Caiet de insemnari

Să privim pictura! (CXXVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 11 februarie 2026 0 Comment

Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul (fragment)

O pictură este, prn excelență, un obiect static.

Mai călătorește când și când, pe la diverse expoziții temporare, dacă se îndură muzeul care o deține să o lase să plece.

Altminteri, ceea ce spune vizitatorilor este valoarea ei intrinsecă la care se adaugă experiențele și cultura fiecăruia.

Mie, de pildă, tabloul de la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris intitulat Sfântul Gheorghe luptând cu balaurul mi-a prilejuit un amplu moment de contemplație tocmai printr-un elementul marginal al său, cel din imaginea de mai sus.

Sau poate că nu e marginal, ci e un joc iscusit al lui Paolo Uccello, care reda încleștarea biblică în mod semi-naiv, cu preocupare mai degrabă pentru perspectivă și pentru dinamică, pentru ca în cealaltă să se concentreze pe un peisaj și pe acest personaj feminin căruia i se acordă o atenție aparte.

Rochia e migălos realizată și se simte plăcerea artistului în a o lasă să se atingă pământul și să foșnească la atingere.

La scurt timp după vizita în muzeu și după ce am trăit această sublimă (și, zic eu, deliberatp) abatere a atenției de la subiectul principal al picturii, am văzut filmul Hamnet al lui Chloe Zhao.

Un element vizual distinctiv al acestuia este rochia roșie a protagonistei jucate cu desăvârșită intensitate de Jessie Buckley.

Oriunde ar fi și orice s-ar petrece în scenele în care apare, rochia ei roșie e primul lucru pe care îl remarci.

De aceea, îmi place să cred că oricine va păși în sala de la Jacquemart-Andre care găzduiește tabloul lui Uccello și care va fi văzut filmul înainte va rămâne pironit, amintindu-și de momentele de grație care au avut în prim-plan această rochie roșie.

Și uite-așa, o pictură care nu pleacă nicăieri se îmbogățește permanent, îmbogățindu-ne și pe noi odată cu ea.

Noutăți de peste Istru

By Iulian in Intre muzical si conceptual 9 februarie 2026 0 Comment

Trecuse ceva timp de când nu mai hrănisem melomanul din mine, așa că m-am întors la Filarmonica „Oltenia” Craiova exact când propunea o suită de noutăți venite de peste Dunăre, de la vecinii noștri bulgari.

Emisarul principal a fost dirijorul Christo Pavlov, care a emanat acea combinație de autoritate și bunăvoință pe care o căutăm pretutindeni la cei care ne conduc și o găsim atât de rar.

Sub bagheta sa am ascultat pentru prima dată o compoziție de Fanny Mendelssohn, sora mult mai celebrului Felix Mendelssohn Bartholdy.

Nu doar că Uvertura în Do major a fost deosebit de antrenantă, dar nu s-a deosebit prea mult de creațiile ilustrului ei frate, fapt explicat de educația muzicală comună pe care au primit-o cei doi în copilărie.

Oare cât talent și inspirație s-au pierdut în istorie, doar pentru că mentalitățile nu îi puneau pe toți oamenii pe același plan?

Cea de-a doua noutate a serii a fost prima audiție în România a Concertul pentru violoncel și orchestră al lui Veselin Stoyanov, emblematic compozitor bulgar.

A fost un prilej să îl vedem pe violoncelistul Atanas Krastev manifestându-și talentul polivalent, de muzician, dar și actor, căci arătos și expresiv fiind, a fost veritabil protagonist unei povești a zbaterilor unui popor de a-și găsi identitatea.

O poveste pe care noi, românii, o înțelegem foarte bine.

Totul a culminat cu o altă noutate – Simfonia nr. 9 în Mi minor, op. 95 de Antonin Dvorak, zisă și ”Din Lumea Nouă”.

E un paradox că, deși îmi e mai mai mult decât familiară această lucrare, ba chiar îi recunosc pavlovian părțile cele mai faimoase, a o auzi pe viu îi conferă aerul unei aventuri perpetue.

