre cele peste 800 (da, ați citit bine), de produse disponibile în local.

Ca urmare, nu cred că o să mire pe nimeni când o să spun că a alege împerecherea vin-brânză favorită a căpătat accentele unui veritabil supliciu decizional.

Am fost sedus aroma de cafea (naturală, nota bene!) a unui Pinotage din Africa de Sud, impropriu numită parte a Lumii Noi a vinului, deoarece arta oenologică a fost introdusă acolo încă de acum sute de ani, de pe vremea stăpânirii olandeze.

Am lăsat bulele înțepătoare ale tradiționalului Vinho Verde să îmi dezmierde papilele gustative și am înfruntat intensa dulceață a unui vin de Porto alb, ambele băuturi fiind originare din patria lui Vasco da Gama, Jose Saramago și Cristiano Ronaldo.

Am savurat gustul istoriei prin Nero d’Avola, soi introdus de greci în Sicilia încă de pe vremea când insula era parte a Graeciei Magna.

Însă coroana de lauri a serii a revenit unui Chardonnay din Burgundia asociat cu brânza compatrioată Camembert.

Din curcubeul de arome care a caracterizat întreaga sesiune de degustare, ar părea ciudat să devină primus inter pares tocmai un Chardonnay, vinul discret par excellence.

Însă tocmai aceasta a fost surpriză, că, dat fiind soiul, nu am avut parte de o experiență lejeră și elegantă, așa cum o prilejuiește îndeobște.

Nu, de data aceasta, Chardonnay-ul a manifestat o complexitate nebănuită și, folosind o comparație sinestezică, o coloratură de-a dreptul impresionistă a buchetului.

A fost ca atunci când vezi pe un prieten pe care îl știi de sobru lăsând la parte inhibițiile și dând frâu liber emoțiilor.

Fără a întrece măsura, bineînțeles.

Această libertate nou dobândită a unui Chardonnay m-a frapat și m-a încântat.

Mai ales că fost subtil secondat ca o veritabilă Primă Doamnă de Camembert, așa cum numai această brânză cremoasă și catifelată știe să o facă.

Mă uit pe harta lumii.

Câte locuri de vizitat!

Câte vinuri de încercat!

Câți oameni de întâlnit!

Imaginile au fost suprinse de amicul Daniel Botea, povestitorul brânzeturilor.

Oltean sunt oriund’ m-AI duce

Până acum câteva zile, eram de părere că românii, cu toate calitățile lor literare (evocate de proverbul arhicunoscut), nu sunt în stare să scrie SF.

Atribuiam asta acelei înapoieri tehnologice care încă ne caracterizează destule segmente ale societății (vezi nemurirea dosarului cu șină), dar și unei propensiuni spre metafizic inutil, de acesta din urmă lovindu-mă în cele câteva dăți când m-am aventurat a lectura câteva cărți autohtone de gen.

Dar această neîncredere s-a spulberat când am dat de romanul Ultra Marin al lui Dragoș C. Costache.

Protagonist este numitul oltean din Balș, născut, conform cronologiei romanești, cam acum, și care se vede peste vreo câteva decenii captiv într-o existență abrutizată și ultra-tehnologizată, în care interfețele online sunt deja implantate cerebral, cum vrea Elon Musk să ne bage pe gât.

După ce o traumă îl alungă din țară, ajunge matelot pe un vas de mărfuri filipinez (vezi și To the North, tot de un român făcut), iar de aici nu vă mai spun nimic despre acțiune și evoluția personajului oltenesc.

Ce e remarcabil e cât de bine preia autorul stilistica unor predecesori celebri într-ale SF-ului.

Atmosfera tehnologică e sufocantă ca într-un cyberpunk demn de părintele genului, William Gibson.

Incursiunea în straturile subterane ale societății, cu tot macabrul lor comic, are ceva de Neal Stephenson.

Cadrul exotic e cam în The Windup Girl al lui Paolo Bacigalupi.

