Barry Lyndon din Magyarorszag

By Iulian in Carti 0 Comment

Premiul Booker pentru 2025 și-a găsit un câștigător considerat de mulți neașteptat – David Szalay și romanul său Flesh.

Deoarece surpriza s-a transformat rapid în contestație, am simțit, pe lângă obișnuita curiozitate față de acești laureați, de a afla cum stă treaba cu această carte.

Citind-o, am descoperit că i-am înțeles atât pe cei din juriul Booker, cât și pe detractorii ei.

Flesh este povestea vieții unui bărbat din Ungaria, care își petrece și o bună parte a ei în Anglia, redată în special prin filtrul relațiilor sale, foarte carnale, cu femeile.

Totul începe în adolescență, când protagonistul își începe viața sexuală (ce se va dovedi bogată) cu o femeie mult mai în vârstă. Asta e partea ca atras atenția și sub semnul căruia mulți au lecturat și interpretat romanul.

Însă eu, la un moment dat, am descoperit că trei sferturi din narațiune sunt leit Barry Lyndon al lui William Thackeray, mai cunoscut și prin extraordinara ecranizare a lui Stanley Kubrick.

Când am avut respectiva revelație am rămas un pic în cumpănă.

Pe de o parte, Szalay urmează atât de fidel secvența de evenimente din acel predecesor, încât poate fi foarte bine încadrat la capitolul plagiatori, alături de 80% dintre politicienii români care cică și-ar fi dat doctoratul.

Pe de altă parte, autorul rămâne fidel acelui stil minimalist al dialogurilor și prin care îl transformă pe personajul principal dintr-un escroc picaresc într-o figură tragică, un individ căruia pare că îi lipsește permanent ceva care să îl conecteze cu ceilalți.

Aici intervine și excelenta alegere a traducerii românești, semnate de Anca Bărbulescu, de a intitula romanul Ce nu poate fi rostit.

Acele interacțiuni sublimate de orice poezie, de orice artificiu retoric sunt descumpănitoare la început, agasante la un moment dat și relevatoare ca întreg.

Prin ele, David Szalay își ține pledoaria pentru Booker Prize.

Prin ele, vedem oglindite propriile noatre neputințe sociale.

Aș minți, dacă n-aș recunoaște că, nu o dată, am fost eu însumi în situația de a comunica la fel de redus cu alții, deși nu îmi lipsesc vocabularul și caracterul gregar.

Flesh nu e cartea care să întrunească admirație unanimă.

Ba chiar are și va avea un segment considerabil de adversari înverșunați.

Dar literatura n-a fost pusă pe pământul ăsta să mulțumească pe toată lumea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a ajutat să mă lămuresc cu încă un Premiu Booker.

Sezon de Oscar 2026 – Frankenstein

By Iulian in Filme 0 Comment

Iată că am ajuns și la acel film din acest sezon de Oscar pe care îl consider supraevaluat – Frankenstein.

Vinovat pentru asta este cel căruia îi revin și meritele pe care pelicula le are – Guillermon del Toro.

Mare maestru al macabrului și al fanteziei, cineastul mexican era îndreptățit să vină cu propria versiune a acestei povești nemuritoare a lui Mary Shelley.

Și câtă vreme se menține la punctele sale forte, creația sa este o splendoare. Peisajul gotic al experimentelor cu electricitate și materie organică moartă din prima jumătate a filmului este captivant, este neliniștitor, este îmbibat de senzația că transgresează limitele impuse omului de natură și Providență.

Profesorul Victor Frankenstein (un excelent Oscar Isaac) este un tip obsesiv, neplăcut, încadrat perfect căutărilor sale asupra vieții și morții, iar relațiile cu celelalte personaje, deși schematice, sunt în tonul întunecat al narațiunii.

Dar apoi apare Monstrul căruia îi revin toate calitățile pe care regizorul care semnează și scenariul le refuzase celorlalți până atunci, așa că Frankenstein devine aceeași alegorie corectă politic care agasează și în The Shape of Water.

Evident, este alegerea lui del Toro cum ia și prelucrează materialul-sursă, însă asta nu înseamnă că agreez astfel de Monstrum ex machina deșănțat.

De aceea, consider că filmul său are parte de o recunoaștere cam prea mare, ocupând niște locuri la anumite categorii unde existau candidați mai merituoși.