Muzica pe care unii o consideră veche e mereu nouă.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Ikebana durabilă – Aranjamente florale din lemn de Sola de la Aroma Land

By Iulian in Intre vizual si conceptual, Publicitate 7 februarie 2026 0 Comment

Acum nu mult timp, am avut ocazia să admir o expoziție de Ikebana la Maison du Japon din Paris.

Am contemplat varii manifestări ale acestei arte nipone bazate pe principii complexe, cel mai important rămânând, însă, cel al frumuseții care încântă și invită la detașare.

Mai jos aveți câteva imagini surprinse acolo.

În timp ce le admiram, îmi imaginam cum ar arăta fiecare dintre ele la mine acasă, unde le-aș pune, ce alte obiecte s-ar potrivi sau nu în preajma lor.

Dar Ikebana, ca multe lucruri izvorâte de mentalul japonez, stă sub semnul efemerului.

Aceste aranjamente florale nu sunt menite să reziste mult, așa că atașamentul față de ele și față de frumosul pe care îl transmit ar avea o finalitate dureroasă.

Am aflat, ulterior, că există o alternativă care punctează atât la capitolul estetic, cât și la cel al perenității.

Este vorba despre aranjamentele florale din lemn de Sola de la Aroma Land.

Aranjamentele decorative sunt realizate din plante naturale uscate și lemn de Sola, care imită perfect florile naturale. Ele au un aspect realist și se integrează perfect în diverse stiluri de decor, alături de alte plante uscate lucrate manual.

Aceste aranjamente florale reprezintă o soluție elegantă și simplă pentru cei care doresc să adauge o notă decorativă deosebită. Pe lângă faptul că nu necesită întreținere constantă, ele se potrivesc cu orice stil de amenajare, de la modern la rustic. În plus, florile din lemn de Sola se pot parfuma cu spray sau cu uleiuri aromate.

Mărturisesc că nu aveam habar despre acest arbust de Sola, dar un pic de documentare mi-a relevat niște lucruri uimitoare.

Face parte din familia Fabaceelor, ceea ce îl înrudește cu năutul, fasolea sau mazărea, are arealul principal în India și în țările din Asia de Sud-Est, iar odinioară era considerat un fel invadator al neprețuitelor câmpuri de orez.

Însă natura are căile ei nebănuite, iar ingeniozitatea umană a descoperit că lemnul său moale și poros poate fi prelucrat în feluri inaccesibile lemnului obișnuit, păstrându-și, însă, durabilitatea.

Printre numeroasele artefactele care se realizează manual din lemnul de Sola sunt astfel și aranjamentele florale de la Aroma Land, care pot pot fi un cadou deosebit pentru oricine, însufleți orice cameră și pot deveni companioni ai noștri care rezistă timpului și tuturor încercărilor vieții.

Sezon de Oscar 2026 – Train Dreams

By Iulian in Filme 5 februarie 2026 0 Comment

Controverse, corectitudine politică, standarde estetice dubioase.

Păcate de care Oscarurile se fac vinovate în mod frecvent.

Însă există și un revers al acestor probleme.

Grație Oscarurilor, aflu aproape la fiecare ediție de câte o producție cinematografică pe care altminteri aș fi ratat-o în puzderie celorlalte care apar necontenit.

Acum este vorba despre Train Dreams, un film discret precum protagonistul său, un film care nu își propune să epateze, să declame, să atragă atenția asupra vreunui mesaj de actualitate.

Însă este un film care te pătrunde până în cele intime straturi ale sufletului.

Este cronica unei vieți simple, a unui tăietor de lemne din zonele montane și împădurite ale Americii, care îndură privațiuni și tragedii personale, trăind scurte, dar semnificative momente de serenitate și conexiune cu semenii.

Asta e tot.

De aceea am văzut această peliculă regizată de Clint Bentley catalogată de diverși condeieri pe Internet drept ”cea mai plictisitoare de anul ăsta”.

Pot să înțeleg că nu corespunde spiritului alert al secolului XXI, dar fundamentul său este omul dintotdeauna, cel aflat în căutarea, dacă nu a fericirii, măcar a împăcării cu sine și cu ceilalți.

Iar Joel Edgerton e întruchiparea acestei mărunte, dar glorioase odisei.

