Moartea domnului Lăzărescu după 20 de ani – S-a schimbat ceva?

Acum douăzeci ce ani apărea un film marcant al cinematografiei românești, Moartea domnului Lăzărescu, regizat de Cristi Puiu.

Un periplu dantesc al unui bătrân bolnav, mutat dintr-un spital într-altul și de la o secție la alta, o radiografie amară a sistemului medical românesc, care nouă ne-a fost neplăcut de familiară, iar străinilor le-a venit ca o lovitură în moalele capului.

Mai jos sunt caracterizări ale filmului lui Puiu din presa de specialitate internațională:

O odă explicită închinată mortalități, nu fără un oarecare umor negru. (Village Voice)

O capodoperă puternică și cutremurătoare. (Christian Science Monitor)

”Moartea domnului Lăzărescu”, cu toată precizia sa factuală, produce răvășitoare sentimente de uimire și revoltă. (The New Yorker)

La fel de entuziasmant pe cât este de deprimant. Tehnica filmică a lui Puiu este remarcabilă, cu atât mai mult cu cât este aproape invizibilă. (Salon)

Iar exemplele pot continua.

Dincolo de fresca lucidă și precisă a metehnelor sistemului de sănătate românesc și a celor care îl populează, Moartea domnului Lăzărescu anunța lumii un nou stil cinematografic românesc.

Îndrăznesc să spun că Moartea domnului Lăzărescu este acel film care a pregătit terenul în a câștiga respectul mapamondului, materizalizat ulterior în triumful de la Cannes al lui Cristian Mungiu cu 4 luni, 3 săptămâni și două zile sau chiar colectiv al lui Alexander Nanau, care a primit două nominalizări la Oscar.

De aceea, ideea de la aniversa douăzeci de ani de la Moartea domnului Lăzărescu mi s-a părut salutară.

La Craiova, această aniversare va avea loc la Inspire Cinema Electroputere, pe 26 octombrie 2025, la ora 16.30, printr-o proiecție specială, urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri cu o parte dintre cei implicați în realizarea filmului acum două decenii.

Va fi un prilej de a ne aminti cu respect și recunoștință de cei doi protagoniști, Ion Fiscuteanu și Luminița Gheorghiu, plecați dintre noi, dar și de a analiza cât s-a schimbat sistemul medical românesc între timp.

Nu bag mâna în foc că vor fi concluzii îmbucurătoarea, dar Moartea domnului Lăzărescu este o expresie impunătoare a conștiinței publice românești de după 1989 și merită onorat ca atare.

În caz că sunteți sau ajungeți în Craiova pe 26 octombrie și doriți să participați la acest eveniment cinematografic, bilete se găsesc aici.

Povești nemuritoare

Era odată ca niciodată o filarmonică.

Îi spunea Filarmonica ”Oltenia” din Craiova și avea drept misie să-și încânte spectatorii, inclusiv pe acest narator.

Pentru asta, pe lângă a ține calitatea muzicală sus, nu s-a sfiit să șteargă granițele cu alte arte.

Precum literatura, bunăoară.

Și așa avurăm parte de un spectacol dedicat Suitei de balet ”Frumoasa din pădurea adormită” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

Un Ceaikovski care pe acest narator l-a surprins un pic.

Un Ceaikovski mai colorat, mai jucăuș, mai puțin grav și predispus să se graveze în posteritate, precum Lacul lebedelor sau Spărgătorul de nuci, dar un Ceaikovski foarte eficient în a puncta momentele-cheie ale acestei povești.

Deși grosul reprezentanției a fost muzical, totul a fost integrat unei regii care a funcționat neașteptat de bine întru captivarea audienței, al cărei interval de vârsta varia de la 5 la 80 de ani, o victorie în sine.

Părțile operei au avut ca ramă narativă prezența actriței Monica Ardeleanu în dublă ipostază, de mașteră și de prințesă, cu simpatice incursiuni dincolo de cel de-al patrulea zid.

