Ce roman a mai fost și viața mea!
Așa exclama Napoleon, aflat în exil pe Sfânta Elena și dictându-și memoriile către Las Cases.
Nu se referea doar la amplă suită de evenimente care i-au însoțit ascensiunea din nimic și căderea tot într-acolo.
Înțelegea că adevărul despre viața și cariera sale sunt subiect de interpretare, doar el însuși mințea cu nerușinare în rapoartele bătăliilor.
Iar puzderia de mărturii ale celor care l-au cunoscut, care l-au detestat sau adorat nu face decât să adâncească ambivalența modului cum posteritatea l-a receptat și în receptează pe Napoleon.
Ca urmare, Ridley Scott îi compune un portret după mintea, ideologia și gusturile proprii. Exact ca Abel Gance ca exagerare, dar în direcție opusă.
Napoleon al său are disfuncționalități sociale, pe care le acoperă prin lipsă de scrupule, insensibilitate la suferința altora și obsesie pentru control, e dominat freudian de maică-sa, se cam pierde cu firea în anumite momente și își lasă baltă soldații. Are bruschețe în a trata femeile și se chinuie să se facă acceptat de capetele încoronate pursânge cu care intră în contact.
Toate cele de mai sus nu sunt lipsite de temei istoric.
Ce-i lipsește, însă, acestui Napoleon este charisma formidabilă, care îi seducea chiar și cei mai înverșunați adversari și îi făcea pe soldați să moară chiuind pentru el.
Prin această deficiență, Napoleon întruchipat de Joaquin Phoenix se apropie de cel al lui Marlon Brando de acum șapte decenii.
Cu o diferență majoră.
Dacă pe Brando l-a durut undeva de rol, Phoenix pune mult efort în a-l construi.
Cu toată lipsa de glorie a personajului, e multă variația subtilă în interpretarea sa, de la privirea glacială din timpul încleștărilor armate, la aroganța în relația cu colaboratorii sau aerul servil din întrevederile cu suveranii Europei.
Am văzut multă lume plecând un pic contrariată de la film.
Acel Napoleon nu corespundea cu aura care încă îl învăluie în rândul celor care am învățat istoria un pic linear.
Voiau ceva glorios și, în schimb, li s-a servit ceva un pic tezist, dar cu acoperire faptică.
Pentru mine, însă, a fost un exercițiu fascinant să discern în filmul Napoleon între diversele momente de distorsiuni frapante și cele de acuratețe remarcabilă.
Am exemple și dintr-o parte, și dintr-ala.
O omisiune impardonabilă, cu toată stima pe care i-o port lui Ridley Scott, este următoarea:
Aflat în Egipt, Napoleon îi scrie Josephinei că Italia s-a predat fără luptă.
Ceeeeeee?!
Cum să eviți a aminti măcar bătăliile de la Castiglione, Arcole, Rivole sau Lodi, unde a început practic legenda comandantului genial?
De cealaltă parte, lovitura de la 8 Brumar este captivant de precisă în detaliile ei.
Da, Napoleon a fost șovăielnic și era să fie linșat de deputați.
Da, Lucien, fratele lui a fost cel cu prezența de spirit.
Da, el a făcut gestul patetic și de efect de a pune sabia în pieptul lui Napoleon și de a declara că îl va omorî cu mâna lui, dacă încalcă libertățile Republicii (sanchi).
Cum spuneam, totul e pus în slujba personalității deloc măgulitoare pe care regizorul vrea i-o construiască celui pe care în mod asumat îl considera un dictator de teapa lui Hitler sau Stalin.
Există, totuși, în film, o componentă care se sustrage ideologiei și capătă o viață a ei.
Aceasta este relația dintre Napoleon și Josephine.
Una disfuncțională, între două figuri tarate, un joc oscilant de putere, dar care, cum, necum, generează o afecțiune reală între ei.
Aici se umanizează și se nuanțează cel mai mult interpretarea lui Joaquin Phoenix, ajutat, probabil, și de faptul că așa e și a partenerei de ecran.
Vanessa Kirby e insidioasă, e supusă, e superficială, e sarcastică, e în multe feluri, deși nu are foarte mult timp pe ecran.
Priviți numai evoluția de la scena căsătoriei la cea a divorțului.
Căminul conjugal prezintă tot atâtea enigme cât Universul.
Restul distribuției poartă și se poartă cu stil vestimentație superbă prin decoruri somptuoase și e de nădejde în ansamblul parțial documentar al producției. De remarcat Tahar Rahim în rolul lui Barras (nu bagi de seamă că e maghrebian de origine) și, mai ales, Rupert Everett în cel al lui Wellington.
Una dintre cele mai flagrante licențe poetice pe care și le permite filmul e că îi acordă învingătorului de la Waterloo o întâlnire cu învinsul său. Pură ficțiune, dar de efect. Politețea disprețuitoare a lui Wellington și tentativa nereușită de seducție a lui Napoleon reprezintă un duel titanic.
Când spui Napoleon, spui manevre strategice grandioase, iar această peliculă îl are la cârmă pe unul dintre cei mai mari dirijori ai unor astfel de secvențe, așa că nu lipsesc ample și îndârjite mișcări de trupe.
La 86 de ani (!), Ridley Scott are aceeași energie pe care o avea când a făcut Gladiator, ba chiar și mai mult rafinament estetic.
Fiecare dintre bătăliile pe care ni le oferă are o tonalitate aparte. Cu câteva ocheade discrete la înaintași iluștri pentru câteva dintre ele (Bondarciuk pentru Waterloo, Eisenstein pentru atacul pe gheață de la Austerlitz), cineastul orchestrează niște spectacole deopotrivă de brutale și de poetice.
Există un moment în timpul înfruntării de la Austerlitz, când un cavaler austriac, purtând drapelul, gonește pe lacul înghețat, în timp ce ghiulele cad de-o parte și de alta.
Războiul e cel mai hâd lucru de pe fața pământului.
Dar ce bine arată într-un film făcut de un meseriaș a-ntâia!
Filmul Napoleon va avea o soartă precum a personajului real Napoleon.
Va fi detestat de unii și adulat de alții.
Dar nu va rămâne nimănui indiferent.