Taciturn, dar expresiv, aspru în înfățișare, dar uman în reacții, are o intepretarea care, în orice alt sezon de Oscaruri, ar fi putut fi nu numai una nominalizată, ci de-a dreptul favorită la a primi statueta atât de râvnită.

N-a fost să fie, dar personajul său va dăinui în inimile celor care au la rându-le aceeași perpetuă căutare.

Peisajele în care îl urmărim sunt pline de poezie, iar interacțiunile cu ceilalți, oricât de scurte, au tot timpul ceva semnificativ.

Dintre acestea, poate cea mai emoționantă prezență scenică, deși la fel de discretă precum tonul general al filmului, este a lui William H. Macy, acest minunat actor de compoziție care aduce culoare chiar și celei mai cenușii pelicule.

Viitorul vine peste noi și n-avem încotro decât să-l înfruntăm.

Dar vor fi întotdeauna câțiva care vor simți cele ce se spun în Train Dreams:

There were once passageways to the old world; strange trails, hidden paths. You’d turn a corner and suddenly find yourself face-to-face with the great mystery, the foundation of all things. And even though that old world is gone now, even though it’s been rolled up like a scroll and put somewhere, you can still feel the echo of it.

Sinners

Elio

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Hamnet

Barry Lyndon din Magyarorszag

By Iulian in Carti 3 februarie 2026 0 Comment

Premiul Booker pentru 2025 și-a găsit un câștigător considerat de mulți neașteptat – David Szalay și romanul său Flesh.

Deoarece surpriza s-a transformat rapid în contestație, am simțit, pe lângă obișnuita curiozitate față de acești laureați, de a afla cum stă treaba cu această carte.

Citind-o, am descoperit că i-am înțeles atât pe cei din juriul Booker, cât și pe detractorii ei.

Flesh este povestea vieții unui bărbat din Ungaria, care își petrece și o bună parte a ei în Anglia, redată în special prin filtrul relațiilor sale, foarte carnale, cu femeile.

Totul începe în adolescență, când protagonistul își începe viața sexuală (ce se va dovedi bogată) cu o femeie mult mai în vârstă. Asta e partea ca atras atenția și sub semnul căruia mulți au lecturat și interpretat romanul.

Însă eu, la un moment dat, am descoperit că trei sferturi din narațiune sunt leit Barry Lyndon al lui William Thackeray, mai cunoscut și prin extraordinara ecranizare a lui Stanley Kubrick.

Când am avut respectiva revelație am rămas un pic în cumpănă.

Pe de o parte, Szalay urmează atât de fidel secvența de evenimente din acel predecesor, încât poate fi foarte bine încadrat la capitolul plagiatori, alături de 80% dintre politicienii români care cică și-ar fi dat doctoratul.

Pe de altă parte, autorul rămâne fidel acelui stil minimalist al dialogurilor și prin care îl transformă pe personajul principal dintr-un escroc picaresc într-o figură tragică, un individ căruia pare că îi lipsește permanent ceva care să îl conecteze cu ceilalți.

Aici intervine și excelenta alegere a traducerii românești, semnate de Anca Bărbulescu, de a intitula romanul Ce nu poate fi rostit.

Acele interacțiuni sublimate de orice poezie, de orice artificiu retoric sunt descumpănitoare la început, agasante la un moment dat și relevatoare ca întreg.

Prin ele, David Szalay își ține pledoaria pentru Booker Prize.

Prin ele, vedem oglindite propriile noatre neputințe sociale.

Aș minți, dacă n-aș recunoaște că, nu o dată, am fost eu însumi în situația de a comunica la fel de redus cu alții, deși nu îmi lipsesc vocabularul și caracterul gregar.

Flesh nu e cartea care să întrunească admirație unanimă.

Ba chiar are și va avea un segment considerabil de adversari înverșunați.

Dar literatura n-a fost pusă pe pământul ăsta să mulțumească pe toată lumea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a ajutat să mă lămuresc cu încă un Premiu Booker.

Sezon de Oscar 2026 – Frankenstein

By Iulian in Filme 2 februarie 2026 0 Comment

Iată că am ajuns și la acel film din acest sezon de Oscar pe care îl consider supraevaluat – Frankenstein.

Vinovat pentru asta este cel căruia îi revin și meritele pe care pelicula le are – Guillermon del Toro.

