Memoria, să nu uităm de ea

By Iulian in Filme 0 Comment

Sherlock Holmes este unul dintre personajele nemuritoare ale imaginarului colectivului.

Cum ar fi, însă, dacă iscusitul detectiv s-ar întrupa, ar fi din carne și oase și neuroni, care ar slăbi cu timpul?

Aceasta este premisa filmului Mr. Holmes, care îl urmărește pe personajul eponim ajuns la o senectute avansată, dublată de o degradare a facultăților cognitive așijderea, încercând să își reamintească de ce ultimul său caz, anterior cu câteva decenii, l-a convins să se lase de meserie.

În prezentul narativ al peliculei, îl găsim pe Sherlock Holmes la ferma sa din Anglia, ocupându-se de apicultură, împrietenindu-se cu băiețelul menajerei sale și sforțându-se să aștearnă pe hârtie detaliile investigației cu pricina.

În paralel, ni se prezintă amintiri din perioada acelui mister care i-a pus capăt carierei, precum și unele mai recente, din timpul unei călătorii în Japonia.

Da, sunt multiple direcții și mai sunt și amestecate, iar filmul este lent și alambicat, nu doar pentru că așa alege regizorul Bill Condon să-l realizeze, ci și pentru că își propune exagerat de multe.

N-ar fi salvat de la sentința grea a încetinelii joebideniene sau de cea a melodramei excesive nici de splendidele peisaje rurale englezești, nici de adorabilul învățăcel (Millo Parker) într-ale detectivismului sau stupăritului, nici de competența actoricească a Laurei Linney, care redă conflictul dintre datorie și aspirația către mai bine pentru copil, dacă tot edificiul filmic n-ar fi susținut de cheia de boltă a interpretării lui Sir Ian McKellen.

Talentul său covârșitor nu mai e noutate pentru nimeni, dar, chiar și-așa, am fost impresionat de cât de natural îi ies caracterul fragil și nevolnic al vârstei venerabile, pentru ca acea ipostază mai tânără să apară ca sigură pe ea până la aroganță.

Tocmai impecabila sa prestație (și prestanță) mi-au relevat ceea ce consider esența acestui film.

E bine să fii inteligent.

E minunat, chiar.

Însă totul este construit pe acel ansamblu de abilități și procese mentale pe care îl numim memorie.

Fără acesta, nimic nu se dezvoltă, nimic nu rezistă.

Și nu pot să nu remarc cât de marginalizată este antrenarea memoriei în educația prezentului.

Creativitatea, asertivitatea, perseverența sunt superstarurile profilului psihologic al epocii contemporane.

Totuși, niciuna nu supraviețuiește fără memorie.

Care are nevoie să fie cultivată și întreținută.

Iar telefonul pe care, probabil, citiți articolul acesta nu vă ajută prea mult în privința asta.

Așa că nu uitați să puneți creierul să rețină, să înmagazineze, să aranjeze de toate.

Rețete, echipe de fotbal, capitale și alte câte și mai câte.

Ca în reclama aia la vopsea, voi din viitor vă veți mulțumi pentru asta.

Eu vara nu dorm, ci mă joc

By Iulian in Jocuri 0 Comment

De la o vreme, e atât de cald vara, că nu merge să stai toată ziua la plajă, mai e nevoie să te adăpostești și la o terasă.

Iar acolo, după ce ai epuizat toate subiectele de discuție posibile și imposibile și dacă nu ești adeptul hecatombei neuronilor pe telefon, merge un joc precum Sea, Salt & Paper.

Realizat de Bruno Cathala și Theo Riviere, jocul e format dintr-un pachet de cărți cu ilustrații minunate și are un mecanism de joc simplu de învățat, dar dibaci construit, care te pune în situația de a alege o cale din mai multe.

Pe scurt, cărțile trebuie asociate, fie câte două, fie mai mult, pentru a obține puncte, dar și avantajele pe care le au.

Unele dintre aceste avantaje se activează dacă plasezi cărțile pe masă, altele sunt disponibile prin simpla lor posesie, așa că mai bine le ții departe de privirile adversarilor, pentru că astfel poți alege când se încheie runda.

Aici e partea inedită a jocului.

