E chestie de traducere, Bibicule!

În Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, un personaj, iritat că se vorbește prea mult în timpul unei scene destinate împușcăturilor, exclamă:

Are we making French movies now?

M-am delectat cu replica asta în multe momente ale filmului Les traducteurs, pentru că, da, francezii bavardesc mult, chiar și când au suspans de rezolvat.

Altminteri, ideea, execuția și desfășurarea narațiunii cinematografice realizate de Régis Roinsard (care e și co-scenarist) sunt antrenante și gâdilă plăcut intelectul.

Pentru a asigura lansarea mondială a ultimei părți a unei trilogii de mare succes, un editor lipsit de scrupule (Lambert Wilson) închide traducători din diverse țări într-un buncăr cu de toate, combinate.

Din păcate pentru el, un hacker amenință să scurgă pe Internet întreg conținutul romanului, dacă nu i se plătește o recompensă.

Făptașul nu poate fi decât unul dintre ei.

Dar cine?

Și ce îl mână în acțiunile lui?

La acest impecabil cadru agathachristian se adaugă farmecul multilingvistic al distribuției, expresie a caracterului ei multicultural.

Faptul că personajul dintr-o țară este jucat chiar de un actor de pe acele meleaguri este un frumos omagiu adus unității în diversitate la care a ajuns lumea noastră.

Misterul care ni se dezvăluie treptat e întreținut mai degrabă din bagheta regizorală și mai puțin din scenariu.

Sunt prea multe răsturnări de situații pe care logica le poate lăsa ușor în offside.

E și prea multă filosofie a traducerii și a raportului între a crea și a recrea.

Și mai e și foarte inegala pondere a suspecților, precum și a interpretărilor pe care le propun.

Bineînțeles, n-ai cum să nu remarci nurii Olgăi Kurylenko, dar, dacă e vreunul care reușește să se ridice deasupra schematismului sau apăsării expresive, acela e fără doar și poate Merovingianul Lambert Wilson.

Cu o fizionomie aparte, al cărei pitoresc este sporit de dicția impecabilă, el este de fapt protagonistul luciferic prin care deslușim urzeala narativă și prin care filtrăm disperarea crescândă a atotputernicului care își vede succesul scurgându-i-se printre degete.

Ce, de ce și cum i se întâmplă nu vă spun, pentru că am un principiu solid și nu mă abat de la el.

Suspansul e un bun universal și cine îl năruie pe al altuia e un bou.

Dar vă dezvălui, totuși, ceva:

Cărțile îți pot salva viața.

Pe când era liniște pe Pământ

Citiți, vă rog, repertoriul de la Concertul coral de muzică sacră, desfășurat recent la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Impresionant, nu-i așa?

Nume glorioase ale muzicii clasice, adunate la un loc, precum filosofii din Școala din Atena a lui Rafael.

O concentrație a geniului mai mare decât a radioactivității de la Cernobîl.

Aceasta m-a atras, în primul rând, la acest spectacol.

Să am parte de o felie inimitabilă și irepetabilă a culturii umane.

Timp de vreo două sau trei bucăți muzicale, am încercat să disting în cântările Coralei Academicii a Filarmonicii, conduse de maestrul Pavel Șopov și acompaniate la pian de Corina Stătescu, diferențe între stilurile diferiților compozitori, bineînțeles, după umilele mele cunoștințe și experiențe auditive.

Dar am avut dramul de înțelepciune de a renunța la acest demers de Sisif și de a mă abandona atmosferei hieratice pe care o proiecta acest concert.

Așa am înțeles ca și cum ar fi fost aievea niște vorbe dintr-un comentariu la o serie de cânturi gregoriene, pe care le ascultasem pe Youtube nu cu mult timp înainte.

De pe vremea când era liniște pe Pământ.

Da, liniște.

Fără difuzoare, fără posibilitatea de a multiplica muzica, fără accesibilitatea ei formidabilă de acum.

Pe când muzica era mai apropiată de sacru.

Am plecat de la Filarmonica din Craiova cu liniștea în minte.

Și mai dăinuie încă.

De prin lume adunate (4)

De ziua lui Brâncuși, iată o serie de imagini pe care le-am surprins pe unde am hălăduit până acum și care include una chiar despre opera emblematica a marelui sculptor.