La cele tehnice, precum imagine, costume, machiaj sau decoruri, nimic de zis, cel puțin în prima parte sunt spectaculoase.

În ceea ce privește scenariul adaptat, nu mă pot abține să nu îi aplic e o butadă clasică: are părți noi și părți bune, din păcate părțile noi nu sunt bune, iar cele bune nu sunt noi.

În locul lui Frankenstein ar fi meritat cu vârf și îndesat să fie Park Chan-wook cu al său extraordinar No Other Choice, dacă tot a fost văduvit de nominalizarea la cel mai bun film internațional.

Însă cele mai mari obiecții se îndreaptă către Jacob Elordi, care se regăsește printre cei cinci actori care concurează pentru statueta de rol secundar.

De, Academia are obiceiul să răspundă la corectitudine politică tot cu corectitudine politică.

Nu că Elordi nu s-ar strădui să fie expresiv sub stratul gros de machiaj și sub trențele masive care îl acoperă, dar prestația lui e ridicol de neimportantă față de a unui Paul Mescal în Hamnet sau Josh O’Connor în Wake Up Dead Man sau Miles Canton în Sinners.

Iar aceștia trei ar fi fost vinovați de faimoasa fraudă prin care un actor principal e repartizat la categoria secundar, îl aveam pe emoționantul William H. Macy în Train Dreams, despre care o să vorbesc cât de curând.

Variante erau, numai echidistanță să fie.

Dar ce-ar fi Oscarurile fără astfel de controverse?

E păcat doar să lăudăm fără să scuipăm niscaiva vitriol când și când.

Asta ne face oameni, că tot încearcă să ne arate Frankenstein ce înseamnă asta.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Cred că vă plake de Make

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Marius Matache zis și Make e un om cu multe talente și preocupări.

E cercetător și profesor în domeniul chimiei și protecției mediului (în acest din urmă domeniu am fost eu în însumi martor când am mers în zona Gilortului).

Cunoaște regiunea Provence, pe care o știe ca în palmă și despre care poate spune povești precum Tartarin din Tarascon, doar că reale.

E pasionat de rugby, atât de dedicat, încât a scris schiar imnul care se cântă la meciurile Stejarilor pe Arena Arcul de Triumf.

E cântăreț de folk încăpățânat în a ține acest soi de muzică în viață, iar stăruința lui în acest sens e un pomelnic de creații și manifestări muzicale cam la fel de lung ca lista nominalizărilor de la Oscar ale lui Meryl Streep (le găsiți pe site-ul său oficial – mariusmatache.ro).

Pe acest din urmă talent în puteți vedea manifestând-se plenar în Craiova pe data de 11 februarie 2026, la ora 19:00, la Cineplexx Craiova, ca parte a turneului național Acid… folk (vezi primul paragraf).

Am avut ocazia să-l ascult de mai multe ori pe Make și pot să vă spun doar atât:

Cântă cum vorbește și vorbește precum cântă.

Entuziast, haios, zâmbitor.

Așa că, dacă sunteți nostalgici după folkul de odinioară sau vreți să îi descoperiți farmecul și tâlcul, îl aveți pe Make la microfon, iar bilete la concert aveți pe site-ul Cineplexx.

Ce au ratat Oscarurile în 2026

By Iulian in Filme 0 Comment

Oscarurile sunt un bun mod de a descoperi filme bune.

Da, sigur, mai sunt și accidente, cu pelicule slabe care, din motive extra-cinematografice, reușeșc să se strecoare acolo.

Există, însă, și fenomentul invers, mult mai regretabil, al unor producții care, deși meritorii, sunt cumva ocolite de recunoașterea Academiei Americane de Film.

Nu cred că a fost an în care să nu fi remarcat astfel de omisiuni.

Pentru 2026 un caz flagrant este Rental Family, care ar fi putut să puncteze la câteva categorii majore.

Una dintre acestea este scenariul.

Un actor american scăpătat și aciuat în Japonia găsește de lucru la o companie care închiriază servicii aparte: prieteni, tați, ba chiar și soți sau amante, astfel încât clienții să depășească momente grele în viață sau să aibă parte de sprijinul emoțional care le lipsește.

