De-ar mai fi Parajanov cu noi!

Veșnicia s-a născut la sat.

O afirmație a lui Lucian Blaga pe care romanul Din cer au căzut trei mere al lui Narine Abgarian ba o contrazice, ba o confirmă.

Satul armean construit de autoare cu migala narativă a unei țesătoare este supus la tot felul de vitregii, e lovit de foamete și de dezastre naturale și de urmările războiului, astfel că nu e familie fără membri prăpădiți, iar în acel illo tempore în care alegoria este plasată singurii rămași sunt niște bătrâni căpoși și atașați de vatra străbună.

Povestea urmărește vag dragostea de amurg dintre doi oameni nefericiți, dar se ramifică prin genealogiile realist-magice ale amândurora și ale celor care îi înconjoară.

Aceasta este cea dintâi calitate a cărții – aspectul luxuriant al narațiunii, împănate cu elemente specifice culturii armene tradiționale, perfect integrate stilului arhaic al traducerii în română, pentru care avem a-i aduce plecăciuni Luanei Schidu.

Poate că arabescurile literare nu sunt întâmplătoare.

Din aceeași cultură armeană vine și splendidul tip de monument funerar numit kachkar, în care minuțiozitatea și esteticul realizării sunt ca o sfidare adusă morții.

Moartea este pretutindeni în Din cer au căzut trei mere. Poate că omniprezența ei face nu doar acceptabilă, ci de-a dreptul izbăvitoare melodramă dinspre final (căruia unui spirit sarcastic precum al lui V.S. Naipaul i-ar fi indicat imediat că e scrisă de o mână de o femeie).

O idee s-a născut în scăfârlia mea când citeam cartea și nu mi-a dat pace până n-am așternut-o în scris aici.

Tematica romanului, stilul său și afecțiunea nedisimulată pentru obiceiurile străbunilor l-ar fi transformat într-un excelent scenariu pentru marele regizor Serghei Parajanov, care, armean la rându-i, ar fi înțeles cum să îl transpună cinematografic.

Sunt convins că ar fi rezultat o capodoperă la fel de plină de sensibilitate și poezie precum Tini zabutykh predkiv (Umbrele strămoșilor uitați).

N-a fost să fie, așa că nu ne rămâne să împerechem cartea Narinei Abgarian cu acest film, pentru a ni se dezvălui, încă o dată, că, în sufletul unui om, dar și în sufletul unui popor, sunt unele lucruri care nu mor niciodată.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că m-a ajutat să mă lămuresc în privința uneia dintre senzațiile literare ale prezentului.

Șase fete dezghețate și Profu’ de religie

Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.

De la aceasta la Profu’ de religie.

O piesă care se joacă de zece ani.

Da, de zece ani.

Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.

Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.

Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.

Dar destul despre considerațiile mele.

Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.

Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.

Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.

Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut toată piesa!

Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.

Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.

Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.

Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.

Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.

Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.

Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.

Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.

Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.

Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).

Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.

Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.

Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?

Mi-au plăcut toate personajele.

Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.

Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.

Mi-a plăcut de toți.

Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.

Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.

Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.

Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?

În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.

M-aș fi exprimat mai bine!

Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).

Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.

Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.

Aș fi fost mai sigură pe mine.

Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.

Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.

Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povesteam la Năpasta.

De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:

Ce este adevărul?

La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.

Cum să nu mori de dragul lor?

Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.

Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.

Acum situația a fost alta.

Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.

Și au obținut ce și-au dorit.

Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.

La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.

Iar Raluca Păun să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.

Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.

Asta trebuie să se întâmple la teatru.

TNC, mingea e în terenul vostru.

Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.

Patru ipostaze ale lui Napoleon în așteptarea unei a cincea

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al sfârșitului de an, adică lansarea megaproducției Napoleon al lui Ridley Scott.

Până să îl urmăresc pe Joaquin Phoenix întruchipându-l pe acest imens și controversat general și om de stat, mi-a făcut o neasemuită plăcere să descopăr ce alte avataruri ale Micului Caporal au mai existat în istoria cinematografiei.

***

Napoleon – monumental film mut, datând din 1927, care îi relatează povestea (sau, mai bine zis, legenda) din copilărie până la debutul glorios al Campaniei din Italia, punctând pe parcurs și momente esențiale ale Revoluției Franceze, precum asasinarea lui Marat (evident, poza finală e leit tabloul lui David), căderea lui Danton și, ulterior, cea a lui Robespierre și a lui Saint-Just.