Ce-i drept, versiunea inspirată fățiș de Maleficent a Angelinei ”Hot Lips” Jolie i-a adus aminte acestui narator de Anomalia, fapt care l-a făcut să pufnească în râs, însă contribuția iscusitelor modulații ale vocii artistei craiovene la farmecul spectacolului a fost fără tăgadă.

De mare efect a fost și complicitatea tacită dintre actriță și dirijorul Liviu Condriuc, care le arunca uneori spectatorilor, incluzându-l și pe acest narator, o privire îmbogățită de un zâmbet aproape imperceptibil care parcă spunea:

E doar o poveste.

Da, dar e o poveste nemuritoare.

Și vor fi mai fi altele la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, altfel nu s-ar mai povesti.

Și-am încălecat pe-o șa și am ascultat povestea-așa!

Sursă imagini: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Parpanghel se mută în Bănie – Treasures of the East

Parpanghel a mai tot venit prin Bănie, dar, văzând câte evenimente culinare de calitate au loc în orașul Craiovei Maxima, a hotărât să se stabilească definitiv aici.

Argumentul care i-a cimentat decizia a fost știrea că, pe 25 octombrie 2025, între orele 11:00 și 17:00, în holul Hotelului Ramada din Craiova va avea loe evenimentul Treasures of the East (Comori din Răsărit).

În acest interval temporal intens din punct de vedere gastronomic, publicul va avea ocazia să guste brânzeturi și beri artizanale, vinuri oltenești și multe alte bunătăți.

Dar publicul nu va fi numai degustător, ci și judecător.

Dacă Wines of the East va fi un concurs cu juriu specializat, Beers of East și Cheeses of the East se vor decide democratic, adică prin voturile tuturor celor care le vor fi gustat.

Dar stați, suprizele nu se opresc aici!

Aceste două concursuri destinate publicului vor fi precedate de două cursuri de inițiere în plăcutele și subtilele arte de apreciere gustativă a brânzeturilor și vinurilor.

Între 13.30 și 14.30 va avea loc Inițiere în lumea brânzeturilor. Mic curs despre brânzeturi, prezentat de Marian Timofti (FNDA – Federația Națională a Degustătorilor Autorizați).

Între 15:00 și 16:00 va avea loc Inițiere în lumea berii. Mic curs despre bere, prezentat de Liviu Gheorghe (Winebook).

De menționat că locurile la aceste cursuri sunt limitate, iar pentru detalii despre înscriere puteți consulta pagina destinată evenimentului Treasures of the East de pe site-ul organizatorilor – We are România – unde veți vedea și listele prelungi ale firmelor participante, așa, ca să vă lase gura apă.

Tot acolo puteți găsi descrierea detaliată a întregului proiect, care se întinde pe trei zile (de vineri până duminică) și care își propune să reunească profesioniști din domeniul HoReCa, precum și să faciliteze interacțiunea dintre profesioniștii din domeniul alimentar și restaurantele din Craiova.

Evenimentul Treasures of the East este organizat de We are Romania/ You are Welcome în cadrul proiectului “Craiova, capitală gastronomică est-europeană” cu sprijinul Liceului de Industrie Alimentară (LIA) și în parteneriat special cu liderul mondial în agricultură, Corteva Agriscience.

Parpanghel a mai fost la evenimentul Craiova – Capitală Gastronomică Est-Europeană din 2024 și a auzit că un alt eveniment, Tezaur de gusturi, a fost tot atât de delicios, așa că și-a făcut cererea de domiciliu pentru Craiova, mai ales că accesul publicului la Treasures of the East e GRATUIT.

Cum să lipsească de aici?

Alt joc căruia i-ar sta bine ca film

Iată că, după Lost Horizon, mi-a ieșit în cale încă un joc video căruia i-ar sta bine ca film, cu condiția să încapă pe mâna unui cineast priceput.

