Rădăcini adânci

By Iulian in Filme 0 Comment

Frunza-acestui pom, ce crește
Răsădit din Răsărit,
Gând de taină ispitește
Desfătând pe instruit.

Oare una e ființa
Despărțită-n sine-apoi?
Ori sunt două cu dorința
De-a fi una pentru voi?

Întrebări atât de grele
Cu cinstit răspuns le-nfrunt:
Nu-ți spun cântecele mele?
Unul, însă dublu sunt.

(Johann Wolgang von Goethe, Gingo biloba, traducere: Ștefan Augustin Doinaș)

O poezie mai mult decât sugestivă pentru rolul pe care acest copac îl joacă în Silent Friend.

Un Yggdrasil impunător în grădina botanică a unui universități germane cu o istorie îndelungată și martor tăcut și înțelegător al trei povești despre cum oamenii încearcă să înțeleagă plantele și să se înțeleagă unii pe alții.

Prima este în secolul al XIX-lea, când femeilor de-abia li se deschiseseră ușile învățământului superior, și acelea în scârbă.

A doua este în anii ’70 ai secolului XX, perioadă de mari căutări ideologice și identitare ale tinerilor.

A treia este în secolul al XXI-lea, mai precis la declanșarea pandemiei de Covid-19, când un profesor chinez invitat să predea la această universitate germană se vede prins acolo într-o singurătate aproape deplină.

Cineasta Ildiko Enyedi ne mută atenția și emoțiile de la o poveste la alta, nelăsând niciuna să capete întâietate, astfel ca meditația complexă pe care ne-o propune să prindă rădăcini adânci.

Știința este excelent pusă în slujba lirismului, deși uneori merge cam departe cu proslăvirea inteligenței sui generis a plantelor (vezi cazul mușcatei din fereastră, nu piesa, ci personajul mut din povestea de ani ’70).

Dar orice exces ideatic e scuzabil, până la urmă autoarea are idei și așa înțelege să le transpună, iar poezia imaginilor compuse la fel de meticulos precum în On Body and Soul e o încântare în sine, mai ales că stilistica fiecărei perioade e impecabil marcată vizual (alb-negru pentru secolul XIX, granulat pentru mijlocul secolului XX și claritate de iPhone în secolul XXI).

Interpretările se integrează acestui ecosistem cinematografic, iar cosmopolitismul distribuției e un factor aparte în a argumenta că suntem toți legați printr-un miceliu nevăzut, chiar dacă există bariere de limbă, cutume sau granițe.

A fost o plăcere să-l revăd pe Tony Leung Chiu-wai, brăzdat un pic de ani, dar cu aceeași expresivitate reținută, însă ar fi nedreptate să nu îi punem pe același plan cu el pe Luna Wedler, Ezo Brumm, Marlene Burow, Sylvester Groth sau pe Lea Seydoux, care reușește să-și facă simțită prezența doar de pe niște ecrane.

Am citit undeva că prima proiecție a acestui film a fost chiar pentru arborele de Gingko biloba care îi e protagonist.

O mostră de dedicare sublimă și ușor ridicolă.

Dar e și un semn că Ildiko Enyedi a crezut cu tărie în opera pe care a creat-o, iar asta e ceva ce respect.

Mai ales că am crescut cu Revedere a lui Mihai Eminescu, care ne spune același lucru:

– Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Să privim pictura! (CXXX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Cine a văzut Șatra lui Emil Loteanu a rămas cu amintirea farmecului aparte al femeii rome, dar și cu gustul amar al destinului ei tragic.

Și nu doar al Radei jucate cu intensitate de Svetlana Toma.

Poate de aceea mi-au atras atenția două picturi de la Muzeul de Artă al României din București, două opere de artă care suprind această dualitate.

Prima este Țigancă la Ghergani a lui Nicolae Grigorescu.

Un tablou are emană senzualitate și sfidare, una potențându-se pe alta. Imaginea surprinsă de mine nu conține decât un crâmpei din jocul luminii reflectate atât pe ulcior, cât și pe goliciunea provocatoare a femeii și, mai ales, în privirea ei.

Expresia ”a o sorbi din priviri” a fost inventată pentru pictura asta.