Neglijența și decrepitudinea nasc opere de artă
Haiku transpus vizual
Ce straie frumoase și-a lepădat!
Sauron de Craiova
Now that’s what I call blending in like a ninja
Pisi, acum e momentul!
De la Bobe Hope am învățat că un gentleman este un bărbat care o poate descrie pe Marilyn Monroe fără să-și folosească mâinile
Neghiniță a lu’ Transformăr s-a cazat într-o culă

Macăr unul să nu fugă

Unul dintre conflictele ideologice din ce în ce mai apăsate ale vremurilor noastre se învârte în jurul conceptului de corectitudine politică, pe care unii o duc pe culmi de absurditate, dându-le apă la moară celor care o resping cu totul.

În atare condiții, aproape că uităm că este un ideal generos, născut dintr-o nevoie reală, pe care un film nemaipomenit intitulat Intruder in the Dust o ilustrează fără greșeală.

Este ecranizarea romanului eponim al lui William Faulkner, care spune povestea, inedită la acel moment (1948 pentru carte, 1949 pentru film), a unui negru din Oxford, Mississippi, acuzat că ar fi împușcat un alb și apărat de un grup de oameni inimoși, printre care un tânăr nealterat pe deplin de rasism, un avocat cu o conștiință vie și o bătrânică cu un enorm bun simț.

Regizat de reputatul Clarence Brown, cineast multiplu nominalizat la Oscar, Intruder in the Dust impresionează pe mai multe paliere.

În primul rând, aerul autentic al cadrului în care are loc dezlegarea misterului. Filmată chiar în orașul natal al lui Faulkner, urbe sudistă până în măduva oaselor, narațiunea beneficiază de aportul personajului colectiv al localnicilor, care relevă un adevăr surprinzător și tulburător.

Că linșatul negrilor, comis direct de niște apucați albi, era un veritabil sport, care atrăgea spectatori din toată regiunea.

Cam așa au loc și se perpetuează ororile: un sâmbure de violență, într-o mare de indiferență și chiar curiozitate.

A doua mare calitate a filmului este întruparea personajelor care îl populează.

Dintru început, remarcăm figura tânărului (Claude Jarman Jr.) în care rasismul n-a prins rădăcini atât de adânci, încât să nu lase loc și decenței, precum și pe a negrului (Juano Hernandez) impozant și încăpățânat, care e liber și se comportă ca atare.

Interesant este că, pe măsură ce înaintăm pe firul deznodării misterului, apar noi și noi personaje care se atrag și ne mențin vie atenția.

Un exemplu grăitor este al șerifului care, inițial, părea pionul tipic, dar care are câteva momente care nuanțează impresia generală despre natura umană pe care ți-o lasă Intruder in the Dust, aceea că oamenii nu sunt suprafețe plate, ci poliedre care, puse în situații diferite și privite din unghiuri diferite, dezvăluie caracteristici diferite.

Nu în ultimul rând, este fascinant cum filmul refuză să se grăbească. Tensiune există din belșug, însă, precum personajul lui Juano Hernandez, ritmul acțiunii este molcom, fără a fi lent. Așa ni se oferă ocazia să savurăm mostre de virtuozitate regizorală, precum scena din închisoare, a cărei importanță narativă e egalată, dacă nu chiar depășită, de modul cum e compusă și redată.

Asta ca să nu mai vorbesc despre bătrânica temerară, care croșetează și ține la respect un întreg oraș care simte gustul sângelui.

Printre nenumăratele momente memorabile ale acestui film este și cel în care unul dintre personaje enunță acest mic adevăr etern, care a ajutat omenirea să depășească atâtea stadii de barbarie și care o va ajuta în continuare, inclusiv cu flagelul corectitudinii politice desfigurate și puse în slujba ipocriziei:

Măcar unul să nu fugă, atunci când toți ceilalți o fac.

Deviaționism de dreapta sau de stânga, după cum privești

De ceva timp (mai precis de la primul 11plus1 independent/ contemporan) am remarcat că Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a devenit un club orientat spre stânga.

Minoritățile sexuale, femeile discriminate și alte categorii care sunt încă subiect de controversă în România au găsit glas aici.

Așa că nu mică mi-a fost surpriza să văd cât de bășcălios sunt tratate tulburările de personalitate în Toc Toc.

Un text de mare succes în munte țări, semnat de Laurent Baffie, tradus de Raluca Păun, care îl și ajută pe Alexandru Boureanu cu regia, în care cetățeni suferinzi de varii dereglări de personalitate și deviații de comportament se văd reuniți în anticamera unui doctor celebru, care întârzie suspicios de mult.

