Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.
De la aceasta la Profu’ de religie.
O piesă care se joacă de zece ani.
Da, de zece ani.
Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.
Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.
Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.
Dar destul despre considerațiile mele.
Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.
Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?
Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.
Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.
Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.
Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.
Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.
Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.
Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.
Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?
Mi-a plăcut toată piesa!
Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.
Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.
Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.
Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.
Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.
Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?
Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.
Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.
Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.
Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.
Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).
Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.
Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.
Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?
Mi-au plăcut toate personajele.
Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.
Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.
Mi-a plăcut de toți.
Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.
Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.
Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.
Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?
În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.
M-aș fi exprimat mai bine!
Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).
Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.
Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.
Aș fi fost mai sigură pe mine.
Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.
Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.
Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povesteam la Năpasta.
De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:
Ce este adevărul?
La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.
Cum să nu mori de dragul lor?
Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.
Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.
Acum situația a fost alta.
Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.
Și au obținut ce și-au dorit.
Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.
La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.
Iar Raluca Păun să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.
Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.
Asta trebuie să se întâmple la teatru.
TNC, mingea e în terenul vostru.
Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.