Cealaltă creație este Femeie în interior a Nadiei Grossman-Bulighin, artista avangardistă pe care am mai invocat-o într-o paralelă plastică odinioară.

Femeia romă înfățișată de ea este atinsă de morbul tristeții iremediabile.

A fost frumoasă și strălucitoare odinioară. Cine știe, poate și ea le arunca privire trufașe bărbaților, așa cum o face a lui Grigorescu.

Poate e chiar ea, după ce condiția inferioară la care au fost condamnați de-a lungul secolelor romii, în general, și femeile, în particular a stins lumina din ochii ei.

Chiar dacă e despuiată până la brâu, tabloul nu emană erotism, ci invită mai mult la jenă, așa cum am simțit în alternanța ipostazelor Elidei jucate de Costinela Ungureanu în Femeia mării de la Teatrul Național din Craiova.

Conjugate, cele două picturi mi-au adus aminte și de evoluția Fetei afgane imortalizate de marele fotograf Steve McCurry.

Când societatea transformă frumusețea în așa hal, e ceva în neregulă cu ea.

LAPD acționează în noir

By Iulian in Filme 0 Comment

Așa cum îmi place să merg pe malurile Senei pe lângă standurile buchiniștilor, îmi place și să cotrobăi în tezaurul uitat al cinematografiei.

Îm ambele situații am deseori norocul de a descoperi mici giuvaieruri care nu și-au pierdut valoarea în ciuda anilor și uitării care le acoperiseră până atunci.

Cea mai recentă descoperire încântătoare din lumea filmului este He Walked by Night, un noir scurt, dar captivant întru totul, regizat de Alfred L. Werker și Anthony Mann.

Pelicula e definită de regulă ca docudramă, căci pornește de o poveste reală și își propune să redea eforturile poliției din Los Angeles de a prinde un asasin în serie, care e inteligent și total lipsit de scrupule.

Ancheta e construită cu mare precizie, dar narațiunea, altminteri foarte consistentă procedural, nu e exclusiv spusă din punctul de vedere al oamenilor legii, ci îl urmărește și pe tâharul cel impacabil și înzestrat intelectual, jucat cu reținere întunecată de Richard Basehart, pe care ni-l aducem mai degrabă aminte prin rolurile mai luminoase din Il bidone sau La strada ale lui Fellini sau ca Ishamel în Moby Dick al lui John Huston.

Aici întrupează un personaj atât de neînduplecat și înzestrat, încât transmite un disconfort similar cu acela al unui Hannibal Lecter, fără artificiul canibalismului.

Grație acestei interpretări formidabile, cursa între el și poliție devine pasionantă și culminează cu o secvență intensă, care demonstrează că Hollywoodul știa încă din 1948 să iasă din butaforie și să se aventureze cu stil în spații reale.

Aș vrea să pot avea încrederea în organele legii pe care o inspiră He Walked by Night.

Aș vrea să cred că printre polițiștii de azi mai sunt oameni dedicații prinderii celor care comit fărădelegi.

Tehnologia au la dispoziție din belșug.

Perseverență, rigoare și cap le mai trebuie.

Mozaicuri cinefile

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Recunosc, motivul pentru care am pășit în holul Teatrului Margherita din Bari la expoziția Sguardi sul cinema (Priviri asupra cinematografiei) a fost să caut o toaletă.

Nevoia fiziologică odată satisfacută, a lăsat loc unei nevoi estetice extraordinare, aceea de a examina în detaliu operele expuse acolo.

Portretele pe care le veți vedea mai jos sunt produsul proiectului SCART, despre care puteți citi mai multe aici și care își propune să promoveze frumosul prin intermediul materialelor reciclate din diverse domenii.

Proiectul SCART e amplu, dar mostră extraordinară pe care am avut privilegiul să o văd nemijlocit a vizat figuri mari ale cinematografiei italiene, care s-au impus și pe plan internațional.

Evident că a fost gâdilat masiv cinefilul din mine numai văzând chipuri care apar în varii capodopere ale celei de-a șaptea arte, dar egală, dacă nu mai mare, mi-a fost fascinația de a examina în detaliu arta mozaicului modern.