Viața m-a ferit pe mine, unul, de astfel de afecțiuni care vizează comitetul central* (cum se referea o matușică la cortex), dar am interacționat și pătimit destul de mult prin preajma unor astfel de nefericiți, încât să știu ce nasol le e în cușca unor reflexe și gesturi pe care nu le pot controla.

Ca urmare, la început mi-era un pic rușine de mine, simțind că mă stric de râs, văzându-i pe Marian Politic, Alex Calangiu, Raluca Păun, Costinela Ungureanu, Costinela Ungureanu, Romanița Ionescu și Claudiu Mihail manifestându-se în fel și chip, cu tușe îngroșate (asta e cu dedicație pentru Radu Afrim!) și de tot hazul.

Lor li se adaugă Ramona Drăgulescu, leit Sora Ratched din Zbor deasupra unei cuib de cuci.

Un deviaționism de dreapta îmbucurător din partea celor de la Teatrul din Craiova.

Dar, stați, că Toc Toc e mai mult decât un scheci de descrețit frunțile tensionate de pandemie!

Ajuns aici, nu mă pot abține să nu le spun celor de la teatrul craiovean:

Vedeți, oameni bun, ce înseamnă un text de calitate!

Interacțiunile dintre devianții noștri sunt și o superbă demonstrație a celei mai preț soluții pe care ei (și noi toți) o avem la dispoziție pentru a supraviețui acestei nebunii numite existență:

Uitarea de sine.

Prietenia.

Compasiunea.

Am plecat de la Toc Toc pe un frig năprasnic.

Dar am plecat fericit.

Mergeți la Toc Toc, pentru că merită!

Mergeți la Toc Toc, pentru că merită!

*Hai să fiu sincer, totuși, și să recunosc că mă încearcă uneori niște atacuri de anxietate, dar le țin sub control cu respirația, mama tuturor terapiilor.

Credit foto: Cristi Floriganță.

Avatarurile lui Hercule Poirot

Între cărți mai grele sau mai mari, strecor uneori câte o pauză de suspans, pentru a relaxa anumiți neuroni și a-i desfăta pe alții.

Meniul de data aceasta a constat în volumul Asupritul și alte povestiri (The Under Dog and Other Stories) de Agatha Christie.

Cu excepția celei care dă și titlul, mai lungă nițel, istorisirile unor crimuțe diverse sunt scurte, dar antrenante, îți sucesc mintea când te aștepți mai puțin, iar protagonist ubicuu este acel detectiv fermecător de pedant, Hercule Poirot.

Manierele și înfățișarea sunt o reușită așa mare a scriitoarei, încât pot să uit cazurile cele mai sordide sau inedite pe care le rezolvă, dar n-o să-i uit vreo replică sau vreo inițiativă ciudată inițial, dar logică la deznodământ.

Așa m-am pomenit rememorând ce actori am avut ocazia a vedea întruchipându-l pe Hercule Poirot de-a lungul timpului.

Cel dintâi, prin prezența scenică, este fără doar și poate David Suchet în longeviva serie televizată Poirot. Capul ca de ou, statura mărunțică, gesturile măsurate, accentul francofon, așadar toate tușele binecunoscute sunt la locul lor.

Până la apariția sa, titlul de suprem Poirot îi aparținuse lui Peter Ustinov, care, deși pare a avea trăsături un pic masive pentru acest rol, este ajutat de imensul talent actoricesc, dar și lingvistic (era un veritabil poliglot).

O apariție singulară, dar remarcabilă, a fost a lui Albert Finney (nominalizat la Oscar pentru această interpretare) într-un Orient Express ticsit de nume mari ale cinematografiei. Hercule Poirot al său este unul mai nervos decât de obicei, dar, dacă știți ce se întâmplă în această poveste clasică a Agathei Christie, știți și de ce.

Cea mai recentă întrupare al lui Hercule Poirot este a lui Kenneth Branagh. Actor cameleonic par excellence, marele shakespearian este parcă prea aspru față de imaginea clasică a detectivului belgian, deși pitorescul mustăților este incontestabil.

Ce au în comun toate aceste avataruri ale lui Hercule Poirot este că își folosesc cu succes acele mici celule cenușii.

Așa cum ar fi frumos să o facă tot omu’.

Masă pentru noi (2)

Printre evenimentele care mi-au atras atenția spre sfârșitul lui 2020, un an bogat în de toate, combinate, era și un proiect foarte frumos, intitulat Masă pentru doi, prin care Betano România și-a propus și a reușit să ajute atât personalul medical din linia întâi, cât și afacerile mici din domeniul HoReCa.

Ambele aveau nevoie de ajutor, iar noi toți de speranță.