Multitudinea de detalii tehnice, fapt remarcabil, pentru că Hard Sci-Fi nu e lesne de scris, îmi aduce mainte de un Dan Simmons sau Larry Niven.

Și, nu în ultimul rând, intensitatea trăirilor cerebrale ale lui Marin nu sunt departe de maestrul Philip K. DIck.

La această meritorie proză se adaugă un ingredient feroce de reușit – limbajul oltenesc de stradă.

Să fii vulgar în literatură e o artă, iar Dragoș C. Costache e un artist al înjurăturilor plasate exact acolo unde trebuie.

Adică peste tot.

Rezultatul este unul comic, dar care inspiră și mândrie, exact ca în Miami Bici, unde, auzind un ”Băga-mi-aș pula”” în locuri pe care le știai populate doar de ”Fuck you!”, simți un veritabil simțământ patriotic.

Ca să nu fiu bulangiu cu concitadinul meu scriitor (e născut în Craiova), merită să menționez că Ultra Marin nu e doar un pretext prelung de vulgarități într-un cadru SF.

Este expresia apăsată a unei lupte pe care, dacă nu noi, atunci generațiile următoare, o vor avea sigur de dus.

Aceea a păstrării umanității în fața automatizării și digitalizării a tot ce ne înconjoară.

Umanitate care include, printre altele, și a trânti un ”Dă-te morții mă-tii!” când e cazul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru dovadă că o să facă muica olteni, chiar și când o să trecem la fertilizare in vitro generalizată.

Ancheta unui vis în piatră

Anul acesta, în cadrul ședinței anuale a UNESCO, una dintre cele mai frumoase construcții din lume – Castelul Neuschwanstein – a fost înscrisă, într-un final, pe lista Patrimoniului Material al Umanității.

Împreună cu alte edificii ridicate de Ludwig al II-lea, regele tragic al Bavariei, castelul a primit această recunoaștere ca urmare a unei pledoarii cu titlu sugestiv: Vise în piatră.

Într-adevăr, și privindu-l din afară, și pătrunzând în interiorul său, ai impresia că e un vis amplu, că e viziunea unui artist care, deși n-a dăltuit nimic cu propria mână, a imaginat un spațiu în care să se refugieze dintr-o lume reală brutală, plină de intrigi și de prejudecăți.

Ca să celebrăm distincția acordată acestei minuni a lumii, haideți să rememorăm rolul Castelului Neuschwanstein într-una dintre cele mai spectaculoase povești spuse vreodată prin intermediul unui joc video.

Este vorba despre The Beast Within: A Gabriel Knight Mystery, continuare a legendarului Gabriel Knight: Sins of the Fathers.

Față de predecesor, realizat în stil clasic point-and-click, acest joc a fost elaborat de Jane Jensen și echipa sa drept un fel de film interactiv, cu actori și spații reale, o tehnologie populară în prima jumătate a anilor ’90, care a dat însă greș de destule ori, încât să devină desuetă rapid.

Nu și aici, însă, rezultatul fiind o narațiune la care jucătorul participă activ, prin acțiunile sale generând scene filmate care curg ca un thriller cu accente supranaturale făcut de un Alfred Hitchcock sau, mai nou, de un Robert Eggers.

Ajută la această experiență extraordinară și calitatea interpretărilor, în frunte cu a lui Dean Erickson drept Gabriel Knight și Joannei Takahashi drept Grace Nakimura, dar și a impresionantei documentări investite în construirea acțiunii.

Pe parcurs, jucătorul discută cu o sumedenie de personaje cu accente germane delicioase (vezi cazul comisarului Leber), citește scrisori, jurnale, librete și explicații din muzee, descoperă o operă pierdută a lui Richard Wagner (din care care chiar ascultăm o parte), rezolvă situații și conflicte (unele afurisit de grele) și călătorește prin locuri reale din Bavaria (Marienplatz din Munchen, Herrenchiemsee, Bayreuth, Altotting) în încercarea de a desluși suita de crime comise de un licantrop, cu filiații, para-se, tocmai în epoca lui Ludwig al II-lea, ba chiar și precedându-l.