Spre deosebire de era bizantină, materialul n-a mai fost doar ceramica.

Dimpotrivă, uluitoare a fost varietatea lucrurilor cărora li s-a dat o nouă întrebuințare. Textilele au fost la mare cinste, dar nu au lipsit cablurile electrice sau chiar componente de calculatoare.

Toate folosite cu o măiestrie încântătoare.

De aceea, pentru a vă reda un crâmpei din această aventură extraordinară a ingeniozității umane, am ales să vă prezint diverse personalități ale cinematografiei în ansamblul lor portretistic, dar, inspirat și de titlul expoziției, și detaliul unuia dintre ochi, care relevă cât de multe putem face cu toate acele resturi pe care le numim pe nedrept gunoi.

Sophia Loren

Giancarlo Giannini

Monica Bellucci

Brigitte Bardot

Marcello Mastroianni

Toni Servillo

Giulitta Masina

Claudia Cardinale

Pier Paolo Pasolini

Federico Fellini

Paradoxul barocului

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Ceea ce numim baroc provine dintr-o perioadă paradoxală.

Era o epocă de profunde inegalități sociale, cu regi absolutiști și nobili înfumurați, dar și cu o masă de oameni nevoiași dintre care mulți nu aveau după ce bea apă, darămite să se bucure de beneficiile muzicii.

Și, cu toate acestea, compozițiile de atunci proiectează o aură de speranță și de liniște, așa cum s-a vădit la cel recent mai spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, centrat în jurul lui Vivaldi și Bach și al câtorva contemporani ai lor.

Un alt paradox a fost că, dacă perioada istorică aferentă barocului muzical a fost caracterizată de o crasă imobilitate socială (țăran te nășteai, țăran mureai), creațiile de atunci erau expresia dinamismului pur.

Să luăm de pildă Anotimpurile lui Vivaldi, dintre care concertul condus în stil adecvat de violonistul Dan Predoi ne-a oferit Primăvara.

Ascultând aceste capodopere, ai spune că sunt barocul vivaldian definitoriu, că nu mai există nimic în afara lor.

Ar fi o mare eroare, pentru că în prodigioasa sa carieră, marele roșcovan a plăsmuit și alte delicii înscrise în registrul sonor al barocului, precum Concertele în Mi sau Re minor pentru vioară și orchestră sau, o veritabilă revelație pentru mine, La Folia pentru vioară și orchestră, care e splendidă și antrenantă ca oricare dintre sezoanele muzicale de legendă.

Vorbeam despre rigida ierarhie socială a perioadei corespunzătoare barocului. În spatele ei domneau ura reciprocă dintre clasele sociale, însă n-ai bănui asta, dacă ți-ai întemeia impresia doar ascultând compozițiile lui Johann Sebastian Bach.

În spectacolul de la Filarmonica din Craiova am avut Concertul în La minor pentru vioară și orchestră și A Suita orchestrală a treia supranumită și Air, care te transportă într-o zonă astrală unde nu sunt nici durere, nici întristare.

Nu în ultimul rând, paradoxul barocului muzical vine și din cât de expresiv este, în ciuda caracterului limitat al diversității instrumentale.

În afară de orchestra de coarde strunită de Dan Predoi am mai avut clavecinul excelent interpretat de Samuel Guiu și cam atât.

Suntem departe de desfășurarea de forțe a unei simfonii romantice a unui Brahms, bunăoară, și totuși barocul acesta melodios a umplut sala filarmonicii și sufletele spectatorilor.

Muzica are darul de străbate istoria și de a o curăța de toate murdăriile.

P.S. Dacă vi se pare că mulți dintre instrumentiști, în frunte cu Dan Predoi, sunt îmbrăcați ca și cum ar fi urmat să se prezinte în fața Regelui-Soare, nu vă înșelați.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2027

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu Project Hail Mary, nu e prima dată când omul cinematografic se avântă în spațiu.

A mai făcut-o în expediții precum Gravity sau Interstellar sau The Martian, ba chiar ne putem duce înapoi la origini cu 2001: A Space Odyssey sau Solyaris, ba chiar ne putem referi la Le Voyage dans la Lune ca la proto-istoria acestei preocupări fictive.