Mare maestru al macabrului și al fanteziei, cineastul mexican era îndreptățit să vină cu propria versiune a acestei povești nemuritoare a lui Mary Shelley.

Și câtă vreme se menține la punctele sale forte, creația sa este o splendoare. Peisajul gotic al experimentelor cu electricitate și materie organică moartă din prima jumătate a filmului este captivant, este neliniștitor, este îmbibat de senzația că transgresează limitele impuse omului de natură și Providență.

Profesorul Victor Frankenstein (un excelent Oscar Isaac) este un tip obsesiv, neplăcut, încadrat perfect căutărilor sale asupra vieții și morții, iar relațiile cu celelalte personaje, deși schematice, sunt în tonul întunecat al narațiunii.

Dar apoi apare Monstrul căruia îi revin toate calitățile pe care regizorul care semnează și scenariul le refuzase celorlalți până atunci, așa că Frankenstein devine aceeași alegorie corectă politic care agasează și în The Shape of Water.

Evident, este alegerea lui del Toro cum ia și prelucrează materialul-sursă, însă asta nu înseamnă că agreez astfel de Monstrum ex machina deșănțat.

De aceea, consider că filmul său are parte de o recunoaștere cam prea mare, ocupând niște locuri la anumite categorii unde existau candidați mai merituoși.

La cele tehnice, precum imagine, costume, machiaj sau decoruri, nimic de zis, cel puțin în prima parte sunt spectaculoase.

În ceea ce privește scenariul adaptat, nu mă pot abține să nu îi aplic e o butadă clasică: are părți noi și părți bune, din păcate părțile noi nu sunt bune, iar cele bune nu sunt noi.

În locul lui Frankenstein ar fi meritat cu vârf și îndesat să fie Park Chan-wook cu al său extraordinar No Other Choice, dacă tot a fost văduvit de nominalizarea la cel mai bun film internațional.

Însă cele mai mari obiecții se îndreaptă către Jacob Elordi, care se regăsește printre cei cinci actori care concurează pentru statueta de rol secundar.

De, Academia are obiceiul să răspundă la corectitudine politică tot cu corectitudine politică.

Nu că Elordi nu s-ar strădui să fie expresiv sub stratul gros de machiaj și sub trențele masive care îl acoperă, dar prestația lui e ridicol de neimportantă față de a unui Paul Mescal în Hamnet sau Josh O’Connor în Wake Up Dead Man sau Miles Canton în Sinners.

Iar aceștia trei ar fi fost vinovați de faimoasa fraudă prin care un actor principal e repartizat la categoria secundar, îl aveam pe emoționantul William H. Macy în Train Dreams, despre care o să vorbesc cât de curând.

Variante erau, numai echidistanță să fie.

Dar ce-ar fi Oscarurile fără astfel de controverse?

E păcat doar să lăudăm fără să scuipăm niscaiva vitriol când și când.

Asta ne face oameni, că tot încearcă să ne arate Frankenstein ce înseamnă asta.

Sinners

Elio

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Hamnet

Cred că vă plake de Make

By Iulian in Publicitate 1 februarie 2026 0 Comment

Marius Matache zis și Make e un om cu multe talente și preocupări.

E cercetător și profesor în domeniul chimiei și protecției mediului (în acest din urmă domeniu am fost eu în însumi martor când am mers în zona Gilortului).

Cunoaște regiunea Provence, pe care o știe ca în palmă și despre care poate spune povești precum Tartarin din Tarascon, doar că reale.

E pasionat de rugby, atât de dedicat, încât a scris schiar imnul care se cântă la meciurile Stejarilor pe Arena Arcul de Triumf.

E cântăreț de folk încăpățânat în a ține acest soi de muzică în viață, iar stăruința lui în acest sens e un pomelnic de creații și manifestări muzicale cam la fel de lung ca lista nominalizărilor de la Oscar ale lui Meryl Streep (le găsiți pe site-ul său oficial – mariusmatache.ro).

Pe acest din urmă talent în puteți vedea manifestând-se plenar în Craiova pe data de 11 februarie 2026, la ora 19:00, la Cineplexx Craiova, ca parte a turneului național Acid… folk (vezi primul paragraf).