Figura lui Napoleon este exaltată ca una romantic-gigantescă, aproape mesianică. Secvența de început, a șederii la școala Brienne, este ilustrativă în acest sens, însă toate excesele regizorului Abel Gance în materie ideologică sunt scuzate de mizanscena extraordinară pe care o compune. Deși nu auzim, parcă simțim aievea fiorul electrizant la prima intonare a imnului La Marseillaise de către mulțimea pariziană, iar scena descătușării de după încheierea Terorii este de departe cea mai dinamică expresie plastică pe care am văzut-o vreodată în vreun film mut.

Tehnologia Polyvision, elaborată special pentru momentele grandioase de la final, are un efect copleșitor, deși nu gustăm decât crâmpeie ale ei, deoarece Napoleon al lui Abel Gance a supraviețuit în copii fragmentare, care au fost adunate cu pricepere, fără a putea, însă, transmite senzația unitară pe care a avut-o la origini.

În ton cu aerul cvasi-religios al destinului spre care pare hărăzit personajul său, Albert Dieudonné (ce nume adecvat!), îl joacă pe Napoleon ca fiind foarte bățos și sigur de el, chiar și în momentele de intense privațiuni sau în cele tandre alături de Josephine. Tocmai de aceea, mostrele de umanitate, sunt când se prostește pentru a le intra în grații copiilor seducătoarei văduve, sunt cu atât mai simpatice.

Pentru un film care își permite o sumedenie de libertăți și inexactități, acesta detaliu este de o surprinzătoare acuratețe: Napoleon i-a iubit pe Hortense și Eugene cum puțini tați vitregi au făcut-o de-a lungul și latul istoriei.

La premiera versiunii restaurate a filmului, cândva prin anii ’80, publicul (din SUA, nota bene!) s-a ridicat în picioare și a strigat:

Vive la France! Vive la Gance!

***

Conquest – dintre toate idilele extraconjugale ale lui Napoleon, cea cu Maria Walewska a stârnit cel mai mult fantezia posterității, aici regăsindu-se și acest film din 1937, regizat de Clarence Brown. Contesa poloneză e împinsă de compatrioți în brațele celui despre care sperau a fi eliberatorul și restauratorul patriei lor. După un început în care Împăratul se poartă cam din topor cu sfioasa doamnă (o imagine fugitivă trimite chiar către ipoteza emisă de Christopher Hibbert că ar fi existat chiar un viol), între cei doi se leagă o afecțiune sinceră, care rezistă în timp, chiar și când interesele de stat îl îndepărtează temporar de cea care i-a dăruit inima și chiar și un fiu.

Greta Garbo afișează din nou inegalabila-i abilitate de a trece discret de la răceală la duioșie (vezi și Regina Christina), dar starul filmului este fără doar și poate Charles Boyer, nominalizat la Oscar pentru acest rol. Din tot ce am citit despre Napoleon și felul său de a fi, cred că aici comportamentul său este redat cel mai aproape de cel din realitate – bruschețea și agitația, dublate uneori de farmec și politețe, când situația o cerea sau când o persoană ajungea să îi câștige încrederea.

Somptuoasă și stilată, pelicula nu strălucește de acuratețe istorică, dimpotrivă, și trenează masiv în a doua jumătate, dar rămâne un spectacol agreabil, grație farmecului celor doi protagoniști.

***

Désirée – un alt film care urmărește viața și cariera lui Napoleon prin prisma unei relații sentimentale, de data aceasta cu Désirée Clary, prima sa mare iubire, datând din perioada când viitorul împărat nu era decât un ofițer de carieră ambițios, dar fără mari posibilități financiare.

Idila a urmat un traseu aparte, deoarece, prin natura împrejurărilor cei doi au rămas aproape unul de celălalt – sora ei s-a căsătorit cu Joseph, fratele lui Napoleon, iar însăși Désirée a devenit soția unuia dintre mareșalii săi, Bernadotte, și, ulterior, chiar regină a Suediei.

Pornind de la premisa că iubirea ce dintâi nu se uită, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, filmul regizat de Henry Koster punctează interesant ambivalența și evoluția raporturilor dintre cei doi, totul într-un cadru fastuos, cu costume așijderea.