În momentul când atingi un număr de puncte, poți declara sfârșitul manșei, dar profiți de pe urma acestei întâietăți numai dacă ești cel care are cele mai multe.

Însă și ceilalți au partea lor nevăzută de cărți, așa că, nu o dată, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.

Pe lângă valoare și proprietăți, fiecare carte îți spune și de câte ori este disponibilă în joc, iar aceste aspect te obligă la un foarte practic și util exercițiu de probabilități și la o atenție constantă, pe care o ai antrenată dacă ai jucat Șeptică de mic.

Poate că mecanismul ludic nu m-ar fi încântat într-atât, dacă Sea, Salt & Paper n-ar fi venit cu niște ilustrații de toată frumusețea, plăsmuite de Lucien Derraine și Pierre-Yves Gallard.

Fiecare carte înfățișează ceva legat de mare printr-un origami, uneori veridic, alteori suprarealist de-a dreptul.

Alăturate, cărțile din Sea, Salt & Paper te trimit cu gândul la un film stop-motion, care te scoate din lumea caniculară a prezentului și te trimite într-una fantastică, precum aceea care i-a apărut, poate, în vis lui Jean-Yves Cousteau când era mic și l-a împins să exploreze oceanele globului.

În sezonul estival vrem să ne relaxăm.

Cu Sea, Salt & Paper, relaxarea poate fi activă și inteligentă.

Panteonul echilibrului

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Pentru cetățeanul român născut în perioada comunistă și crescut după blocurile gri, faptul că zona centrală din Le Havre este în patrimoniul UNESCO poate părea nejustificat.

Ce mare lucru niște blocuri?

Însă, dincolo de farmecul discret al realizării lor, centrul renăscut astfel prin viziunea arhitecturală și urbanistică a lui Auguste Perret, unul dintre pionierii utilizării betonului armat, este un simbol al triumfului ordinii împotriva haosului și arbitrariului războiului, care distruge fără discernământ.

Toată această alegorie a renașterii pe baze solide atinge punctul culminant în Biserica St. Joseph, al cărei turn domină zona portuară a orașului, o veritabilă minune a lumii, precum un Far din Alexandria.

Nominal, biserica este creștină și catolică, dar, în afara crucii din vârf, deloc ostentativă, construcția poate avea valențe spirituale universale.

Iar asta devine impresia pregnantă de îndată ce pășești în interiorul ei.

Totul este stilizat, totul este simetria, totul este non-figurativ.

Efectul terapeutic, potențat de lumina discret filtrată de vitraliile elaborate de Marguerite Huré este al unui echilibru de care se poate bucura un musulman sau un evreu sau un hindus sau ce doriți.

Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, mi-aduc aminte ce efect a avut tot acest ansamblu de geometrie sacră asupră-mi.

M-am simțit obligat să caut centrul.

Atât centrul interior, în jurul căruia ni se construiește întreaga personalitate.

Cât și cel exterior, căci m-am chinuit să fac poze care să redea această impecabilă simetrie arhitecturală a bisericii.

Nu cred că mi-au ieșit impecabil.

Ca orice om, am strâmbătăți, unele naturale, altele generate de propriile-mi alegeri.

Însă, vizitând acest monument unic, am înțeles cât de important este să cauți echilibrul.

Și cât de benefic este să-l găsești, chiar și vremelnic, așa cum am făcut-o în biserica St. Joseph din Le Havre.

Liberté, égalité, fraternité

By Iulian in Filme 0 Comment

Mare tupeu pe capul meu să mă folosesc de sloganul Revoluției Franceze, nu?

Una la mână, atunci au căzut atâtea capete și a curs atât sânge cât se întâmplă și în Deadpool & Wolverine.

Doi la mână, fiecare dintre cei termeni se aplică acestui film.

Libertatea pe care și-o permit realizatorii e greu de catalogat.

Simpla idee de a-i alătura pe cei superoi, în condițiile în care unul e, zice-se, mort, e ceva ce nu ar concepe multe minți sănătoase. Dar seria Deadpool are tocmai calitatea asta, că nu vizează normalul cu niciun chip.

Dacă în prima peliculă, s-a spart al patrulea zid, în al doua s-a extins borta, ce mai rămânea unei a treia?