Ryan Goslin însuși a mai fost astronaut, dar era mult prea serios în First Man și de asta nu avut prea mare impact.

Nu și aici, unde e senzațional.

Cu toți antecesorii pe care îi are și care ar trebuie să atârne greu, Project Hail Mary impresionează că te ia în expediție ca și cum ai fi novice și te expune la acel simț al uimirii care însoțeste cea mai neastâmpărată pornire a ființei umane.

Și nu se putea găsi un companion mai potrivit decât Ryan Gosling, care nu e doar un actor înzestrat și deja experimentat, ci și un om generos, iar asta răzbate din toate reacțiile sale din film, din toate planurile narative și prim-planurile vizuale.

Îl vedem făcând ce au făcut Amy Adams în Arrival sau Tom Hanks în Cast Away sau Brad Pitt în Ad Astra și totuși mintea numai la el ne e.

La el și la zâmbetul său liniștitor, pe care mi-l aduc aminte din zarva de pe scena de la Oscaruri, când cu încurcătura dintre La La Land și Moonlight.

Toată lumea se agita încoace și încolo, numai el observa totul de pe margine, cu surâs în colțul gurii.

Mă feresc să spun prea multe despre ce se întâmplă în Project Hail Mary, pentru că, deși probabil vor fi răsuflat deja destule din poantele de pe Internet, cel mai frumos lucru este devenirea personajului, iar asta e ceva ce trebuie descoperit pas cu pas.

Vă spun doar că pelicula regizată de Phil Lord și Christopher Miller are efecte speciale reușite, deși nu revoluționare, un scenariu inteligent și amuzant, o Sandra Huller impunătoare și o coloană sonoră antrenantă și de o diversitate fabuloasă.

Și, așa cum personajele noastre se aventurează în necunoscut, o fac și eu declarând ritos că o să regăsim Project Hail Mary la Oscarurile din 2027.

Dacă n-o fi așa, atunci omenirea chiar se duce de râpă.

Nu-i ușor să faci teatru

By Iulian in Teatru 0 Comment

The Play That Goes Wrong face furo(u)ri de peste un deceniu, așa că mi-am călcat pe inimă și, deși e regizată de Alexandru Boureanu, a mers să o văd în vesiunea ei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, unde a fost pusă în scenă alături de membri ai Teatrului Dramatic ”Elvira Godeanu” din Târgu Jiu sub titlul de Crimă la conacul Haversham.

Din punct de vedere al construcției, piesa scrisă de trioul Henry Lewis, Jonathan Sayer și Henry Shields e deșteaptă.

Ia trama agathachristiană a unei crimuțe în spațiu restrâns și număr limitat de suspecți și o stâlcește pe toate părțile, înlănțuind toate belele posibile și imposibile din partea de producție sau interpretare sau mizanscenă.

Nu e puțin lucru să organizezi gagurile fizice astfel încât să decurgă natural unul dintr-altul, iar versiunea oltenească preia, bănuiesc, ce s-a făcut prin toate celelalte părți ale lumii și o face remarcabil.

Vorba aia, e greu să faci teatru bine, dar și mai greu este să faci teatru prost bine.

Dar Alexandru Boureanu are experiență cu piesele proaste.

Ce nu mi s-a părut adecvat deloc, ba chiar dăunător a fost modul cum au fost actorii puși să joace.

Înțeleg, trebuie să fie incompetenți, dar de ce stridenți?

La ce calitate are piesa ca întreg și știind de la ce tradiție se revendică, aș fi văzut mult mai potrivită o abordare de maximă seriozitate englezească, aceea care e dezastruos de amuzantă, cu cât situația în care se manifestă e mai constrastantă.

Nu știu dacă stilul bombastic e copiat de la alte versiuni din alte părți ale lumii, dar e o greșeală oricum ar fi.

Iar ca dovadă a validității spuselor mele, îl avem pe Vlad Fiu în rolul lui Perkins. Vocea sa plată și atitudinea stoică, indiferent de stupizenia deliberată a contextului, au fost cele mai apreciate și gustate, atât de subsemnatul, cât și de mulți spectatori din jur.