La prima vedere, ideea de a-l vedea pe însuși Marlon Brando drept Napoleon pare încântătoare, până descoperi lehamitea cu care capriciosul actor tratează rolul. Sunt momente când pare că de-abia își descleiază limba pentru a-și rosti replicile. Se mântuiește parțial prin gestica, mai ales spre final, când, înfrânt, adoptă poziții pline de tristă maiestate.

De cealaltă parte, Jean Simmons manifestă aceleași grație și finețe în interpretare, care m-au făcut întotdeauna să o asemuiesc cu Audrey Hepburn. Prestații demne de menționat în această peliculă din 1954 au și Merle Oberon ca Josephine sau Michael Rennie ca Bernadotte.

***

Waterloo – Dino de Laurentiis și-a dorit enorm să transpună cinematografic această ultimă bătălie a lui Napoleon, iar pentru asta a apelat la talentul logistic al lui Serghei Bondarciuk, care cu câțiva ani înainte, zguduise mapamondul cu titanica ecranizare a capodoperei lui Tolstoi, Voina i mir.

Din nefericire, o ambiție lăudabilă a realizatorilor s-a transformat și în cea mai mare slăbiciune a filmului – scenariul se bazează exclusiv pe surse istorice, adică declarații și gesturi confirmate a fi venit din partea protagoniștilor reali ai încleștării.

Rezultatul este că producția, deși beneficiază de impresionante și precise desfășurări de forțe, nu are deloc aerul unui sfârșit tragic al unei epopei, ci al unei docudrame lipsite de viață.

Acesta este și motivul pentru care, deși cu greu se putea găsi un actor mai competent decât Rod Steiger pentru a-l înfățișa pe un Napoleon îmbătrânit, obosit și nervos, zbaterile colerice ale interpretului și monologurile sale interioare sunt cel mult patetice.

Poate și pentru că nu avea de purtat povara unei aureole atât de puternice, Wellington al lui Christopher Plummer e un pic mai interesant ca personaj.

Scurtă, dar memorabilă este și apariția lui Orson Welles, rotofei, așa cum îl știm din a doua parte a vieții, în rolul regelui Ludovic al XVIII-lea, care își ia tălpășița când francezii îl primesc din nou cu brațele deschise pe Napoleon, când acesta se întoarce de pe insula Elba.

Ale vieții valuri

Știu că am cunoștințe limitate în domeniul muzicii clasice, dar mă gândeam că, după câțiva ani de audiții la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, nu voi mai simți acea senzație că nu mi-ar ajunge o viață pentru a cunoaște măcar o câtime din acest tezaur inestimabil al umanității.

Cele două compoziții din cadrul celui mai recent spectacol de acolo mi-au demonstrat fără putință de tăgadă că ar trebui să mă relaxez și să mă bucur de o călătorie fără sfârșit.

Simfonia concertantă în Mi minor pentru violoncel și orchestră, op. 125 de Serghei Prokofiev este prima dintre aceste noi teritorii explorate de orchestra craioveană.

Debutul a avut ceva din gravitatea coloanei sonore pe care compozitorul rus a plăsmuit-o pentru Aleksandr Nevski, mai ales bucata aceea a atacului ca o stihie a cavaleriei teutone.

Apoi, creația lui Prokofiev evoluează spre un fel de circ macabru, în care clovnii mai degrabă ne sperie, decât ne fac să râdem. Se simte tranziția de la lumea bine ordonată (cel puțin în teorie) a secolului al XIX-lea la cea bântuită de nevroze și de căutări de sens a secolului XX.

Toți muzicienii au fost întrebuințați serios pentru convulsiile acestei compoziții, dar primus inter pares la efort a fost Atanas Krastev. Tânărul violoncelist bulgar a venit cu mânecile suflecate, semn că era pus pe treabă, pe care a săvârșit-o ca un sculptor, prin consistență fizică și profundă aplecare spirituală.

Cea de-a doua componentă a programului acelei seri a fost Simfonia în Si bemol major, op. 20 de Ernest Chausson.

Atmosfera generală a acestei bucăți muzicale a fost una încurajatoare, ca o inspirată contrapondere a tulburării induse de cea dintâi. Asta nu înseamnă, însă, că totul a curs lin și jovial.

Au existat momente de subtil nadir emoțional, un mesaj util, căci optimismul nu exclude tristețea ocazională, iar viața nu e universul roz din Barbie.