Să dea jos cu toată șandramaua.

Iar pentru asta, se fură idei, personaje, laitmotive, morală frumoasă din toate părțile.

Și când zic toate, nu exagerez cu nimic.

Aici e egalitatea de care vorbeam. Marvel, DC sau ce alte universuri fictive or mai consacrate, niciunul nu scapă de împrumuturi haioase și metatextuale.

Observați, vă rog, că mă feresc să divulg ce se întâmplă în Deadpool & Wolverine, pentru că fiecare minuțel al filmului contează. Fiecare scenă e o provocare pentru spectatorii cu cunoștințe medii în această vastă mitologie pe care marile studiouri hollywoodiene o clădesc cu râvnă de decenii bune.

Ce o să amintesc, totuși, este că, în ciuda obscenităților de cea mai bună calitate, a lipsei sănătoase de corectitudine politică și a brutalității sanguinare haioase, sau poate tocmai în contrast cu ele, producția regizată de Shawn Levy scoate în evidență importanța relațiilor umane ca suprem mijloc de mântuire.

Poftim și fraternitate.

Scenariul mitraliază glume și referințe furibund, efectele speciale sunt impecabile, iar interpretările savuroase.

Ryan Reynolds e așa șturlubatic cum îl știți, ba mai are și o ipostază total diferită la un moment dat. Atât cu dezvăluirea, dar e de tot hazul, credeți-mă pe cuvânt.

Hugh Jackman n-are mare lucru de făcut, decât să își încrunte liniile de pe frunte și pătrățele de pe burtă (încă sper că sunt adăugate la postprocesare), dar repet ce spuneam mai deunăzi – alegerea sa pentru rolul lui Wolverine este una dintre cele mai bune decizii de casting făcute vreodată în istoria cinematografiei. Are ceva aparte, care poate transpune ideal acel concept atât de dificil al anti-eroului, al celui care, cum se spune în Faust, caută a face rău, dar veșnic ajunge să facă bine.

În toată această brambureala perfect controlată de aluzii și poante și săgeți fără perdea, e greu ca un personaj să se întrupeze cu adevărat, însă Emma Corrin ca reaua principală a filmului reușește. Silueta, dicția și sinistrul explorărilor (vedeți voi ce și cum) îți induc un pic de tremurici.

V-aș mai da niște nume de actori care apar pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, dar m-am angajat să vă menajez plăcerea și o să continui să o fac.

Însă vă garantez că o să exclamați a surpriză sau încântare sau amuzament când o să-l vedeți pe unul sau pe altul, așa cum se întâmpla în sala de cinema când am fost noi.

Și o să închei tot evocând acel loc, mai precis modul cum au părăsit-o spectatorii.

Tocmai fusesem la un film în care sunt înjurături și insulte și declarații de sexualitate deviantă în fel și chip.

Și, cu toate acestea, n-a fost persoană care nu-i mulțumească și să-i ureze noapte bună doamnei care supraveghea buna desfășurare a reprezentației.

Asta a adus Deadpool în oceanul vast al cinematografiei de gen.

Divertisment pentru oamenii cu minte.

P.S. Vă arăt numai postere ale filmului exact ca să nu vă știrbesc cu nimic din experiența de a-l vedea. Cu plăcere.

Nevinovăție în minunăție

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Aflându-mă în biserica Sfântul Gheorghe-Nou de pe strada Păltiniș din Craiova în timpul unei ceremonii de botez, mi-am lăsat privirea să exploreze pereții pictați ai edificiului.

Foarte rapid, am simțit că am în față o abordare estetică aparte.

Dintre toate imaginile, aceasta a Cinei celei de Taină de pe iconostas mi-a atras cel mai mult atenția.

O scenă biblică de o mare încărcatură simbolică și emoțională, pe care am văzut-o redată în diverse feluri, de la cea de o deosebită eleganță a lui Ghirlandaio din San Marco din Florența la o naivă, dar sugestivă versiune ortodoxă pictată pe sticlă, care mi-a ieșit în cale în timp ce vizitam Muzeul Colecțiilor de Artă din București.

Și, în toate cele pe care le-am contemplat și în care autorul a ales să îl includă*, Iuda ieșea în evidență în vreun fel.