Pare aproape neverosimil, însă este o activitate care nu datează de ieri, de azi în arhipelagul nipon (Werner Herzog are un documentar pe aceeași temă), iar modul cum regizoarea Hikari (pe numele ei adevărat Mitsuyo Miyazaki) o exploatează în scopul de a prezenta criza singurătăți din această țară, dar și soluții universale la această eternă dramă omenească face din Rental Family un imn închinat lucrurilor care ne unesc, când toate celelalte ne separă.

Bredan Fraser domină povestea, nu doar prin statură și ipostaza de Gaijin, dar și prin acel amestec de expresivitate, bonomie și umor care îi ieșea odinioară atât de bine (Bedazzled sau The Mummy) și pe care începe să îl regăsească, spre bucuria întregului mapamond cinefil.

Interpretarea sa de aici e cu atât mai reușită, cu cât are de îndeplinit sarcini multiple, fiecare dintre ele apropiindu-l mai mult de ceilalți, inclusiv de noi, spectatorii.

Într-un univers paralel, locul de la Oscaruri al lui Ethan Hawke, pentru care altminteri am o mare simpatie, ar fi putut fi al lui.

Dacă acolo era prea aglomerat, se putea acorda foarte bine o nominalizare pentru nou înființata categorie de Casting, ca recompensă pentru o distribuție impecabilă, avându-l în frunte pe Takehiro Hira (Ishido din serialul Shogun).

Nu în ultimul rând, Rental Family excelează la capitolul imagine. Fie că sunt în Tokyo, cu luminile sale futuriste, cu trenurile sale suspendate și cu Muntele Fuji dominându-i fundalul, fie că sunt în peisaje rurale de un pitoresc poetic, pățaniile protagonistului sunt potențate de Japonia aceasta populată de Kami și tradiții.

Oscarurile sunt utile.

Dar nu sunt totul.

Rental Family ia premiul meu pentru umanitate.

Și cred că și pe al vostru.

Mic îndreptar de deslușit trumpisme

By Iulian in Carti 0 Comment

Nu e zi de la Dumnezeu să nu auzim ceva despre sau de la Donald Trump.

Pe unii îi doboară asta, pe alții deja îi lasă indiferenți.

Însă, din punct de vedere strict științific, declarațiile și discursurile sale sunt ilustrarea acelor falacii sau argumente false despre care ne vorbește retorica încă din Antichitate.

Aici intră în joc scurta lucrare intitulată Un manual ilustrat al erorilor de argumentare.

Cu el în mână, poți urmări toate mizeriile voluntare sau involuntare pe care le spune Trump, dar nu numai el.

Orice politician poate fi luat astfel la puricat și e greu de crezut că e vreunul care să nu bifeze vreun capitol din acest album.

Spun album pentru că demersul autorului Ali Almossawi se deosebește de altele similare (vezi cartea lui Cathcart și Klein) prin faptul că își propune să asocieze descrierea unor astfel de falacii cu ilustrații animaliere foarte simpatice, realizate de Alejandro Giraldo, care fac din fiecare capitol un fel de fabulă, forma literară de când lumea a aceluiași tip de educație

Ca să fim corecți, e o mică formă de manipulare și în asocierea asta concept-imagine, dar dacă asta duce la o lume în care oamenii sunt mai greu de păcălit, nu mai e o contradicție, ci un beneficiu.

Și acum să ne înarmăm cu rezistență psihică, să deschidem un site de știri și să vedem cu ce îl prindem pe Trump cu ocaua mică.

Cu eroarea cauzei false?

Cu agumentul ”omului de paie”?

Cu falsa dilemă?

Cu eroarea genetică?

Sau cu toate la un loc?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție suplimentară de anti-manipulare, pregătirea în domeniul ăsta nu e niciodată suficientă.

Sezon de Oscar 2026 – Hamnet

By Iulian in Filme 0 Comment

La fiecare ediție de Oscaruri există câte un film care mi se lipește de suflet și devine favoritul meu.

Nu neapărat pentru valoarea absolută, ci pentru cum rezonează cu laturi ale ființei mele.

Anul acesta, Hamnet s-a așezat pe acest loc.