Ceilalți urlau și se dădeau de ceasul morții exagerat de mult și deveneau obositori.

Mai puțin Ștefan Cepoi, care n-are multe de spus și tocmai de aceea rămâne simpatic până la final.

Azi e 27 martie, adică Ziua Internațională a Teatrului, așă că hai să le adresăm mulțumiri tuturor din breasla asta.

Avem nevoie de ei, chiar dacă uneori fac piese proaste.

Sufletul în arhitectură

By Iulian in De prin satul planetar, Intre vizual si conceptual, Sa privim pictura! 0 Comment

Am un prieten care, spre deosebire de mine, n-ar vizita monumente antice nici picat cu ceară.

– Sunt doar niște pietre, spune el.

Și, într-un fel, are dreptate.

Eu, unul, reușesc să le umanizez prin cunoștințele, mai multe sau mai puține, pe care le am despre ele sau prin integrarea lor în opere de ficțiune cărora le servesc drept cadru.

Uneori, aceste monumente capătă o dimensiune umană nu foarte glorioasă, dar care le face și mai frumoase.

Aceasta este de fiecare dată senzația pe care o încerc când văd nemijlocit o pictură de Hubert Robert, pictor îndeobște considerat ca aparținând romantismului, dar care e unic prin modul cum redă ruine antice populate de oameni moderni, defel plini de venerație față de semnificația lor.

Este și cazul acestui tablou intitulat destul de explicit Ruinele unei galerii lungi luminate de o gaură în boltă, care se găsește la Muzeul Jacqmart Andre.

Vedem o construcție antică impunătoare, inspirată poate de magnifica bazilică a lui Maxențiu din Roma, cam avariată și populată de deloc măgulitoarele rumegătoare și stăpânii lor de condiție joasă.

Și totuși, impresia generală nu e neplăcută, dimpotrivă, simți cum arhitectura capătă viață și continuă să slujească omului, chiar dacă altfel.

Validitatea acestei senzații mi-a fost probată și pe viu la Vila Savoye din Poissy, o localitate din zona metropolitană a Parisului.

Clădirea este una dintre cele mai importante creații timpurii ale lui Le Corbusier, apostolul modernismului în arhitectură (pentru aceasta a fost ajutat și de vărul Pierre Jeanneret).

Într-adevăr, deși a fost edificată acum o sută de ani, Villa Savoye nu diferă cu nimic de tot ce se construiește în zilele noastre în materie de structură, ba chiar le depășește pe suratele mai târzii la farmec.

Străbătându-i camerele și admirându-i coerența funcțională și, de ce nu, estetică, aproape că rulam în minte o intrigă a la Agatha Christie desfășurată în interiorul ei.

Dar această operă arhitecturală modernistă ar fi rămas un simplu exponat muzeal, dacă n-ar fi fost umanizată exact ca în picturile lui Hubert Robert.

O gașcă de elevi de liceu, bănuiesc, s-a aciuat fără rețineri într-o parte a porticului care înconjoară vila (destinat odinioară automobilelor). Și-au desfăcut pachețelele cu mâncare și au sporovăit și s-au distrat fără a fi vreun moment deranjanți.

Probabil că nu era prima dată când făceau asta, iar custozii vilei au înțelepciunea de a nu-i alunga (ceea ce ar fi nejustificat, dar unii sunt mai negri la inimă), căci astfel orice vizitator ajuns de peste mări și țări poate gusta un strop de umanitate într-un monument care altfel ar rămâne neînsuflețit.

Inima arhitecturii rămâne omul.

Sesame, deschide-te (gustului)!

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Pe cât de umil pare susanul, pe atât de îndelungată îi este istoria.

Adus din sălbăticie între plantele cultivate de om încă de acum 3000 de ani, a călătorit din Africa de baștină până în diverse părți ale lumii, ajutat de faptul că rezistă foarte bine la uscăciune și chiar secetă.

Principala sa proprietate, faptul că este boagt în uleiuri vegetale utile organismului uman se reflectă în numele său, care vine din latinescul sesamum, la rându-i derivat din anticul akkadian samassamu, care se traduce simplu prin ”ulei” sau ”grăsime lichidă”.