Mijloacele de a-i marca prezența variază. E urât, n-are aureolă sau o are neagră.

Să luăm, de pildă, cea mai cunoscută expresie a Cinei celei de Taină, cea a lui Leonardo da Vinci.

Iuda este înfățișat vizibil mai negricios decât ceilalți și ca stângaci (vezi etimologia cuvântului „sinistru”), două caracteristici negative. Pentru acele vremuri, bineînțeles, nu săriți cu corectitudinea politică.

În mica imagine din biserica Sfântul Gheorghe-Nou, însă, n-a fost chip să-l identific pe cel al cărui nume a devenit sinonim cu trădarea.

Toate halourile sunt la fel.

L-am întrebat pe preotul din biserică despre asta, iar dumnealui a opinat că, până să comită infamul gest, Iuda era la fel ca ceilalți.

Cum s-ar spune în limbaj juridic modern, artistul i-a acordat lui Iuda prezumția de nevinovăție.

Iar modernitatea ideatică a imaginii de pe catapeteasmă nu s-a oprit aici.

În versiunile clasice ale Cinei celei de Taină, figura lui Iisus se distinge pregnant. Fie este reprezentat mai înalt, fie îmbrăcat diferit, fie este aureolat într-un mod special.

Chiar și Leonardo da Vinci, cu toată subtilitatea sa, procedează la a-l scoate în evidență. Chipul de acolo este de o seninătate care nu mai aparține acestei lumi, în contrast cu reacțiile contrariate sau defensive sau sentențioase ale apostolilor.

În această mică pictură bisericească, putem intui că Iisus este în centrul ei, ajutați și de o vagă nuanță de roșu a veșmintelor Sale.

Dar chipurile nu se disting, aureolele au aceeași strălucire și dimensiune, așa că Iisus nu mai este separat decisiv de discipolii săi, ci apare cel mult ca un primus inter pares.

O democratizare iconografică remarcabil de îndrăzneață, nu-i așa?

Până acum, am subliniat diferențele dintre această imagine și capodopera din Santa Maria delle Grazie din Milano.

Însă există două aspecte care le apropie.

Unul este impecabila construcție a perspectivei.

Celălalt este dinamica personajelor.

Și într-o pictură, și în cealaltă, este viață.

Cine să fie acest artist care a umanizat adtfel episodul biblic din Sfântul Gheorghe-Nou?

Cu ajutorul lui Dan Neamu, el însuși pictor și autor al uneia dintre amplele restaurări ale bisericii, am aflat că nu este altul decât Eustațiu Stoenescu.

Da, faimosul portretist originar din Craiova a primit la începutul secolului XX sarcina de a reface pictura, exterioară și interioară, a lăcașului religios.

Potrivit lui Dan Neamu, pentru asta, Eustațiu Stoenescu a petrecut câteva luni la Vatican, studiind și formându-și concepția artistică pe care o va aplica ulterior în timpul lucrării.

De aici a rezultat, probabil, tendința de a se abate de la canoanele picturale mai rigide ale picturii de inspirație bizantină și de a privilegia frumusețea și ineditul.

Se pare că asta i-a nemulțumit întrucâtva pe mai-marii instituțiilor religioase de care aparține biserica Sfântul Gheorghe-Nou.

Dar, așa cum știm, o opera de artă dă cel mai important test al său sustrăgându-se chingilor ideologice și reușind să glăsuiască oricând și oricui e dispus să se aplece asupră-i sine ira et studio.

Iată că acest examen al artei nepieritoare e dat cu succes și de o biserică din Craiova pe care merită să o (re)descopere cât mai mulți locuitori, dar și vizitatori ai urbei.

*Cina cea de Taină are două mesaje, unul dintre ele referindu-se la taina comuniunii (prezența lui Iuda nefiind indispensabilă) sau la momentul când Iisus anunță ca unul dintre cei prezenți Îl va vinde (prezența lui Iuda fiind astfel indispensabilă).

În cazul picturii lui Eustațiu Stoenescu, ca și în a celei lui Leonardo da Vinci, este vorba de acest din urma moment, deoarece numărul personajelor este de treisprezece.