Am avut ocazia să-l ascult de mai multe ori pe Make și pot să vă spun doar atât:

Cântă cum vorbește și vorbește precum cântă.

Entuziast, haios, zâmbitor.

Așa că, dacă sunteți nostalgici după folkul de odinioară sau vreți să îi descoperiți farmecul și tâlcul, îl aveți pe Make la microfon, iar bilete la concert aveți pe site-ul Cineplexx.

Ce au ratat Oscarurile în 2026

By Iulian in Filme 28 ianuarie 2026 0 Comment

Oscarurile sunt un bun mod de a descoperi filme bune.

Da, sigur, mai sunt și accidente, cu pelicule slabe care, din motive extra-cinematografice, reușeșc să se strecoare acolo.

Există, însă, și fenomentul invers, mult mai regretabil, al unor producții care, deși meritorii, sunt cumva ocolite de recunoașterea Academiei Americane de Film.

Nu cred că a fost an în care să nu fi remarcat astfel de omisiuni.

Pentru 2026 un caz flagrant este Rental Family, care ar fi putut să puncteze la câteva categorii majore.

Una dintre acestea este scenariul.

Un actor american scăpătat și aciuat în Japonia găsește de lucru la o companie care închiriază servicii aparte: prieteni, tați, ba chiar și soți sau amante, astfel încât clienții să depășească momente grele în viață sau să aibă parte de sprijinul emoțional care le lipsește.

Pare aproape neverosimil, însă este o activitate care nu datează de ieri, de azi în arhipelagul nipon (Werner Herzog are un documentar pe aceeași temă), iar modul cum regizoarea Hikari (pe numele ei adevărat Mitsuyo Miyazaki) o exploatează în scopul de a prezenta criza singurătăți din această țară, dar și soluții universale la această eternă dramă omenească face din Rental Family un imn închinat lucrurilor care ne unesc, când toate celelalte ne separă.

Bredan Fraser domină povestea, nu doar prin statură și ipostaza de Gaijin, dar și prin acel amestec de expresivitate, bonomie și umor care îi ieșea odinioară atât de bine (Bedazzled sau The Mummy) și pe care începe să îl regăsească, spre bucuria întregului mapamond cinefil.

Interpretarea sa de aici e cu atât mai reușită, cu cât are de îndeplinit sarcini multiple, fiecare dintre ele apropiindu-l mai mult de ceilalți, inclusiv de noi, spectatorii.

Într-un univers paralel, locul de la Oscaruri al lui Ethan Hawke, pentru care altminteri am o mare simpatie, ar fi putut fi al lui.

Dacă acolo era prea aglomerat, se putea acorda foarte bine o nominalizare pentru nou înființata categorie de Casting, ca recompensă pentru o distribuție impecabilă, avându-l în frunte pe Takehiro Hira (Ishido din serialul Shogun).

Nu în ultimul rând, Rental Family excelează la capitolul imagine. Fie că sunt în Tokyo, cu luminile sale futuriste, cu trenurile sale suspendate și cu Muntele Fuji dominându-i fundalul, fie că sunt în peisaje rurale de un pitoresc poetic, pățaniile protagonistului sunt potențate de Japonia aceasta populată de Kami și tradiții.

Oscarurile sunt utile.

Dar nu sunt totul.

Rental Family ia premiul meu pentru umanitate.

Și cred că și pe al vostru.

Mic îndreptar de deslușit trumpisme

By Iulian in Carti 27 ianuarie 2026 0 Comment

Nu e zi de la Dumnezeu să nu auzim ceva despre sau de la Donald Trump.

Pe unii îi doboară asta, pe alții deja îi lasă indiferenți.

Însă, din punct de vedere strict științific, declarațiile și discursurile sale sunt ilustrarea acelor falacii sau argumente false despre care ne vorbește retorica încă din Antichitate.

Aici intră în joc scurta lucrare intitulată Un manual ilustrat al erorilor de argumentare.

Cu el în mână, poți urmări toate mizeriile voluntare sau involuntare pe care le spune Trump, dar nu numai el.

Orice politician poate fi luat astfel la puricat și e greu de crezut că e vreunul care să nu bifeze vreun capitol din acest album.