Pelicula este adaptarea romanului omonim al scriitoarei Maggie O’Farrell, care prezintă povestea tragediei personale a lui William Shakespeare și a soției sale, Anne Hathaway (îmi place să-i spun așa, deși în film e Agnes), care își pierd băiatul din cauza ciumei și au moduri divergente de a gestiona această durere imensă.

Cea care s-a înhămat la sarcina transpunerii cinematografice este Chloe Zhao, expertă a scenelor intime, așa cum ne-a demonstrat-o în discretul imn adus libertății din Nomadland.

Aici regizoarea plusează stilistic, revendicându-se de la cele două mari arte predecesoare ale filmului, teatrul și pictura.

Fiecare secvență este compusă cu fabuloasă minuțiozitate, uneori propunând un clarobscur care l-ar face mândru și pe Georges de la Tour.

Mizanscena care recreează atmosfera epocii, fără a avea însă pedante pretenții de autentic, este populată de interpretări pe care mulți le-au văzut drept exagerat de melodramatice.

Acestora le spun:

Nu uitați că totul va culmina în teatru, așa că se cuvine ca mijloacele acestuia de expresie să se regăsească în această odă adusă doliului și mângâierii.

Trei sferturi din Hamnet îi aparțin lui Jessie Buckley, un vortex de trăiri și reacții dozate cu aceeași precizie cu care Chloe Zhao o înconjoară scenic.

Deoarece autorea romanului-sursă este irlandeză, nu de mirare că, dincolo de extazul și agonia de mamă sau soție, vedem în personalitatea ei și acea fascinație pentru simboluri și practici precreștine, care nu lipsesc din destule capodopere shakespeariene.

De fapt, la fel ca în Shakespeare in Love, și aici ți se oferă provocarea de a desluși felurite aluzii la creațiile ale Bardului, țesute cu iscusință în trama narativă.

Înconjurată de prestații actoricești superbe, de la mici și de la mari, Jessie Buckley se menține dominantă ca o întruchipare demiurgică feminină, senzație potențată de rochia ei de un roșu căruia îi voi spune Valentino, în amintirea marelui creator de modă plecat de curând dintre noi.

Oscarul pentru rol principal feminin are deja gravat numele ei.

Partener de ecran îi este Paul Mescal în rolul lui Shakespeare însuși, marele dedreptățit al acestui sezon de Oscar (în curând voi detalia cine i-a luat locul în mod nemeritat). Trei sferturi din film e cu un pas în spatele lui Jessie Buckley, dar această reținere nu este semn al unei inferiorități actoricești.

Nu, este doar pregătirea ultimei jumătăți de oră, când Hamnet ne aduce aminte că omenirea, cu toate păcatele ei, a avut norocul să primească și să păstreze un dar neprețuit.

Acesta se numește William Shakespeare.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Aveți milă de filmul ăsta

By Iulian in Filme 0 Comment

Când aleg ce film să văd, mă bazez pe datele măsurabile de pe site-uri precum IMDb.com sau Rotten Tomatoes sau agregatoare precum Metacritic.

Dar nu rareori mă las condus și de instinct, așa cum o face protagonistul filmului Mercy.

Încă de când i-am aflat ideea, am simțit că există potențial în această poveste a polițistului pus în situația de a fi judecat chiar de entitatea AI la implementarea căreia el însuși contribuise.

Iar vizionarea peliculei mi-a confirmat că noi, oamenii, încă avem nevoie de ceea ce numim îndeobște intuiție.

Mercy e un film de suspans construit narativ în stilul lui Searching sau Missing, adicând exploatând tehnologii de comunicare și comunicații moderne sau, mai precis, interfețele lor, rezultatul fiind o narațiune alertă, cu multe întorsături și cu niscaiva învățăminte.

E mai futurist decât producțiile amintite și nu doar pentru că uzează de drone sau Inteligență Artificială, ci și pentru că prezintă o Americă sfășiată de conflicte și segregată în ultimul hal (o să revin asupra acestui aspect la final).

Scenariul e construit inteligent, deși luat la puricat ar releva unele hibe logice, pe care le face uitate, însă, regia alertă a lui Timur Bekmambetov, totul fiind susținut de cheia de boltă a întregii narațiuni – interacțiunea dintre cei doi protagoniști.