Printre destinațiile vizitate este și superbul Castel Neuschwanstein, unde ai parte chiar de un veritabil tur al încăperilor celor mai importante, însoțit de un audioghid și de explicații nenumărate, dar și de surprize, care adaugă piese importante la puzzle-ul narativ al jocului.

Deși nu prezintă cele mai dificile lucruri de rezolvat, cele două secvențe petrecute în castelul care i-a inspirat pe cei de la Disney te fac pur și simplu să călătorești cu mintea și să visezi.

Vise în piatră, exact cum și-a dorit Ludwig al II-lea însuși.

Noi suntem români, noi suntem aici genetic stăpâni

De la o vreme, s-au accentuat iar zbaterile naționaliste, numite acum ”suveraniste”, prin care se încearcă o evidențiere a caracterului unic al fiecărui popor.

Așa să fie oare?

Cultural, da, dar, dacă mergem mai adânc, la substanța a ce suntem, practic, lucrurile sunt mult mai complicate sau mai surprinzătoare, iar pentru preocupările neaoșe o lectură revelatoare devine O istorie genetică (incompletă) a românilor a lui Mihai G. Netea.

Om de știință autentic, autorul trasează obiective a ce își propune încă din titlu, care e foarte elocvent.

Cartea urmărește principalele stadii ale devenirii poporului român, dar din punct de vedere genetic.

Adică totul începe de la homo sapiens și apariția sa, depășirea fruntariilor Africii, răspândirea pe glob, interacțiunea cu neanderthalienii și, apoi, pas cu pas, toate etapele a ce numim preistorie.

Mai ales în partea aceasta a lucrării, am fost impresionat de coerența înlănțuirii tuturor acelor culturi paleolitice, mezolitice și neolitice care îmi dădeau de furcă în primul an de facultate.

Gumelnița, Starcevo-Criș sau Cucuteni nu mai sunt niște simple nume, eventuale asociate unor vase de lut, ci ample mișcări de populații și transformări tehnologice și sociale.

Mihai G. Netea scrie cât de accesibil poate, dat fiind subiectul, așa că totul curge ca un imens puzzle care se întregește cu fiecare capitol.

Mai mult, face o analogie culinară foarte sugestivă:

Din ce sunt compuse sarmalele?

La nivel de suprafață, din orez, carne și foi de varză (sau de viță de vie, aș adăuga).

Apoi, le putem considera un delicios amestec de carbohidrați, grăsimi și proteine.

Sau, mergând și mai departe, sunt compuși de hidrogen, clor și alte elemente chimice.

În același mod putem interpreta și istoria genetică a poporului român.

Suveraniștii o să se bucure că acele populații migratoare și războinice care s-au perindat prin spațiul carpato-danubiano-pontic n-au lăsat urme în genomul nostru.

Însă tot ei o să fie contrariați că mult trâmbițata sinteză daco-romană n-a însemnat o transformare genetică prea mare, pentru că și dacii, și coloniștii romani avea deja un fond genetic similar.

Avem un pic de sânge slav, ne place sau nu ideea, iar fundamentul a ce suntem a fost trasat de trei mari componente genetice din perioada preistorică.

După toată această aventură solicitantă, dar pasionantă, concluzia lui Mihai G. Netea nu mai are nimic de motivațional ieftin, ci se impune de la sine:

Lecția pe care ne-o dă genetica populației este că suntem cu toții frați și surori, iar micile diferențe dintre noi sunt doar nuanțe diferite în tabloul populațiilor umane.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care trebuie să-și găsească locul și în școli cât mai curând.

Frumusețea sportului e în umanitate

Tocmai s-a încheiat finala feminină de la ediția 2025 a turneului de la Wimbledon.

Iga Swiatek a zdrobit-o pe Amanda Anisimova cu un scor aproape neverosimil – 6-0 și 6-0.

Bănuiesc că un asemenea deznodământ este neplăcut pentru spectatorii care au dat bani buni pentru acest eveniment, dar, pentru mine, este o pledoarie pentru cel mai frumos aspect al sportului – umanitatea sa.