Și, uitându-mă la cifrele oficiale ale proiectului, simt cum îmi înflorește un zâmbet pe buze:

În perioada 17 decembrie 2020 – 15 ianuarie 2021, cu ajutorul Asociatiei CSR Nest, 15 restaurante au livrat 15.000 de meniuri calde catre 5 spitale, din 4 orașe din România.

În Craiova, timp de treizeci de zile, meniurile calde ale celor care au luptat cu pandemia la Spitalul Județean de Urgență au fost asigurate de Garden Pizza, Ribs House și Sas Catering.

Și, cum în spatele unor statistici sunt de fapt oameni în carne și oase, care au muncit și au beneficiat de inițiativa celor de la Betano, iată câteva imagini grăitoare și două mărturii de o parte și de alta a mesei.

Una este celor de la Sas Catering și poate fi urmărită aici.

Cealaltă este a unor membri ai personalului medical și poate fi urmărită aici.

Iar mai jos aveți un excelent exercițiu de concizie, iar dacă urmați link-ul de pe imagine, veți vedea o prezentare completă a proiectului Masă pentru doi.

La acestea adaug și eu o expresie simplă, dar din adâncul inimii, adresată tuturor celor implicați în Masă pentru doi:

Mulțumim!

Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì, Sì!

Se dă un film – Matrimonio all’italiana.

Se dau și ZECE întrebări:

E fabulos de comic?

Sì.

E suprinzător?

Sì.

E înduioșător?

Sì.

E Sophia Loren minunată?

Sì.

E Marcello Mastroianni minunat?

Sì.

E cuplul lor delicios?

Sì.

E Vittorio de Sica un mare regizor?

Sì.

E cinematografia din Cizmă inegalabilă?

Sì.

E mama numai una?

Sì.

E Italia cea mai frumoasă țară din lume?

Sì.

Un calcul simplu ne spune că:

Matrimonio all’italiana e un film de ZECE con congratulazioni!

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Acum puțin timp a plecat dintre noi Christopher Plummer, unul dintre actorii care a pus umărul la dominația universală a Hollywood-ului ca fabrică de vise, aspirații și evadare.

Numeroase titluri de ziar îl asociază cu rolul căpitanului Von Trapp din The Sound of Music și lesne de înțeles de ce: să fii parte dintr-o capodoperă e curat pașaport pentru posteritate.

Însă cărările mele cinefile s-au intersectat deseori cu ale lui Christopher Plummer.

A fost un reținut, dar expresiv Ruyard Kipling în The Man Who Would Be King.

Ca Iron Antipa, a reușit performanța să se remarce din acea distribuție fabuloasă din Jesus of Nazareth a lui Franco Zefirelli; urmăriți-l doar când dansează Salomeea!

Alunecos și simpatic, a contribuit la ascensiunea Juliei Ormond în Young Catherine.

A fost un Tolstoi bonom în The Last Station, când, la 80 de ani (!!!) a primit întâia nominalizare la Oscar din longeviva-i carieră, semn că merită să nu te lași niciodată de treabă și de pasiune, pentru că recunoașterea vine ea la un moment dat.

Nu în ultimul rând, a dominat, chiar și prin apariții episodice și prin absență, trama narativă detectivistică din Knives Out.

Iar acum, ca omagiu, să vorbim nițel despre ultimul său mare rol, cel din All the Money in the World.

Povestea de culise este una de legendă în sine.

Inițial, această poveste a răpirii nepotului magnatului J. Paul Getty și a refuzului acestuia de a plăti răscumpărarea îl avea în distribuție pe un Kevin Spacey machiat în ultimul hal.

Căzut în dizgrație din cauza unor scandaluri sexuale, a fost înlocuit cu Christopher Plummer, care și-a îndeplinit partitura pe repede înainte, iar rezultatul mă îndreptățește să cred că, în cinematografie, soarta lucrează pe căi nebănuite, dar miraculoase.

Filmul, deși competent regizat de un alt veteran al ecranului, Ridley Scott, nu și-ar fi depășit condiția de thriller fracturat logic, cu vagi accente satirice, dacă nu ar fi beneficiat de prezența augustă a lui Plummer.

Acțiunea are ritm pentru că primește injecții de tensiune sau umor când lucrurile par să treneze, dar personajele, și implicit interpretările, sunt schematice (Michelle Williams e blazată tot timpul) sau cad în mlaștina clișeelor (Mark Wahlberg și chiar Timothy Hutton). Singur, Romain Duris drept Cinquanta răpitorul reușește să se distingă, fiind mai interesant decât adolescentul luat pe sus și folosit drept pricină de extorcare.