Chris Pratt demonstrează că poate fi mai expresiv și mai grav decât fanfaronul agreabil din seria Guardians of the Galaxy, fapt cu atât mai meritoriu cu cât își petrece cea mai mare parte a timpului de ecran blocat în scaunul de judecată, posibil de execuție.

De cealaltă parte, Rebecca Ferguson a fost o alegere inspirată pentru a reda o urmășă cu chip a lui HAL 9000. Îi iese bine politețea implacabilă și aerul plat al vocii; unui prieten cu care am văzut filmul nu i-au plăcut momentele când dă impresia că se umanizează, dar mie nu mi s-au părut nelalocul lor.

Până la urmă, și lui HAL 9000 i-a fost frică în ultimele momente.

Vorbeam la un moment dat de paralela dintre lumea înfățișată în Mercy și cea reală.

Foarte multe momente ale acțiunii se constituie în imagini preluate de pe camerele pe care polițiștii le poartă asupra lor.

Un aspect menit a preveni abuzurile, dar și a oferit justificări pentru utilizări ale forței, când circumstanțele o cer.

Ne întoarcem acum spre frământările din Minneapolis și aflăm că detestații agenți ICE nu poartă astfel de camere.

Și tocmai au împușcat un om. Justificat sau nu, timpul ne-o va spune.

Însă nu pot să nu mi-aduc aminte de un citat din extraordinarul joc video Alpha Centauri al lui Sid Meier:

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master.

Nu de Inteligența Artificială ar trebui să ne temem.

Ci de Răutatea Umană.

Sezon de Oscar 2026 – Marty Supreme

By Iulian in Filme 0 Comment

Frații Benny și Josh Safdie au făcut mai multe filme împreună, dar anul trecut au hotărât să își încerce norocul pe cont propriu.

Benny a scos The Smashing Machine, un mulțumitor studiu asupra setei de performanță și luptei cu sine, cu un Dwayne The Rock Johnson dovedind abilități actoricești cu mult peste ce-i știa toată omenirea.

Prea sec, totuși, pentru gustul Academiei, pelicula sa n-a prins decât o meritată nominalizare pentru machiaj.

Gloria s-a îndreptat covârștitor către creația fratelui său, Josh, care ne propune un iureș necontenit în Marty Supreme.

Fără a-i scădea meritele acestui din urmă frate Safdie, merită menționat că filmul său este un fel de versiune pe amfetamine a unei producții anterioară a amândurora, Uncut Gems.

Și acolo, și aici, acțiunea îl urmărește pe un protagonist mare gargaragiu, aburitor și jucător, care trece prin fel și chip de pățanii încercând să dea acea lovitură care să îl înalțe peste mediocritatea unei existențe caracterizate de mici ciupeli.

Însă, dacă Uncut Gems se mulează pe aerul flecar, dar și ușor placid al lui Adam Sandler, Marty Supreme ni-l prezintă pe Timothee Chalamet mai bun ca oricând, ceea ce mare lucru, având în vedere că standardele pe care și le-a ridicat singur în ultimii ani sunt sus de tot.

Cu figura șoricească, volubilitatea wolfofwallstreetiană și expresivitatea demiurgică, e Muad’Dib mai dihai chiar decât în seria Dune. Și nu se luptă cu viermi de-alde Shalai Hulub, ci cu viermișorii care îl împing să mintă în dreapta și stânga, ca să facă rost de bani și să câștige trofeul cel mare din tenisul de masă.

Da, acest sport pe care unii nu îl iau deloc în serios (nu și eu, grație prietenului Mihai L., care îl respiră ca pe ozon) poate fi pretextul unei veritabile odisei picarești, cum ar fi scris Daniel Dafoe și Moliere într-o colaborare galatică de secolul XVII.

Timothee Chalamet o să-l bată anul ăsta pe Leonardo DiCaprio cu propriile-i arme.

Personajele cu care interacționează în fel și chip au pitorescul lor, uneori insalubru, și mărturisesc că am fost încântat să o revăd pe Gwyneth Paltrow în revenire de formă, dar și pe Fran Drescher, inubliabila dădacă (Mr. Sheffieeeeeld!), în micul rol al mamei derbedului protagonist.

Cât despre Odessa A’Zion, are momente când îi ține isonul lui Chalamet, dacă vă vine a crede.

Marty ăsta e Donald Trump când era tânăr.