Crimuțe în troiene

By Iulian in Carti 0 Comment

E o formă de sadism din partea mea ca, pe căldurile astea, să vorbesc despre un roman de suspans care se desfășoară într-un cadru friguros și înzăpezit.

Dar n-am ce-i face, tocmai modul cum Orb în zăpadă mi-a ținut captivă atenția m-a făcut să uit de caniculă.

Am nadușit și nici n-am simțit, urmărind povestea unui proaspăt absolvent al academiei polițienești islandeze, detașat în nord, într-un oraș care odinioară era prosper, dar care acum stagnează, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde nu se întâmplă niciodată nimic.

Aceste două din urmă afirmații sunt contrazise de o crimă întreagă și de una pe jumătate, iar ancheta tânărului om al legii relevă că mulți membri ai comunității poartă cu ei secrete și traume bine ferecate.

Ragnar Jonasson acordă mult spațiu lumilor interioare ale personajelor, nefăcând diferența între investigatori și suspecți, dar asta nu îngreunează lectura, ci o îmbogățește, iar dezvăluirile își păstrează coerența.

Ba chiar e loc pentru câteva surprize, chiar și pentru cititorul cu experiență sherlockholmesiană.

Ajuns aici, nu pot să nu remarc că Ragnar Jonasson se înscrie în curentul modern al cărților de gen, în care detectivul nu mai este o figură demiurgică, deplasându-se pe o tablă de șah cu piese care au mutări absconse, ci este în sine un catalizator al acțiunii.

Tânărul polițist are inițiativă, dar face și greșeli, e sfâșiat între o relație care destramă din cauza distanței și una care se înfiripă din cauza proximității, iar orice acțiune a sa duce la o reacțiune din partea celor implicați în mister.

Dar, cu tot dinamismul faptic și psihologic al romanului, schema propusă de Agatha Christie – loc, suspecți, viraje epistemologice – rămâne în picioare.

Și nu doar schema, ci și beneficiile asupra neuronilor noștri, care primesc o doză mixtă de stimulare și desfătare.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a deschis calea către universul de suspans al Islandei.

Mr. Yojimbo la Chicago

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă ar fi să rezum tot filmul The Outfit într-o frază, aceasta ar fi:

Luați seama la cei tăcuți și reținuți.

Exact asta nu fac gangsterii dintr-un Chicago de ani ’50 și suferă consecințele faptului că îl desconsideră pe croitorul pe care îl vâră fără voia lui în conflictele și mașinațiunile lor.

De precizat că protagonistul nu este un simplu croitor.

În limba engleză, cea britanică, mai precis, există o diferență între termenul general „tailor” și „cutter”.

Acesta din urmă este veritabilul artist, cel care, asemeni lui Michelangelo și a marmurei sale, scoate din stofa neînsuflețită un costum care îl înnobilează pe purtător.

Cu aceeași migală, Mark Rylance balansează între ambițiile, paranoia și duplicitatea celorlalți, fără să-i bănuiască vreunul cusăturile.

Întotdeauna m-am întrebat cum acest superb actor de compoziție (vezi replica emblematică din Bridge of Spies) ar arăta într-un rol principal.

În acest film scris și regizat de Graham Moore (realizatorul lui The Imitation Game), am aflat și nu prea răspunsul.

Da, Rylance apare în cea mai mare parte a timpului, însă se folosește de aerul său placid și vorba molcomă britanică pentru a se pune în mod deliberat în planul doi.

Îi lasă pe ceilalți să iasă în evidență.

Și să se ardă.

Iar membrii distribuției nu ezită a înșfăca partiturile și le însiropează cu tot felul de trăiri, cele mai multe rod al unor discrete acțiuni ale croitorului.

Cred că am spus deja prea multe.

The Outfit nu e vreo producție de Oscar, pentru că nu și-a propus asta, așa cum nu știu să își fi dorit Agatha Christie să ia Nobelul.

Dar, ca și în cazul romanelor scriitoarei, în timpul vizionării, o să uitați de toți și de toate.

Nu-mi pot imagina succes mai mare pentru o operă de ficțiune.

O crimuță, două te țin în viață

By Iulian in Carti 0 Comment

Inițial, eram tentat să zic că sezonul estival este cel mai indicat pentru o lectură de suspans.