Se intitulează Memoria și are o structură narativă care invită automat la o percepție cinematografică.

Există două personaje, pe ale căror povești le parcurgi alternativ și, pâna la final, curiozitatea de a afla care e legătura dintre ele e zgândărită permanent.

Primul este un tânăr păsărar înzestrat cu niscaiva abilități magice, protagonist al unui joc anterior, Chains of Satinav, unde a întâlnit-o pe iubita sa, o zână transformată acum în corb.

Pentru a dezlega vraja care a metamorfozat-o, are de elucidat enigma unei prințese care trăise cu sute de ani în urmă și care, după ce străbătuse ținuturi misterioase și periculoase, ajutată de un toiag vorbitor și sarcastic (da, da, și e personajul cel mai savuros), dispăruse din istorie.

Ambele planuri te pun în situații tipice acelui tip de joc numit odinioară Quest: interacționezi cu diverse personaje, alegi liniile de dialog potrivite, explorezi împrejurimile, găsești obiecte, le combini uneori și le utilizezi pentru a rezolva diverse situații care duc acțiunea mai departe.

Un adaos inedit și bine integrat ansamblului ludic constă în vrăjile din arsenalul fiecărua dintre cei doi protagoniști. Exploatarea lor te face să simți că ești într-adevăr într-un basm, acela care începe cu nemuritoarea formulă:

Era odată ca niciodată, că daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti…

Mizanscena locurilor pe care le străbați este artistică de-a dreptul, fiind limpede că sunt mâna unui desenator iscusit și care a răspuns cerințelor realizatorilor cu foarte mult stil.

Ce m-a impresionat, însă, cel mai mult a fost substratul intelectual complex al jocului.

Narațiunea din Memoria e foarte matură, dar nu în sensul negării imaginației, ci mai degrabă al motivației personajelor, în special cel al prințesei.

Uneori e colțoasă peste măsură, alteori e agresivă, iar ceea ce o mână pare chiar un impuls revanșard.

Însă te dai de ceasul morții să rezolvi provocările jocului, doar ca să mai parcurgi un capitol din povestea ei.

Căci aceasta este esența.

Timpul, zeitate implacabilă, n-are putere asupra noastră cât timp depănăm povești.

Sau cât timp suntem subiect de povești.

Când cuvintele dau greș, grăiește muzica

A descoperi muzica este o aventură de-o viață.

Spun asta, pentru că am străbătut mulți pași atât pe calea existenței, cât și a explorării acestui dar pe care omenirea și-l face sieși, și ce mă încântă este că mai am atât de mulți de făcut.

Aritmetica sunetelor este un volum conceput de Ana-Maria Rusu ca un manual alternativ și cuprinzător despre muzică.

Scriam odinioară despre o lucrare similară apărută sub egida Larousse, iar aceasta vine ca o continuare și o dezvoltare a tuturor celor aflate și descoperite acolo.

Chiar dacă paginile despre notația muzicală sau alte lucruri tehnice despre modul de producere a muzicii pot părea dificile unui profan (incluzându-mă aici și pe mine), există altele fascinante, despre genuri sau instrumente sau rolul și influența muzicii în societate, adică o poveste egală cu istoria lumii.

Nu e există riscul să fii copleșit de atâtea informații și să îți iasă din minte tot atât de ușor pe cât au intrat?

Ba da, dar autoarea, profesoară ca vocație, știe că un exemplu e grăitor, așa că exploatează copios și cu mare succes un mic atu tehnologic.

Foarte multe dintre secțiunile cărții includ și câte un cod QR. Scanat cu deja omniprezentele telefoane inteligente, te trimite îndeobște pe Youtube, la a asculta un fragment sau chiar toată opera la care se făcea referință.

De aceea, să lecturezi Aritmetica sunetelor îți ia mult timp.