Toate acestea s-au reflectat și în figura interesantă a dirijorului bulgar Christo Pavlov, bonomă, dar cu o anume sclipire în ochi, ca și cum ar fi vrut să ne spună:

Vă ghidez către lumină, dar nu vă scutesc de provocări.

Mă supun acestei lecții și o aștept pe următoarea.

Imaginile au fost surprinse de amicul meloman Daniel Botea.

Adevărul e o decizie

Soțul unei scriitoare e găsit mort după o cădere de la etajul doi al cabanei în care locuia împreună cu consoarta și cu fiul preadolescent, care are ceva probleme cu vederea.

Inevitabila Investigație relevă că parcă n-ar fi sinucidere, așa că soția e pusă sub acuzare, iar principalul martor e chiar copilul ei.

Descris așa, Anatomie d’une chute e o dramă judiciară cum s-au mai făcut pe lumea asta

Într-un fel, chiar e. Ambiguitatea care persistă pe tot parcursul peliculei poate trimite cu gândul către The Paradine Case sau, chiar mai apăsat, către Reversal of Fortune.

Dar filmul lui Justine Triet e mai mult decât o poveste despre relativitatea aflării unor răspunsuri faptice.

Secvența de început este compusă în mod deliberat pentru a induce o stare de tensiune, de senzație că e ceva în neregulă și de premoniție a unor lucruri neplăcute.

Odată ce pășești pe tărâmul acestei stări psihologice și ți-o asumi, tu, spectatorul, nu mai ești observator al narațiunii, ci însuși obiectul experimentului pe care și-l propune.

De la minut la minut, vei fi expus la păreri contradictorii și, după ce pare că te-ai oprit asupra uneia, descoperi că și cealaltă e la fel de consistentă.

Iar această pendulare nu te slăbește niciodată, e constanta unui film în care tot e variabil.

Există o scenă emblematică, în care băiatul acuzatei (Milo Machado Graner) este în boxa martorilor audiați și își mută privirea spre cele două părți ale judecății, acuzarea și apărarea, iar camera îi urmează mișcările capului, astfel încât noi înșine simțim dilema aproape organic.

Pot exista persoane care vor reacționa negativ la descoperi că o producție cinematografică îi tratează ca pe cobai. Am simțit asta la colegii mei de vizionare.

Pentru mine, însă, a fost o excelentă oportunitate să remarc modul cum mintea mea se orientează automat la contactul cu un vast ansamblu de stimuli, variind de la grimase și vorbe și ajungând până la diagrame și artificii retorice.

Iar trecerile de la engleză de la franceză nu sunt întâmplătoare. Nu cred că am mai întâlnit vreo creație de ficțiune care să pună în practică atât de subtil Ipoteza Sapir-Whorf.

Tocmai această nesperată șansă de a-ți contempla vulnerabilitatea naturală justifică durata filmului.

Sub două ore, Anatomie d’une chute ar fi virat către un mister de tip Agatha Christie. Dar, acordându-ne minute bune de alternanță ideologică, filmul ne oferă șansa acestei răsplăți pentru calitatea noastră de subiecți ai experimentului.

Bineînțeles, acesta n-ar funcționa, dacă scenariul și regia lui Justine Triet n-ar fi puse în practică de o suită de interpretări magistrale.

Ce impresionează la Sandra Huller e că, într-o distribuție care face o treabă excelentă, remarci în orice moment că ea de-a dreptul extraordinară.

Tot ce își propune filmul ca întreg se regăsește în persoana ei. O compătimești, o suspectezi, o compătimești, o suspectezi și tot așa până la final.

Care îi va nemulțumi pe aceia care simt că sunt îndreptățiți să vadă cercul dreptății absolute și definitive închizându-se.

Câteodată n-avem încotro decât să alegem ce vrem să credem.

E un adevăr.

Top 10 opere de artă de la Wine Tonic

Chiar când scriu aceste rânduri are loc la Craiova, la Ramada Plaza, Festivalul de Vinuri Wine Tonic.

Dincolo de nenumăratele experiențe gustative (să nu cumva să ratați standul celor de la Eliada), o plăcere anume pentru mine a fost să admir etichetele sticlelor de vin.

Mai greu a fost să aleg zece dintre ele și inuman de dificil a fost să le ierarhizez.

Dar am scos-o la capăt, iar mai jos aveți Top 10 opere de artă de la Wine Tonic.