Ce înseamnă a fi uman?

A fi concentrat?

A fi copleșit de importanța unui eveniment?

A te cufunda în eșec, pe măsură ce dai greș?

A simți cum prinzi aripi, te măsură ce îți ies toate?

A strânge din dinți, chiar când alții nu te văd bine?

A fi norocos?

Toate cele de mai jos se aplică la meciul acesta.

Iga Swiatek n-a avut un sezon prea bun. Ba, ținând cont de așteptările care o vizau, a fost unul chiar dezamăgitor. Și, din cauza unor manierisme uneori agasante pe care le are pe teren, nu erau puțini care se bucurau de declinul ei.

Însă nu s-a lăsat doborâtă, și-a mobilizat ambiția și acum e pe culmile gloriei, cu un șaselea trofeu de Grand Slam câștigat din tot atâtea finale câștigate.

Dar e și norocoasă.

Ca și în alte dăți, a avut în față o jucătoare care se găsea pentru prima data în ipostaza de a juca o finală de o asemenea anvergură.

Amanda Anisimova n-a ajuns aici din întâmplare. Să ne uităm numai la semifinala cu Aryna Sabalenka, o veritabilă sperietoare a circuitului WTA, în care părea că va fi încă o victimă a extraordinarei capacități de a reveni a bielorusei cu braț de fierăriță.

Dar s-a ținut cu firea și a câștigat.

Însă finala a fost prea mult pentru ea.

Atâtea perechi de ochi care să o privească, dintre care unele ale unor figuri ilustre, și apropierea de o performanță la care doar visase i-au întunecat privirea și înmuiat brațul.

Și, cu fiecare game de serviciu pierdut, moralul, acel ingredient vital care a decis soarta multor bătălii de-a lungul istoriei, s-a scurs și a cufundat-o într-o deznădejde aproape dostoievskiană.

Rezultatul combinării acestor trăsături pur omenești este un meci care va fi judecat de posteritate mai degrabă ca o anomalie, ca o curiozitate deloc dezirabilă.

Însă, pentru mine, e un semn că umanitatea nu a părăsit sportul.

Cu toată tehnologia, cu toate statisticile, cu toate stimulentele, psihologia e încă parte a lui.

Câtă vreme nu e matematică, sportul rămâne frumos.

Oameni – Energie – Oameni

Pe vremea când se potcovea puricele cu șapte ocale, adică pe vremea când rețelele sociale înseamnau o listă de email pe care eu și niște prieteni împărtășeam poante mai mult sau mai puțin deocheate, am primit următoarea glumă.

Google spune: Eu sunt cel mai important lucru din tehnologie!

Internetul spune: Ba eu sunt sunt mai important lucru din tehnologie!

Electricitatea spune: Ia mai ziceți o dată!

Glumă, glumă, dar e un fapt: electricitatea este în tot și în toate în zilele noastre.

Când pică, toate beneficiile civilizației contemporane dispar ca și cum n-ar fi fost, un exemplu grăitor în acest sens fiind cel din Spania de acum câteva luni.

Și, așa cum niște servicii de securitate care își fac treaba bine par inexistente, profesioniștii în gestionarea amplului proces al electricității nu sunt niciodată în prim-plan, deși de activitatea lor atârnă confortul și chiar sănătatea noastră.

De aceea, un eveniment precum Trofeul Electricianului, la care am avut șansa neprețuită să asist de curând, este o ocazie de a privi lucrurile în profunzime și a exersa recunoștința față de eroii truditori ai vremurilor noastre.

Trofeul Electricianului este o competiție anuala, cu o tradiție îndelungată (prima ediție a avut loc în 1977), care reunește operatorii de distribuție de pe tot cuprinsul României.

Ajuns aici, merită să fac o precizare foarte importantă.

După 1 iulie, electricitatea și, mai ales, al prețului ei, este un subiect cel puțin la fel de fierbinte ca temperatura care ne înconjoară. Însă înjurăturile și controversele și interesul financiar ni se îndreaptă spre acele entități numite „furnizori”.