Nu pentru că ar fi grea, ci pentru că, dublată de audiție, e o epopee pe care nu o vrei grăbită, ci savurată pas cu pas.

Așa că făceți-vă comozi, luați cartea în mâini puneți la îndemână o cană aburindă de ceai sau un pahar de vin (a se consuma responsabil) și uitați de voi și de toate.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un dar de care avem nevoie cu toții.

Penitență sau sfidare?

Pe la 50 și ceva de ani, Bob Fosse, care deja își gravase numele pe firmamentul cinematografiei universale prin Cabaret, a făcut un atac de cord.

Nimic surprinzător, avea istoric în familie, fuma de stingea, muncea și curvăsărea pe rupte și mai suferea și de depresie, pentru care lua diverse substanțe.

Cu sprijinul doctorilor și al apropiaților, a trecut peste asta și a mai dus-o câțiva ani, răstimp în care a mai realizat câteva spectacole pe Broadway, precum și un remarcabil film cu tentă autobiografică – All That Jazz.

Dacă detaliile vieții lui vă sunt cât de cât familiare, ce se petrece în peliculă e destul de limpede.

Un regizor-coregraf (exact ca Fosse) îmbuibat cu psihedelice și cu țigara tot timpul în colțul gurii (leit Fosse, vezi și apariția lui din The Little Prince din 1974), pune de un nou spectacol și se dă de ceasul morții să gestioneze interacțiunile cu fosta nevasta, cu actuala concubină, cu o altă concubină apărută în peisaj, cu fiica lui (cea mai semnificativă umbră de umanitate din personalitatea sa), cu toți producătorii și, nu în ultimul rând, cu îngerul morții, o Jessica Lange cu un zâmbet care te bagă în sperieți un pic.

Survine și infarctul, iar secvențele din spital includ și o scenă de un naturalism frapant, nemaivăzut până atunci. Nu vă zic mai multe, dar vă asigur că o să vă meargă la inimă.

Inițial, în rolul principal ar fi trebuit să fie Richard Dreyfuss.

Nu-mi pot imagina vreo potențială eroare mai mare în toate analele celei de-a șaptea arte, dar zeii cinematografiei veghează, iar ideea asta nu s-a concretizat, partitura revenindu-i lui Rob Scheider, care e de un agajament total față de personaj, reușind să fie deopotrivă de expansiv și de interiorizat, așa cum trebuie să fie fost și regizorul în viața de zi cu zi, această dualitate reflectându-se în modul cum numerele muzicale ale filmelor sale sunt tot timpul în contrapunct față de acțiunea propriu-zisă (stilistică reluată cu mare succes de Rob Marshall în Chicago, la origini un alt succes de pe Broadway al lui Fosse).

Momentele coregrafico-sonore din All That Jazz nu par a atinge valoarea emoțională a celor din Cabaret (care au în mod deliberat un aer redus), însă compensează prin amploare.

Acea orgie erotică dansantă este senzațională, iar bucata finală e morbidă și înălțătoare deopotrivă și nu cred că am ascultat muzică funebră mai antrenantă ca asta, incluzând aici scena din Gadjo Dilo.

La capătul lui All That Jazz, dincolo de decodarea elementelor autobiografice și deliciul razzle dazzle cinic prilejuit de această confesiune a lui Bob Fosse, rămâne o întrebare.

E penitență sau sfidare?

Să privim pictura! (CXVI)

Elanul

În imaginea de mai sus aveți o pictură alertă, de o mare intensitate motrică, găzduită de Muzeul de Artă al României și semnată de Aurel Popp (1879-1960).

Intitulată Elanul, se constituie într-o preamărire a actului lucrativ, confirmată stilistic de siluetele din plan secund, dibaci integrate compoziției.

Însă, dincolo de toate aceste decodări estetice, tabloul mi-a adus aminte cum, în repetate rânduri, mi-a povestit mama despre o poezie de Mihai Beniuc, al cărei patetism (din prima strofă) este parodiat simpatic de Marin Sorescu.