***

10. Crama Catleya, pentru marea de cuvinte care ilustrează numele vinului, o metaforă care mă trimite cu gândul către foșnetul de arbori sau talazurile mării sau o mulțime neliniștită.

***

9. Crama Roy & Dîmboviceanu, pentru că au înțeles că farmecul unei opere de artă nu înseamnă întotdeauna să o arăți ca întreg, ci doar ca o parte.

***

8. Crama 1000 de chipuri, pentru că au ales un fragment dintr-o pictură de-a pururi fascinantă – Omul cu turban roșu de Jan Van Eyck.

***

7. Crama Domeniile Franco-Române, pentru cum te împietrește cu privirea o Medusa excelent redată în perspectivă.

***

6. Crama Oprișor, pentru perspectiva naivă, dar eficace, precum și pentru farmecul motivelor populare utilizate.

***

5. Crama Purcari, pentru superba juxtapunere vizuală, care îmi aduce aminte de una dintre cele mai frumoase melodii pe care le-am ascultat vreodată la un concurs Eurovision – Silent Storm.

***

4. Crama Basilescu, pentru un lăutar cu țambal de gât și înaripat ca un înger. Cum să reziști la așa ceva?

***

3. Crama Vinaltus, pentru mai multe motive: eterica strălucire pe un cer de noapte liniștită a lunii din nume; enigmatica prezență a furnicilor; cuvântul ”picote” care în franceză înseamnă ”furnicături”, atât de potrivit pentru senzațiile pe care ți-o trezește un vin de calitate.

***

2. Distribuitorul Wine Point, pentru acest vin străin, a cărui etichetă este în întregul ei o veritabilă poveste, pe care am înțeles-o ca pe un fel de Cei Patru Cavaleri ai Apocalipsei Vinului, realizată în stil de gravură de Albrecht Durer.

***

1. Crama Dradara, pentru acest omagiu inegalabil adus capacității minții omenești de a transforma haosul lumii în cuvinte, în povești, în sens și speranță.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

În așteptarea filmului Napoleon al lui Ridley Scott, am purces a mă documenta un pic și a reîmprospăta cunoștințele despre Micul Caporal, prin intermediul a trei din puzderia de cărți care s-au scris despre el:

Napoleon on Campaign – o lucrare atât de artă, cât și de istorie, care prezintă tablouri și desene înfățișându-le pe Napoleon în decursul carierei sale militare, începând de la asediului Toulonului până la Waterloo și chiar câteva ipostaze din timpului exilului pe Sfânta Elena. Fiecare pictură este însoțită de explicații, succinte, dar precise, astfel încât întregul este o excelentă frescă a epopeii napoleoniene. De apreciat că nu toate imaginile alese de autorul H. A. Carruthers îl înfățișează pe comandant, ci redau și momente sugestive din timpul bătăliilor sau din viața armatei de început de secol al XIX-lea.

Napoleon. His Wives and Women – așa cum o arată și titlul, cartea ne duce pe celelalte câmpuri de bătălie ale lui Napoleon, cele amoroase, aproape la fel de numeroase și de viforoase. Evident, mult spațiu este acordat relației cu suișuri și coborâșuri cu Josephine, dar nu lipsesc celelalte nume celebre, precum Maria Walewska, în privința căreia autorul Christopher Hibbert face o afirmație șocantă – că idila cu Napoleon ar fi debutat printr-un viol, fapt care e sugerat și în filmul Conquest. Autorul folosește un amplu material epistolar, iar rezultatul e o veritabil almanah de can-can bine garnisit cu bârfe de tot felul.

Napoleon. A life – o lucrare monumentală, despre viața acestui om care a schimbat fața lumii, din copilărie până la chinul domiciliului forțat de pe insula atât de îndepărtată de Franța. Andrew Roberts e vădit mare fan al cuceritorului, dar nu ezită să îi releve scăderile, precum greșelile militare sau manipularea cu bună știință a buletinelor informative. Foarte interesantă mi s-a părut partea de început a cărții, care descrie tinerețea tumultoasă de naționalist corsican înfocat a lui Napoleon, când nimeni nu bănuia că va ajunge să îi conducă exact pe aceia pe care îi detesta la un acel moment. Remarcabil este și echilibrul pe care autorul îl păstrează între prezentarea unor detalii intime sau frivole și descrierile de amploare ale marilor bătălii. E tabloul complet al unei epoci, cu toată gloria și oroare sa.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

No Trick and a lot of Treat

Eu cu Halloweenul nu am prea avut tangență până acum.