Cablurile, stații de transformare și stâlpii aceia pe care îi urmăream și personificam din tren când eram mic sunt în grija acestor operatori de distribuție, cărora le sunt alocate regini bine stabilite și a căror muncă este de o complexitate copleșitoare.

Așa că, mânați de un orgoliu de breaslă inevitabil, dar și de dorința de a împinge pragul de competență tot mai sus, acești operatori de distribuție se reunesc an de an și își încearcă puterile în domeniile esențiale care le compun activitatea. Le menționez vag, după cât le-am deslușit eu, elev de mate-fizică în liceu, ajuns la științe umaniste la facultate: rețele de joasă și medie tensiune, măsură, mentenanță sau dispecerizare.

Din fazele concursului, n-am gustat din cele practice, lucru firesc, căci n-aș fi înțeles mare lucru,

Vă las însă mai jos câteva imagini sugestive.

În rest, am fost martorul deschiderii oficiale, găzduită de Filarmonica ”Oltenia” Craiova, unde, la chiar gongul de deschidere, i-am regăsit pe membrii Coralei Academice.

O idee frumoasă și inspirată, de a alătura două dintre cele mai mari realizări ale omului de când a făcut ochi pe acest pământ: să stăpânească electricitate și să creeze muzică.

Ambele îi dau energie să înfrunte tot ce îi aruncă soarta în față.

În rest, s-au rostit discursuri (inclusiv de către Gică Craioveanu în dialog cu Corina Caragea), așa cum se cuvine, iar cele care îmi stăruie în minte sunt ale lui Ondrej Safar și Eugen Butoarcă, reprezentanții organizatorului de anul acest, Distribuție Energie Oltenia.

Ambele au accentuat importanța sănătății și securității în muncă, fapt meritoriu, mai ales că mai deunăzi citeam despre numărul mare de accidente de muncă în care sunt implicați românii care lucrează în străinătate.

Ba chiar merg mai departe și mă încumet să spun că, dincolo de caracterul implacabil al naturii, tragedia din Texas, care se actualizează zilnic în mai rău, n-ar fi avut asemenea amploare, dacă localnicii ar fi avut în minte un lucru esențial:

Viața omenească e prețioasă, atât de prețioasă, încât orice altceva, profit, prestigiu sau confort, nu au și nu trebuie să aibă întâietate.

Îmbucurător mi s-a părut și prezența în sală a unui număr mare de elevi și studenți, ei înșiși participanți la concurs, semn că operatorii de distribuție au înțeles un aspect cărora altor domenii încă le scapă – viitorii profesioniști trebuie instruiți devreme, trebuie integrați unei activități conectate la realitate, trebuie susținuți de cei cu experiență.

O fază propriu-zisă a concursului, la care am avut prilejul să asist, a fost un fel de finală a părții teoretice, reunind pe aceeași scenă a Filarmonicii din Craiova pe primii cinci clasați de la fiecare categorie.

Mecanismul era simplu: comisia lansa întrebările, concurenții răspundeau în scris sau pe calculatoare, comisia verifica răspunsurile.

S-ar zice că nu sunt prea multe de văzut din exterior, mai ales pentru un profan ca mine, însă tensiunea competiției, timpul acela de așteptare plin de suspans, schimbarea bruscă a ierarhiilor mi s-au părut la fel de palpitante ca faza datului de puncte de la Eurovision.

Și chiar la fel de distractivă, căci maestru de ceremonii a fost Cabral, și mai mare la stat, dar la fel de simpatic la sfat cum îl știam de când are branșament la lumea audio-vizualului românesc.

Trofeul Electricianului și-a aflat cîștigătorii în cadrul unei gale festive în seara aceleiași zile, unde caracterul competitiv acerb pe care l-am remarcat la proba pe scenă a lăsat locul unei gălăgioase și vioase convivialități.