Creația lui Beniuc se intitulează Cu Dumnezeu la cot, face parte din volumul Cântece de pierzanie, iar primele ei versuri sună așa:

Când voi izbi o dată eu cu barda,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni șuvoi de ape!

Băieți, aceasta este arta!

Vine apoi replica lui Sorescu din secțiunea Supliment de consacrare (unde sunt luați în răspăr și alții) a volumului Singur printre poeți:

Când voi izbi cu barda eu, profund,

Această stâncă are să se crape

Și va țâșni din ea șuvoi de ape…

Băieți: păzea că vă… inund.

Și uite-așa, o poezie destinată cel mai probabil uitării (a lui Mihai Beniuc) își află un soi de nemurire grație parodiei lui Marin Sorescu.

De asta e bun umorul.

Face viața mai lungă.

Oscar pentru Nobel

Săpătămâna aceasta se vor decerna cele mai multe dintre Premiile Nobel pentru 2025, distincții prestigioase care, de cele mai multe ori (mai sunt și excepții, demne de explorat ca pilde), răsplătesc ingeniozitatea și creativitatea și o viață pusă în slujba omenirii.

Nu este de mirare că astfel de destine au fost deseori subiect de cinematografie, iar interpreții lor au primit nominalizări sau chiar premii Oscar.

***

În 1903, Marie și Pierre Curie, împreună cu Henri Becqerel, au primit Premiul Nobel pentru Fizică, ca recunoaștere a contribuției la teoria radioactivității, termen pe care chiar ei l-au introdus.

Povestea emoționantă și tristă a colaborării celor doi soți și a privațiunilor la care s-au supus pentru știință, mai ales în prima parte a activității lor, se regăsește romanțat în fimul Madame Curie (1943), pentru care ambii actori din rolurile principale, Greer Garson și Walter Pidgeon (deja îndrăgiți pentru relația scenică din Mrs. Miniver), au fost nominalizați la Oscar.

***

În 1920, pentru ”rolul în fondarea Ligii Națiunilor”, adică încercarea de stabilire a unei ordini mondiale care să evite ororile unui nou război mondial (știm cum a ieșit până la urmă, dar n-a fost doar vina lui), președintele american Woodrow Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Filmul Wilson (1944) este o cronică a carierei sale politice, iar Alexander Knox a fost nominalizat la Oscar pentru acest rol, deși mulți i-au acuzat pe realizatorii producției că i-au albit personalitatea, nu întotdeauna agreabilă, după standardele moderne, mai ales.

***

În 1936, lui Eugene O’Neill i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”puterea, sinceritatea și emoțiile profunde al operei sale dramatice, care întruchipează un concept original de tragedie”.

Câteva decenii mai târziu, Jack Nicholson primea o nominalizare la cel mai bun actor în rol secundar, redând șarmul și viciile scriitorului în monumentalul Reds (1981) al lui Warren Beatty.

***

Poate fi o surpriză pentru mulți să afle că Winston Churchill, prim-ministrul britanic care și-a trecut țara prin Al Doilea Război Mondial și a contribuit decisiv la înfrângerea lui Hitler, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1953, mai precis.

Motivația juriului Nobel a fost ”măiestria descrierilor istorice și biografice, ca și oratoria strălucită în apărarea valorile umane”, însă trebuie să fi fost mai degrabă o consolare pentru faptul că premiul pentru pace, pe care și l-ar fi dorit, a revenit (în mod justificat) în acel an Secretarului de Stat al SUA, generalul George Marshall, care a elaborat și implementat planul care îi poartă numele și care a salvat Europa de Vest de ghearele influenței sovietice.

Tot după câteva decenii, Gary Oldman, cu straturi, straturi de machiaj, își împrumuta vocea superbă și ochii plini de viață în Darkest Hour (2017) întru redarea unui Churchill încăpățânat în a-și ține țara în război împotriva nazismului, câștigând un binemeritat Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal.