Doar că e mult, mult mai simpatic.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Sezon de Oscar 2026 – KPop Demon Hunters

By Iulian in Filme 0 Comment

Iată că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2026, așa că putem purcedem în mod oficial la a le discuta și disputa.

Aici avem favoritul detașat la categoria cel mai bun film de animație, unde colosul Pixar-Disney își vede în ultimii ani tot mai des amenințată supremația care datează de decenii.

Spre deosebire de Flow sau The Boy and the Heron, care au triumfat împotriva unor adversari mai bine cotați, Kpop Demon Hunters vine mai degrabă precum Spider-Man: Into the Spider-Verse, adică precum un tăvălug care mătură tot mapamondul și îl lasă leșinat de admirație.

După ce l-am văzut, nu pot decât să mă declar la rându-mi fan subjugat complet de această producție realizată de Chris Appelhans și Maggie Kang.

Lumea nostră e ferită de reprezentanții lui Ucigă-l toaca amintiți în titlu de generații succesive de protectoare, în prezent grupate sub forma unui trio de KPop (pop sud-coreean, în caz că sunteți la fel de bătrâni ca mine și la fel de nevoiași cu cunoștințele).

Muzica și abilitățile lor de arte marțiale sunt devastatoare, așa că Necuratul șef vine cu ideea strălucită, de ce să nu recunoaștem, de a fonda propria trupă, dar de băieți, cu șlagăre cel puțin la fel de captivante și cu o imagine publică pe măsură.

Rivalitatea dintre cele două e acerbă, iar lucrurile se complică și mai mult când, ca urmare a unei idile între solistul băieților și cea a fetelor, un secret teribil al ei riscă să iasă la iveală și să pună întreaga omenire în pericol de a fi subjugată de demonii care adastă flămânzi.

Rezultă o poveste care se adresează preponderent adolescenților, căci atinge chestiuni de identitate, conflict cu cei de-o seamă și vestimentație, asezonate cu melodii fenomenale, așa că vă întreb?

Ori am rămas în urmă cu dezvoltarea emoțională, ori e Kpop Demon Hunters incredibil de bun?

Căci mi-a plăcut enorm.

Are ritm, are efecte speciale, are personalități care, chiar și pentru un astfel film, reușesc să nu fie schematice, așa că poate că adultul din mine are argumente să ia lista de cântece și să le asculte a zece oară, încercând să decidă care e cea mai bună.

Golden e nominalizată la cel mai bun cântec, dar ce facem cu minunatele Soda Pop sau Your Idol sau Takedown sau How It’s Done?

Ce să mai, Oscarul pentru animație în 2026 e adjudecat deja.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

Picătura spaniolească

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Fără a invoca vreo conotație națională, ”picătura chinezească” desemnează acea metodă de tortură lentă, care, fără să fie odioasă în particular, are efecte devastatoare pe termen lung.

Care ar fi opusul picăturii chinezești?

Nu există un verdict definitiv, dar, ca urmare a celui mai recent spectacol la care am participat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, propun sintagma ”picătura spaniolească”.

Acest recital s-a intitulat Duo Catharsis și i-a avut în prim plan pe soprana Laura Chera și pe pianistul Tudor Scripcariu. Împreună ne-au oferit o suită de melodii proponderent spaniole, deși n-au lipsit creații venite de pe tărâm argentinian, brazilian sau chiar francez.

De fapt, e o mare plăcere să îi enumăr pe toți compozitorii pe care i-am descoperit astfel, pentru că am impresia că înșiruiesc un dream team de fotbal dintr-un univers paralel:

Enrique Granados

Carlos Guastavino

Isaac Albeniz

Fernando Obradors

Heitor Villa-Lobos

Pablo Sorozabal

Nicolas Bacri

Pablo Luna

Ruperto Chapi

Niciuna dintre melodii nu a fost lungă, dar fiecare ne-a strecurat în suflet un dram de simțire.

De exaltare, de tristețe, de duioșie.

De toate.

O picătură spaniolească benefică dincolo de susurul ei.

Afară era frig, dar noi ne-am încălzit sufletește.

Afară era pustiu, dar noi ne-am apropiat sufletește.

Afară era întuneric, dar noi ne-am luminat sufletește.

Așa cum îmi spunea un om pitoresc aici, muzica e bună pentru suflet.