Nu din vreun spirit tradiționalist pătimaș, ci pur și simplu că nu m-a atins febra deghizării în așa hal, încât să vrea să devin moroi sau fantomă, chiar și vremelnic.

Dar anul acesta l-am celebrat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova în cel mai frumos mod cu putință, asistând la încă un concert din seria celor inspirate de filme și jocuri.

Și când spun ”celebrat”, văr rog să luați cuvântul ca atare, pentru că, atât în publicul care a umplut sala până la refuz, cât și printre membrii orchestrei, erau persoane care au venit cu tot felul de machiaje sau costumații tematice, mai mult sau mai puțin fistichii.

De pildă, băiețelul de lângă mine era îmbrăcat în robă de Hogwarts, culorile Casei Griffyndor, și avea în mână o baghetă de vrăjitor (cu esență de unicorn sau pană de Phoenix, după câte se arăta), cu care imita mișcările dirijorului la bucățile muzicale care îi plăceau mai mult.

Strict din punct de vedere artistic, declar fără înconjur că acest al treilea spectacol organizat de Ivano Guagnelli (partea muzicală) și Riccardo La Chioma (partea vizuală) a fost cel mai bun.

A ajutat și că a avut o tematică unitară, pentru că tot ce am ascultat și văzut a gravitat în jurul grotescului stilat, a lugubrului simpatic și a monstruosului jucăuș.

Spicuiesc câteva momente care m-au încântat peste poate, cu mențiunea că mi-au plăcut toate, astfel că timpul s-a scurs de parcă am fi fost în Neverland.

Tobele de la Overlord au fost senzaționale și au redat exact acea hiperbolă emoțională care caracterizează un anime.

O secvență la fel de intensă din punct de vedere muzical a fost și la jocul Elden Ring, ceea ce a potențat momentul liric ulterior, format dintr-un duet de harpă și vioară, care exprima superb trăirile unui războinic care se întreabă dacă toată zbaterea sa are sens.

Mi-a plăcut foarte mult că din filmul Dracula al lui Coppola realizatorii spectacolului au ales să redea latura romantică. Pentru că da, această poveste este construită și în jurul unei iubirii sfărmate de vitregia sorții.

Cu această ocazie, mi-am adus aminte despre ce declara Gary Oldman despre această partitură, în care apare în ipostaze cam ridicole.

Am vrut să joc rolul ăsta, ca să mă pot gândi la soția mea când rostesc replica asta:

I have crossed oceans of time just to be with you.

Superb a fost și colajul dintre imaginile cu scheleții dansatori din legendara animație Disney din 1929 și Dansul Macabru al lui Camille Saint-Saens.

Am fost impresionat de complexitatea coloanei sonore jocului Don’t Starve și am revăzut cu grăitoare nostalgie imagini însoțite de muzică din The Addams Family (ce cuplu formau Raul Julia și Angelica Houston!) sau din Young Frankenstein (apropo, maturii care erați în public, știți cine era orbul de la începutul fragmentului video?).

Dar cred sunt în asentimentul tuturor celor care au avut privilegiul să asiste la acest concert când spun că vârful său a fost momentul când violoncelista noastră Rucsandra Halițchi a apărut drept Wednesday.

Ne-a luat tuturor piuitul.

Nu se mai auzea nici pâs.

Ivano Guagnelli și Riccardo La Chioma, grazie mille!

O mică sugestie de la un fost gamer nostalgic:

Scena când nava-mamă din Homeworld se lansează în spațiu pe sunetele de-a dreptul cosmice ale superbului Adagio pentru corzi de William Barber.

Nu aveți cum să dați greș cu așa ceva.

Nu aveți cum.

Imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, care, deși e neverosimil de bătrân, s-a bucurat la fel ca mine, ca un copil adică, de toate minunățiile pe care le-a oferit concertul.

A venit testul pentru gurmandul connaisseur – Wine Tonic

Am deja vreo câțiva ani și vreo treizeci de degustări de când sorbirea cu măsură și plăcere a vinului a intrat în viața mea.

Fiecare eveniment a fost diferit, a fost o lecție despre natura senzorialității și despre convivialitatea specială pe care vinul o catalizează.