***

În 1993, alături de Frederik de Klerk (un detaliu cam prea des uitat), Nelson Mandela a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, pentru ”eforturile depuse în scopul încheierii pașnice a regimului de apartheid și stabilirea fundațiilor unei noi și democratice Africi de Sud”.

Veritabil simbol global al rezistenței împotriva discriminării, Mandela s-a bucurat de o amplă popularitate, reflectată și în filmul Invictus (2009), pentru care Morgan Freeman a fost nominalizat la Oscar pentru rol principal masculin, înfățișând un charismatic și abil Nelson Mandela care vrea să se folosească de sport pentru a vindeca sciziunea profundă din societatea sa.

***

În 1994, alături de John Harsanyi și Reinhard Selten, John Nash câștiga Premiul Nobel pentru Economie, pentru ”munca de pionierat în analiza echilibrelor din domeniul jocurilor non-cooperative”.

Căutările sale intelectuale și zbaterile împotriva unei boli psihice debilitante sunt subiectul superbului A Beautiful Mind (2001), pentru care Russell Crowe a primit o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun actor, pe care ar fi și trebuit să îl câștige, dacă (ironic, nu?) jocuri de compensație nu ar fi îndreptat statueta către Denzel Washington din Training Day.

***

În 2016, spre supriza întregului mapamond, lui Bob Dylan i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru meritul de ”a fi creat noi expresii poetice în cadrul marii tradiții a cântecului american”.

Personalitatea sa enigmatică, greu de cuprins într-o singură biografie, nu a fost ocolită de cinematografie.

Todd Haynes a încercat în pelicula I’m Not There (2007), să o disece în mai multe avataruri, fiecare jucat de către un alt actor, iar ipostaza care a atras cel mai mult atenția a fost cea plăsmuită de Cate Blanchett (da, ați citit bine), care a primit o nominalizarea la Oscar pentru în rol secundar, deși n-au lipsit vocile hâtre care au emis judecata că i-ar fi stat mai bine la secțiunea masculină.

Mai aproape de prezent, pentru A Complete Unknown (2024), Timothee Chalamet a fost firitisit la rându-i cu o nominalizare la Oscar pentru rol principal, întruchipându-l pe un Bob Dylan la început de carieră, înjghebând relații artistice sau emoționale cu Joan Baez sau Peter Seeger.

***

De la fondarea Premiilor Nobel, au fost câțiva ani când cel pentru pace nu a fost decernat. O astfel de excepție a avut loc în 1948, când Comitetul Nobel a decis că, în acel moment, nu era nimeni în viață care să fie eligibil pentru a primit distincția, un mod voalat de a-i aduce un omagiu lui Mahatma Gandhi, care fusese asasinat în luna ianuarie a aceluiași an.

Apostolul protestului non-violent a ajuns astfel să fie considerat un laureat onorific informal al Premiului Nobel pentru Pace, motiv pentru care putem include pe această listă și colosalul film Gandhi (1982), dominat de figura lui Ben Kingsley, care, grație originilor indiene și unei interpretări minunate, a câștigat detașat Oscarul pentru cel mai bun actor.

The Raging Mega-Bull

Dacă Freud ar vedea The Smashing Machine, ar fi un pic nedumerit.

Protagonistul este un luptător feroce și masiv, care, în ring, nu e prea departe de un animal.

În restul timpul, acest Mark Kerr este politicos, reținut și de un bun simț vecin cu înțelepciunea.

Bine, bine, avem un Sine sălbatic și un Supra-Eu ultra-domestic, dar unde e Eul?

Unde e instanța care mediează între aceste două componente ireconciliabile ale personalității?

Aflăm rapid că e vorba de opioide, adică omul nostru ia practic droguri ca să nu mai simtă durere.