Dar, amintindu-mi că romanul Clubul crimelor de joi al lui Richard Osman este, de fapt, despre iarna vieții, cu toată urgia și cu tot pitorescul ei, afirm fără înconjur că a citi o carte polițistă este pentru toate vârstele.

Într-un stabiliment de nivel înalt (nu ca acelea din Voluntari) pentru cei aflați la amurgul existenței, se constituie un grup adorabil, format din câțiva astfel de pensionari, fiecare cu apucăturile și abilitățile lui sau ei, care examinează cazuri vechi și nerezolvate de decenii.

O distracție benefică, fără doar și poate, dar lucrurile se întețesc când chiar în cadrul complexului rezidențial cu pricina are loc o crimuță și apoi încă una, iar pensionarii noștri simpatici îi asistă pe reprezentații legii în a le rezolva, cu sau fără voia organului.

Așa intră în schemă un polițist cam rotofei de vârsta a doua și o colegă tinerică, fiecare mânați de motivații și munciți de aspecte specifice perioadei vieții.

Această etalare a întregului spectru al existenței e unul dintre punctele forte ale cărții, care scuză micile neajunsuri, precum trama narativă detectivistică care înaintează cam ca Joe Biden sau rezolvarea de tip deus ex machina a unor situații, în special grație trecutului interesant de periculos al lui Elizabeth, șefa informală a grupului de pensionari.

Suspansul nu mai este astfel un scop în sine, ci o pledoarie pentru două mari idei.

Că a-ți ține mintea trează punând-o la treabă îți prelungește viața și contribuie la calitatea ei.

Iar când faci asta în colaborare cu alții, avantajele cresc exponențial.

Da, poate că nu mai e de actualitate o figură de investigator demiurgic, gen Shelock Holmes sau Hercule Poirot.

Acum e era în care fiecare are un aport, cât de mic, la rezolvarea unei crimuțe.

În plus, poate se găsește cineva care știe să facă prăjituri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a oferit materialul-sursă a unui viitor film spumos cu Helen Mirren, Ben Kingsley și Pierce Brosnan.

Artă în bloc

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Așteptând pe cineva în fața unui bloc dintr-un cartier al Craiovei, mi-am zis să nu mă supun de bunăvoie la supliciul caniculei, așa că m-am strecurat pe hol, unde am descoperit trei desene simpatice foc (n-ar trebui sa folosesc epitete de-astea la 40 și de grade, știu), care depășesc cu mult media împerecherilor de nume întru dragoste veșnică sau măscările la adresa echipei conlocuitoare adverse.

Acesta, de pildă, e adorabil prin acumularea acea ușor dezordonată de inimi, care par a genera o inimă mai mare. Fiecare dintre noi contribuie la sufletul lumii, cum s-ar zice. Iar cele două semiluni întregesc starea de bine pe care ți-o transmite această spontană manifestare artistică.

Următoarea imagine are un efect similar. Nu doar prin personificarea zâmbitoare a stelei, ci și prin simpla declarație admirativă față de Alexandra. La fel ca Eminescu, care a căutat varii descrieri ale fetei de împărat din Luceafărul, precum ”giuvaier” sau ”bobocel”, oprindu-se asupra uneia mai puțin sforăitoare, dar nemuritoare.

Cel din urmă desen este cel mai complex din punct de vedere al realizării. O figură șugubeț-șmecherească, de Popeye Marinarul zoomorfizat, niște bicepși supradimensionați și niște pătrățele ca ale lui Cristiano Ronaldo (le știm de la golurile date pe final de meci), precum și niște pantofi de Charlot.

Ca mici bonusuri sunt un cap de cățel, surprinzător de frumos redat, în partea stângă, în timp ce undeva sus, puțin spre dreapta, avem și o clasica împerechere de nume abreviate, dar cu o declarație apăsată, care suscită admirație pentru cunoașterea semnificației simbolului matematic.

Poate vi se pare puțin lucru, dar am un prieten care mi-a povestit că pe tatăl său, fost profesor universitar la o facultate tehnică, îl întrebau studenții (viitori ingineri, nota bene!) ce e optul ăla culcat pe care îl scria pe tablă.