Premiul cel mare a fost adjudecat de compania organizatoare, Distribuție Energie Oltenia, pentru că, bineînțeles, în Bănie e groapă cu lei și cine ajunge aici are de furcă.

N-a lipsit nici muzica, inclusiv un recital al lui Theo Rose, așa că atmosfera a fost…

Electrizantă!

Credit foto: Imaginile din timpul probelor practice provin de pe pagina de Facebook a Distribuție Energie Oltenia.

Cod portocaliu de descărcări lirice

Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul sau, mai pe scurt, V.S. Naipaul, că numai apucații i-ar rosti numele cu fidelitate de fiecare dată, autor laureat cu Premiul Nobel, a emis spre finalul vieții o sentință care a scandalizat pe mulți.

Spunea dumnealui că își poate da seama citind doar un paragraf dacă o carte e scrisă de un bărbat sau de o femeie.

Departe de mine să ader la misoginismul implicit al spuselor sale, dar timpul mi-a relevat că și eu, unul, pot stabili rapid geneza masculină sau feminină (nu mă bag în discuția cu non-binaritatea, că nu mai terminăm în veci) a unei bucăți de proză.

Iar validitatea conjecturii mi s-a vădit din nou lecturând volumul Portocaliu.

Chiar dacă n-aș fi cunoscut-o pe Anda Simion de deja multișori ani, după un paragraf mi-aș fi dat seama că autoarea e femeie.

Portocaliu redă evoluția lăuntrică a unei protagoniste pe nume Analisa, bibliotecară de profesie, care filtrează propriile trăiri prin deslușirea personalității unui profesor defunct, care își donase colecția personală de volume instituției unde lucrează numita.

Portocaliu vorbește mult despre dragoste.

De ce?

Pentru că, tovarăși de compartiment fiind și văzându-mă citind o carte scrisă de o femeie, un domn cam țuicar și fără doi dinți din față mi-a trasat următoarea epifanie:

Băiete, femeile vorbesc mult despre dragoste, pentru că dragostea e importantă pentru ele.

Anda Simion e poetesă.

Aceasta este sămânța primordială a creativității ei.

De aceea, Portocaliu este o carte foarte lirică.

Uneori obositor de lirică. Am înaintat prin ea cu greutatea cu care te deplasezi prin caniculă. Târșindu-ți neuronii, oprindu-te din când în când să iei o gură de apă.

E un lirism competent, căci îți trebuie ceva har să faci transferul dinspre poezie în stare pură înspre proză de asemenea factură.

Doza asta de lirism îmi ajunge pe mult timp de-acum încolo. Dacă Anda scoate Portocaliu se întoarce curând, o să îmi acord o perioadă de grație de vreun an pănă s-o citesc.

Însă, din nimereală, am citit romanul Portocaliu în cel mai bun moment.

Acum, pe vipie.

Autoarea evocă des lumină și, mai ales, căldură, iar împletirea aceasta a senzațiilor generate intelectual cu cele pur corporale pe care le trăim acum a fost o experiență unică în felul ei.

Uitați numai cât de sugestiv este acest paragraf:

Clădirea bibliotecii amuțise și ea într-o lungă îmbrățișare a vegetației din părculețul de vizazi, care o învelea acum într-o penumbră caldă. Toropeala luminii de august încetinea orice pas. Nimeni nu se grăbea. De fiecare dată când pășeau, toți localnicii – în afară de copii, pentru care nu există combustibil mai puternic decât căldura verii – păreau că reînvață mersul. Se urneau greu, iar, până când talpa se reîntâlnea cu pământul, praful trezit de pasul dinainte avea suficient răstimp să se așeze. Ca umbrele copacilor, timpul părea că se lungește și el la ora apusului, devenea moale și aproape portocaliu. Pe plajă, corpurile întinse la soare erau portocalii. Nisipul era portocaliu. Marea era portocalie. Totul era portocaliu.

Așa că o să păstrez Portocaliu și poate îmi fac curaj și o deschid din nou la anul pe vremea asta.

Măcar ceva bun să mă aleg de pe urma încălzirii globale.