Acum a venit moment unui test de mare anvergură – Wine Tonic.

Wine Tonic este cel mai mare festival de vin din Oltenia. Se va desfășura in weekendul 4-5 noiembrie 2023 la Ramada Plaza Craiova.

Ca orice festival, vine cu o listă de participanți, iar aceasta este cuprinzătoare, după cum puteți vedea.

100 Chipuri

Alexandrion

Averești

Avincis

Banul Craiovei

Basilescu

Borbone

Budureasca

Casa de Vinuri Cotnari

Catleya

Cepari

Chateau Cristi

Corcova

Cricova

Darabont

Domeniile Franco-Române

Domeniul Bogdan

Domeniul Drăgași

Dradara

Eliada

Gedis

Gramofon

Jidvei

Liliac

Măgura Zamfirei

Oprișor

Panciu

Peter John

Prodal 94

Purcari

ReWine

RGP

Sarica Niculițel

Strunga

Tepaso

Vinaltus

Vinarte

Vînju Mare

Vitis Metamorfosis

Vlădoi

Wine Point

O parte din nume îmi sunt familiare și vreau să le reîntâlnesc, altele sunt pitorești și vreau să le cunosc.

Greu, maică, greu.

Mai ales că festivalul Wine Tonic se va desfășura pe durata (din păcate) a doar două zile, după cum urmează:

Sâmbătă, 4 noiembrie, între 12:00 și 20:00.

Duminică, 5 noiembrie, între 10:00 și 17:00.

La o așa bogăție bahică, e nevoie de ceva organizare.

Din experiența degustărilor anterioare, știu că echipa vinurilor are următoarea ordine a numerelor de pe tricou: alb – roze – roșu.

Ca urmare, voi aloca o zi vinurilor albe, iar alta vinurilor roșii.

Nu mă întrebați ce fac cu roze-urile, e o dilemă la care n-am găsit încă răspuns.

Dar nu le voi ocoli, asta e sigur.

Un alt aspect vital la o degustare este hidratarea corespunzătoare, astfel încât caut o cisternă portabilă, să am apă la mine în mod corespunzător.

Un bilet pentru Ro Wine costă 35 de lei pentru o zi și 60 de lei pentru ambele zile. Dacă procedez ca Hagi Tudose, și gust câte un pic de la unul, de la altul, ies cu o experiență gustativă în care raportul cost-beneficiu ar fi foarte pe placul personajului lui Delavrancea.

Biletele se pot achiziționa la intrarea evenimentului sau de pe www.bilet.ro.

În pat cu dușmanul

Două mari acuze i se aduc lui Killers of the Flowers Moon al lui Martin Scorsese:

a) Este prea lung, are trei ore și jumătate. TREI ORE ȘI JUMĂTATE!

b) Este prea tezist (albii sunt răi, indienii sunt buni).

Pot să mai adaug eu una mică – patetismul anumitor scene.

Însă toate aceste acuze pot fi demontate.

O să încep cu tezismul.

Da, cunoaștem cu toții apetența Hollywoodului contemporan de a favoriza grupurile marginale și a pune cenușă în capul americanilor caucazieni (ca să nu zic albi, că așa voi fi nevoit să zic și negri și pățesc precum arbitrul Colțescu).

Însă filmul de față nu funcționează doar ca o frântură din evoluția deloc glorioasă a Statelor Unite ale Americii. Așa cum spunem și despre Libertate a lui Tudor Giurgiu, Killers of the Flower poate fi extrapolat ca arhetipal pentru un eveniment sau proces istoric, în cazul de față fiind vorba de fresca unui război altfel.

Privim conflagrațiile drept ample mișcări de trupe, cu fronturi largi și manevre complexe.

Dar un război se poate duce și în interiorul unei simple comunități, ca expresie a ciocnirii dintre două civilizații.

Iar rezultatul este, inevitabil, un genocid. Uman și cultural.

Aici s-a materializat în serie de crime căreia i-au căzut victime indieni din tribul Osage, răpuși pentru a se încasa de către rudele fețe-palide strecurate în familiile lor banii din exploatarea petrolului de pe teritoriul unde locuiau.

Merită menționat un aspect interesant despre care, mărturisesc, nu aveam habar. Imaginea încetățenită a băștinașilor amerindieni într-o SUA a începutului de secol XX este a unei populații tradiționale oropsite, silite să trăiască arhaic în rezervații restrânse.