Colos de colos

By Iulian in Filme 0 Comment

Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice sunt un subiect care m-a fascinat dintotdeauna.

Printre explorările-mi intelectuale ale acestor edificii legendare, s-a numărat și a le dibui prezența în filme.

Mare Piramidă a lui Keops a beneficiat, cum e de așteptat, de multă atenție, fiind utilizată în fel și chip în diverse producții, cum ar fi Land of the Pharaohs, James Bond – The Spy Who Loved Me, The Mummy sau Exodus – Gods and Kings.

Grădinile Suspendate ale Semiramidei sunt fugitiv sugerate în Alexander al lui Oliver Stone, peliculă în care, în mod anacronic, apare și Farul din Alexandria, deși narator este Ptolemeu I (Sir Anthony Hopkins), iar impunătorul străjer al mărilor a fost ridicat în timpul urmașului său.

Tot Farul din Alexandria apare și în Agora, de data aceasta corect din punct de vedere istoric, pentru că acțiunea se petrece spre sfârșitul Antichității, iar, dintre toate minunile arhitecturale ale perioadei, aceasta a supraviețuit cel mai mult.

În filmul de animație Hercules, personajul eponim își căută originile și ajunge și în preajma Statuii lui Zeus din Olympia.

Cea mai apăsată exploatare narativă a unuia dintre aceste edificii este, fără doar și poate, The Colossos of Rhodes, regizat de Sergio Leone.

Numele regizorului ar putea să vă surprindă.

Nu e acel Sergio Leone care l-a făcut pe Clint Eastwood durul durilor în westernuri?

Ba da, dar înainte de a deveni maestru al acelui gen, cineastul și-a încercat puterile pe tărâmului tipului de film peplum, iar acesta este primul pe care l-a realizat sub nume propriu, deși a cârmuit neoficial și producția peliculei The Last Days of Pompeii, în condițiile în care regizorul-titular, Mario Bonnard, a căzut grav bolnav în faza timpurie a filmărilor.

The Colossos of Rhodes este, neîndoios, o operă de tinerețe, cu beteșugurile și calitățile de rigoare.

Povestea e străvezie și deloc coerentă în detaliile ei: un erou atenian se vede prins în intrigi și idile în Rhodosul antic, care domina mările cu portul său strașnic apărat de statuia colosală eponimă.

Protagonistul, arătosul Rory Calhoun, trebuie să fi făcut cel puțin câteva doamne (sau domni, ce știu eu) să suspine, apărând în togi care nu îi ascundeau virilitatea, însă nu poate masca faptul că a fost băgat în distribuție în ultimul moment, așa că abordează rolul cu un aer și accent apăsat americane.

Mai în elementul lui pare Georges Marchal, la fel de impozant actor francez, în care spectatorii români îl vor recunoaște pe generalul Fuscus din Dacii lui Sergiu Nicolaescu.

Restul interpreților au limite în exprimare, dar întregesc un film din categoria celor la care, atunci ca și acum, se mănâncă pop corn masiv și se beau cantități industriale de sucuri răcoritoare.

Cu toate scăderile scenariului sau stângăcia unor scene, mai ales a celor psihologice, Sergio Leone se vădește ca un regizor cu idei îndrăznețe și cu știința de a le pune în practică.

Dansul lasciv din templul lui Baal, înfruntarea din arenă sau traseul inopinat prin cripta regilor rhodieni sunt câteva exemple, încă The Colossus of Rhodes impresionează când are în prim plan monumentala statuie care îi dă numele.

Recreerea și plasarea ei sunt copleșitoare, iar importanța în trama narativă nu este doar decorativă.

Leone concepe Colosul ca pe un instrument de opresiune, atât mentală, cât și materială. Luptele care cuprind insula se vor extinde și vor cuprinde și maiestuoasa siluetă a zeului, rezultatul fiind niște secvențe de acțiune unice în istoria cinematografiei.

Colosul din Rhodos era menit a arăta tuturor de ce erau stăpânii săi în stare.

Transpunându-l filmic, Sergio Leone a făcut același lucru cu propriile abilități.

Colosul cel real s-a năruit, dar moștenirea regizorului, nu.

Sic transit gloria mundi.