La Muzeul de Artă al României, la etajul intermediar dintre secțiunea de artă veche românească și cel de artă modernă, există un aranjament fie fericit, fie inspirat, care demonstrează saltul făcut de pictura de pe meleagurile noastre în secolul al XIX-lea.
Pe doi pereți care se întâlnesc pe colț două tablouri care împărtășesc forma (portretul) și subiectul (personaj din înalta societate), dar care diferă vizibil în mod stilistic.
Cel din stânga se intitulează Portret de femeie și îi este atribuit lui Mauriciu Loeffler, artist despre care nu se cunosc foarte multe, doar că ar fi fost polonez de origine, că a fost activ în Iași între 1838 și 1841 și că, fără vreo certitudine în privința asta, a fost profesor la Academia Mihăileană în aceeași perioada.
Cea din dreapta se intitulează Portretul unui tânăr și îl are drept autor pe Nicolae Popescu (1835-1877), pictor român născut în zona Carașului (la acea dată parte a Imperiului Habsburgic, ulterior Austro-Ungar), școlit la Viena și Roma, dar activ și pe teritoriul Banatului.
Din puținele date cronologice pe care le avem despre cei doi, putem estima ca diferența dintre cele două lucrări este de douăzeci sau treizeci de ani, exact perioada în care Țările Române făceau salturi importante pe drumul emancipării naționale și modernizării.
Această evoluție este vizibilă în diferența dintre cele două picturi.
Prima este adorabilă tocmai prin naivitatea ei, exprimată cel mai pregnant în figura domnișoarei care ar putea fi protagonista unui roman de Jane Austen. Tonurile sunt, în general, reci, dar plăcute ochiului și meșteșugit armonizate, marca unui pictor cu experiență, cum se presupune a fi avut Loeffler la acel moment.
Cea de-a doua nu folosește o paletă largă de culori, dar le exploatează la maxim pentru a compune un foarte competent joc al umbrelor, liniilor și, mai ales, al psihologiei personajului.
Împreună, cele două tablouri demonstrează că arta este cronica unei povești în permanentă desfășurare.