Însă, prin eforturi diplomatice despre care, spre rușinea mea, iar trebuie să spun că nu știu mai nimic, aceștia obținuseră dreptul de a beneficia de pe urma resurselor din zona unde sălășluiau, rezultând o bunăstare care atrage atenția și invidia albilor.

Capul răutăților este personajul lui Robert De Niro, un fel de baron local, care își împinge nepotul nu foarte destupat la minte (Leonardo DiCaprio) să o ia de nevastă pe una dintre moștenitoarele dintr-o familie cu multe surori (Lily Gladstone).

Soțul infiltrat e părtaș la toate ororile puse la cale, dar dezvoltă și o afecțiune după puterile lui pentru consoartă și copii. De aici și toată drama care se coace și se umflă și plesnește la final.

Ajung astfel la chestiunea duratei.

Dacă Scorsese ar fi făcut Killers of the Flower Moon la lungimea standard de vreo două ore, i-ar fi ieșit probabil un Mississippi Burning, cu care împărtășește multe, de la tematică la desfășurare și deznodământ.

Un film lăudabil și atât.

Însă cele trei ore și jumătate fac personajele centrale ale acestei tragedii să se întrupeze pe deplin în conștiința noastră, ne lasă să adunăm revoltă sau atașament, astfel încât ancheta care ocupă ultima treime a peliculei să nu mai fie o simplă trama narativă, ci o luptă la care suntem părtași din tot sufletul.

Cele trei ore și jumătate ne dau și răgazul necesar să admirăm niște prestații actoricești demiurgice.

Robert De Niro face ce știe un mapamond că e stare să facă precum nimeni altcineva – să fie amenințător chiar și când zâmbește. Însă acest gigant al cinematografiei știe și să își adapteze personalitatea artistică binecunoscută la cerințele rolului (demagogie și duplicitate), astfel încât rezultă un individ atât de odios, încât îți provoacă un disconfort aproape organic.

El este politicianul care a acaparat o comunitate, pe care o ține în chingile subdezvoltării, în timp ce inaugurează mici obiective de doi lei, care e în cărdășie cu lumea interlopă, deși mimează respectabilitatea moralizatoare.

Ca păpușar, îl manevrează pe nepotul cel slab de minte, dar cu un dram de inimă.

Pentru o asemenea ambivalență îl avem pe Leonardo DiCaprio într-un alt mare rol.

Cât resurse are omul ăsta de a se reinventa și de a își asuma noi provocări!

E limpede că este figura centrală a filmului, că esența tragediei este zbaterea în care este prins, una atât de puternică, încât intelectul lui redus dă rateuri în toate părțile.

Istoria pornește de figuri malefice precum a liderului întruchipat de De Niro, dar este scrisă de unelte încuiate precum DiCaprio cel de aici.

Dacă de la acești doi mari știam, totuși, la ce să ne așteptăm, Lily Gladstone este o revelație aproape paradisiacă.

Alegerea ei este cea mai bună dintre toate deciziile inspirate pe care le-a luat Scorsese în acest film.

Chipul ei ei, de o placiditate tipică indiană, duce toate stările emoționale pe care soarta și cruzimea semenilor i le produc cu o atitudine care o apropie de sfințenie.

Când o urmăream, simțeam o senzație de deja-vu, atât în privința faciesului aparte, cât și a interpretării sublime.

Abia acum, scriind acest rânduri, memoria s-a milostivit de mine.

E Olivia de Havilland, mai ales în rolul din The Heiress.

Femeia care suferă, îndură, dar învață și să nu ierte.

Killers of the Flowers Moon are trei ore și jumătate, da.

O durată de neconceput pentru un creier omenesc obișnuit cu dopamina instantanee generată de TikTok.

Dar e nevoie de aceste trei ore și jumătate pentru ultima scena care îi aduce împreună pe Lily Gladstone și Leonardo DiCaprio.

Puteți să o căutați pe Youtube. Probabil nu vă va spune nimic.

Dar, după toată acumularea de durere și speranță a filmului, acest moment este unul dintre cele mai sfâșietoare ale artei marelui ecran.

Martin Scorsese a făcut Killers of the Flowers Moon să fie văzut în cinematograf, pentru ca acesta să nu moară.

Pentru tot ce ne-a oferit de-a lungul atâtor decenii, merită să îi respectăm dorința.