Iar dacă nu trișează legal, se păcălește pe sine, căci dozele necesare sunt din ce în ce mai mari, iar efectele asupra relațiilor cu ceilalți, în special cu partenera de viață, sunt tot mai nocive.

Apoi vine momentul decisiv, care generează epifania.

Pare o sarcină actoricească demnă de un Robert De Niro, dar cel chemat să întruchipeze pe acest colos cu psihic de lut este Dwayne ”The Rock” Johnson.

Iar eu, ca și omenirea întreagă, am fost uluit să descopăr ce disponibilitate interpretativă, căci îl consideram un fel Steven Seagal mai simpatic sau un Arnold Schwarzenegger mai smead.

Însă The Smashing Machine vine și, fidel titlului, ne face praf orice prejudecată.

Filmul în sine nu e de vreo mare complexitate sau miză ideatică. Ne privesc prea puțin certurile conjugale cu gagica destul de pițipoancă (redată cu deja obișnuita-i competență de Emily Blunt), iar competițiile la caare ia parte nu au vreo aură de olimpiadă mitică.

Însă regizorul-scenarist Benny Safdie, care lucrează de data aceasta pe cont propriu (fratele Josh e ocupat în altă parte cu Marty Supreme), ocolește locurile comune ale atâtor pelicule cu subiect sportiv și ne oferă mai degrabă un studiu de caz despre o transformare personală subtilă.

Urmărit aproape permanent de cameră, vedem pas cu pas, milimetru cu mimimetru și neuron cu neuron, personajul lui The Rock nu doar se dezvață de droguri, ci se învață cu înfrângerea.

O victorie pentru care Dwayne Johnson, precum Atlas, poartă întregul film în spate (are și unde).

Cu acest recital expresiv neașteptat și cu niște scene de luptă excelent decupate (încă un motiv să găsim paralele cu The Raging Bull), The Smashing Machine are șanse să conducă la ceea ce, până acum, mulți am fi crezut că e o glumă – o nominalizare la Oscar pentru The Rock.

E bătaie mare la categoria rolului principal masculin, sunt de vreo două ori mai mulți interpreți meritorii în sezonul ăsta decât locuri eligibile, dar pe unul l-aș vrea ocupat de el.

Oricine își depășește condiția e un învingător care merită cântat și celebrat.

Să privim pictura! (CXV)

Madona electrică

La Muzeul de Artă al României se găsește un portret în fața căruia am rămas ca electrocutat.

E de Max Herman Maxy (1895-1971) și se intitulează Madona electrică.

Inițial, am fost captivat de modul de reprezentare, subtil cubist, cu vădite influențe expresioniste.

Apoi, măiastra lucrătură a liniilor și culorilor a început să se conjuge cu titlul și să îmi genereze fel și fel de analogii și interogații.

De ce Madonă?

E vreo artistă care îi era muză autorului, ba chiar îl obseda, precum Sarah Bernhardt pe Alfons Mucha?

Să fie Elvira Popescu, dată fiind coafura?

De ce electrică?

Strălucea în lumina reflectoarelor, care îi potențau prezența scenică?

Sau din actriță de teatru, deci în carne și oase, făcuse tranziția către cinematografie, odraslă a electricității?

Așa te provoacă o pictură.

Își pune simțurile la încercare, câtă vreme ești în prezența ei, și dorința de cercetare, când deja te-ai depărtat.

Ca urmare, nu m-am lăsat până nu am aflat ulterior că intuiția m-a servit bine, mai puțin în privința numelui care i-a inspirat lui M.H. Maxy acest superb portret, căci este vorba mai precis de actrița Florentina Ciricleanu, necunoscută acum, dar care, pare-se, dobândise o faimă bunicică în perioada interbelică.

Ce rol să o fi propulsat oare în mintea artiștilor și, implicit, în posteritate?

Ellida Wangel?

Medeea?

Lady Macbeth?

De la răspunsuri, alte întrebări.