Senzația de déjà vu bine ambalat dispare la fiecare apariție a lui Christopher Plummer.

Mogulul e odios, dar omul este imperial. Nu întâmplător, în secvența când Getty cel bătrân își plimbă nepotul pe aleile Villei din Tivoli a împăratului Hadrian (Italia, cea mai frumoasă țară din lume!), Plummer pare parte integrantă a peisajului.

Impozant, chiar și în cele mai respingătoare momente ale personajului, Plummer, în etate de 88 de ani la acel moment, dovedește că talentul n-are vârstă.

Cu un Kevin Spacey caricatural, All the Money in the World ar fi fost o simplă notă de subsol în marea aventură a cinematografiei.

Christopher Plummer îi asigură, însă, nemurirea.

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Tușe colorate după un an cam gri

Chiar și în comparație cu tonul general spectacolelor pe care le propun, cel mai recent al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a fost unul colorat.

Însă, dacă socotim și marasmul cultural al anului de grație 2020, o să înțelegeți de ce îl numesc exuberant de-a dreptul.

De fapt, de la un cap la altul, acest concert mi s-a asociat mental cu impresionismul pictural, fiecare bucată în felu-i propriu.

La început a fost minunata Serenada pentru orchestră de coarde, op. 20 a lui Edward Elgar, pe care am alăturat-o acelor peisaje nocturne nostalgice și difuze ale lui James McNeill Whistler. Nu puteam trece din 2020 direct în fericire pură, nu?

Acum am remarcat pentru prima dată că dirijorul Bogdan Vodă se ridică la înălțimea numelui său de domnitor. A condus cu o mână fermă, aproape exigentă, însă autoritatea i-a fost dreaptă, deoarece, la final, nu s-a sfiit să străbată orchestra de la un cap la altul, pentru a-i elogia pe acei muzicieni care s-au depășit pe sine.

A urmat Concertul nr. 4 în Mi b major pentru corn și orchestră, K. 495; și dacă n-aș fi știut că e de Mozart, tot mi-aș fi dat seama încă de la primele acorduri. E ceva jucăuș, poznaș în stilul său, dovedind că lui Amadeus al lui Milos Forman i se pot reproșa multe, dar nu și că nu i-ar fi surprins spiritul acestui meteor genial pe cerul muzicii universale.

Tot cu acest prilej, am avut parte de o premieră.

Mărturisesc, dintre instrumentele unei orchestre simfonice, cornul mi-a părut întotdeauna ca unul de sprijin, ca un actor menit să joace de-a pururi roluri secundare sau episodice.

Am greșit, pre legea mea!

Solistul Petrea Gîscă mi-a spulberat această prejudecată, atât prin modul impecabil în care i-a manevrat sonoritatea (și nu doar prin suflu, așa cum mi-a explicat ulterior), ci și prin bunăvoința de a mi-l arăta îndeaproape.

Fascinant de complexitatea acestei superb rezultat al progresului în tehnică muzicală, m-am pomenit transportat în universul steampunk sau în creațiile lui Hayao Miyazaki, care plăsmuiește mașinării pitorești în același stil.

Nu vă voi lipsi, bineînțeles, de paralela impresionistă.

Aerul hazliu și un pic ireverențios al concertului mozartian îl apropie neîndoios de Toulouse-Lautrec, deși au fost momente când sunetul cornului, al cărui strămoș era utilizat în timpul vânătorilor, te scoate în aer liber, așa că n-au lipsit niște vagi atingeri ale lui Monet.

Ultima parte a concertului, Dansuri și arii antice, P 109 (suita nr. 1) de Ottorino Respighi, a fost Vincent Van Gogh, pur și simplu.

Au fost momente de exaltare, când parcă aș fi trăit aievea senzația de a mă afla în fața câmpurilor explodând de galben sau a unui portret viguros și expresiv.

Dar a existat și o secțiune de mijloc, de tristețe care invita la reflecție, ca și cum culorile s-ar fi dat un moment la o parte și ar fi dezvăluit viața ca o luptă a acestui suprem artist.

Iar niște vorbe ale sale merită să ne călăuzească și pe noi în provocările care vor veni:

Deși sunt adesea în adâncul suferinței, în mine încă există calm, armonie și muzică pură.

Cu excepția prim-planului cornului, care este rezultatul propriei curiozități, celelalte imagini sunt surprinse de amicul Daniel Botea.