Pe unde a pătruns ca plantă, pe acolo s-a impus și în gastronomie, iar unul dintre cele mai importante avataruri culinare ale sale este pasta de susan numită Tahini, pe care am avut ocazia să o descopăr la cei de la Sundy Bites, deja experimentați realizatori ai unor astfel de produse.

Acest preparat este rodul tradițiilor bucătărești ale Orientului Mijlociu, fiind o pastă realizată din susan copt și măcinat, iar cei de la Sunday Bites își păstrează principiul de a nu adăuga zahăr, sare, emulsificatori, stabilizatori sau alte uleiuri și grăsimi hidrogenate.

Acest Tahini pe care l-am încercat este din susan alb, dar există și varianta din susan negru.

Dacă sunteți cât de cât gurman sau ați călătorit (și mâncat) în Levant, atunci v-ați întâlnit negreșit cu Tahini ca element important în humus, pe care îl savurau chiar și cei care au adunat cele O mie și una de nopți, în baba ganoush, strămoșul salatei de vinete românești, sau în halva, unul dintre puținele deserturi care încă mă fac să mă ling pe degete.

Dar inedit a fost pentru mine să încerc tahini-ul de la Sunday Bites așa cum l-am primit.

I-am remarcat gustul amărui, dar nu neplăcut, ca un simbol al vieții care nu poate și nu trebuie să fie întotdeauna dulce.

Dar combinația care s-a impus ca standard personal de savurare a unei lingurițe de tahini a fost cea care a constat dintr-o felie de pâine prăjită, un strat de pastă de susan și câteva picături de miere. Uneori s-au alăturat și niște nuci, iar rezultatul a fost un deliciu de poveste.

Lumea la o ocheadă

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Ați jucat Avioane când erai școlari?

Era foarte potrivit în timpul orelor, pentru că, spre deosebire de Spânzurătoarea sau X și 0, care necesitau reacții rapide și te puteau da de gol, acest joc putea fi rulat lejer în momente de privire întoarsă a profei/profului.

Cartografii pornește, în esență, de la același mecanism ludic.

Pe suprafața de hârtie care nu diferă de foia de mate pentru Avioane, jucătorii au de trasat contururi care însumează pătrățele în diverse aranjamente, adaosul fiind că trebuie să le completeze cu simboluri ale unor păduri sau sate sau monștri.

Toate sunt dictate de cărțile care sunt întoarse din pachetul principal de joc, dar și de obiectivele fiecărui anotimp.

Pare complicat, nu?

Asta a fost prima mea impresie.

Că are niște reguli atât de stufoase, că nu o să le pot da de cap, darămite să le mai și explic și altora și să le explic altora și să îi conving să încerce jocul elaborat de Jordy Adan.

Dar n-a durat mult și am constatat că, de fapt, Cartografii este impecabil de coerent și de antrenant.

Ce-i drept, e solicitant cognitiv.

Abilitățile de organizare spațială (despre care vorbeam și referindu-mă la Paris: La Cité de la Lumière) sunt bine întrebuințate, dar oricât de bună ți-ar fi aceste aptitudini, n-ai nicio șansă să câștigi jocul, dacă nu ai și atenție distributivă, indispensabilă pentru a urmări posibilitățile deschise de fiecare rundă, precum și simțul adaptării, căci oportunitățile de a trasa diverse contururi pe hartă variază cu fiecare carte extrasă și expusă pe masă.

Cartografii oferă și varianta jocului individual, care nu doar că te ajută să antrenezi pentru confruntarea cu ceilalți, dar e și o metodă de relaxare activă intelectual, oricând preferabilă față de ofertele digitale din ce în ce mai nocive.

La finalul oricărei sesiuni de joc, merită să vă lasați un pic pe spate, să admirați rezultatul de pe foaie și să reflectați la vorbele aviatoarei și scriitoarei Beryl Markham, care a avut la rându-i ocazia să contemple lumea de sus:

O hartă îți spune – citește-mă cu atenție, urmează-mă îndeaproape, nu te îndoi de mine. Sunt Pământul în palma ta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că am retrăit plăcerea jocului ascuns al vieții de școlar, dar de zece ori mai intens.