Spun album pentru că demersul autorului Ali Almossawi se deosebește de altele similare (vezi cartea lui Cathcart și Klein) prin faptul că își propune să asocieze descrierea unor astfel de falacii cu ilustrații animaliere foarte simpatice, realizate de Alejandro Giraldo, care fac din fiecare capitol un fel de fabulă, forma literară de când lumea a aceluiași tip de educație

Ca să fim corecți, e o mică formă de manipulare și în asocierea asta concept-imagine, dar dacă asta duce la o lume în care oamenii sunt mai greu de păcălit, nu mai e o contradicție, ci un beneficiu.

Și acum să ne înarmăm cu rezistență psihică, să deschidem un site de știri și să vedem cu ce îl prindem pe Trump cu ocaua mică.

Cu eroarea cauzei false?

Cu agumentul ”omului de paie”?

Cu falsa dilemă?

Cu eroarea genetică?

Sau cu toate la un loc?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție suplimentară de anti-manipulare, pregătirea în domeniul ăsta nu e niciodată suficientă.

Sezon de Oscar 2026 – Hamnet

By Iulian in Filme 26 ianuarie 2026 0 Comment

La fiecare ediție de Oscaruri există câte un film care mi se lipește de suflet și devine favoritul meu.

Nu neapărat pentru valoarea absolută, ci pentru cum rezonează cu laturi ale ființei mele.

Anul acesta, Hamnet s-a așezat pe acest loc.

Pelicula este adaptarea romanului omonim al scriitoarei Maggie O’Farrell, care prezintă povestea tragediei personale a lui William Shakespeare și a soției sale, Anne Hathaway (îmi place să-i spun așa, deși în film e Agnes), care își pierd băiatul din cauza ciumei și au moduri divergente de a gestiona această durere imensă.

Cea care s-a înhămat la sarcina transpunerii cinematografice este Chloe Zhao, expertă a scenelor intime, așa cum ne-a demonstrat-o în discretul imn adus libertății din Nomadland.

Aici regizoarea plusează stilistic, revendicându-se de la cele două mari arte predecesoare ale filmului, teatrul și pictura.

Fiecare secvență este compusă cu fabuloasă minuțiozitate, uneori propunând un clarobscur care l-ar face mândru și pe Georges de la Tour.

Mizanscena care recreează atmosfera epocii, fără a avea însă pedante pretenții de autentic, este populată de interpretări pe care mulți le-au văzut drept exagerat de melodramatice.

Acestora le spun:

Nu uitați că totul va culmina în teatru, așa că se cuvine ca mijloacele acestuia de expresie să se regăsească în această odă adusă doliului și mângâierii.

Trei sferturi din Hamnet îi aparțin lui Jessie Buckley, un vortex de trăiri și reacții dozate cu aceeași precizie cu care Chloe Zhao o înconjoară scenic.

Deoarece autorea romanului-sursă este irlandeză, nu de mirare că, dincolo de extazul și agonia de mamă sau soție, vedem în personalitatea ei și acea fascinație pentru simboluri și practici precreștine, care nu lipsesc din destule capodopere shakespeariene.

De fapt, la fel ca în Shakespeare in Love, și aici ți se oferă provocarea de a desluși felurite aluzii la creațiile ale Bardului, țesute cu iscusință în trama narativă.

Înconjurată de prestații actoricești superbe, de la mici și de la mari, Jessie Buckley se menține dominantă ca o întruchipare demiurgică feminină, senzație potențată de rochia ei de un roșu căruia îi voi spune Valentino, în amintirea marelui creator de modă plecat de curând dintre noi.

Oscarul pentru rol principal feminin are deja gravat numele ei.

Partener de ecran îi este Paul Mescal în rolul lui Shakespeare însuși, marele dedreptățit al acestui sezon de Oscar (în curând voi detalia cine i-a luat locul în mod nemeritat). Trei sferturi din film e cu un pas în spatele lui Jessie Buckley, dar această reținere nu este semn al unei inferiorități actoricești.

Nu, este doar pregătirea ultimei jumătăți de oră, când Hamnet ne aduce aminte că omenirea, cu toate păcatele ei, a avut norocul să primească și să păstreze un dar neprețuit.

Acesta se numește William Shakespeare.