Numele trandafirului (versiune feminină)

Numele trandafirului are o aureolă atât de puternică, încât orice altă creație similară iese cumva în dezavantaj față de romanul lui Umberto Eco.

Sacred Hearts al lui Sarah Dunant reușește nu numai să nu fie intimidat de ilustrul predecesor, ba chiar să revendice titlul de echivalent feminin al acestuia.

Cartea este plasată într-o mânăstire din Ferrara în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. O tânără pe nume Serafima este adusă acolo împotriva voinței ei și, pentru a fi îmblânzită, ajunge să servească drept ajutor în dispensarul și grădina de plante medicinale gestionate de taciturna soră Zuana.

Observați că, dincolo de cadrul monastic în care este plasată, cele două romane prezintă același raport maestru-ucenic, cu diferența că în cel al lui Sarah Dunant, relația este mult mai complicată, dacă nu chiar volatilă.

Și, așa cum povestea imaginată de Umberto Eco este populată de pitorești sau caricaturale figuri monahale, și această prezintă o galerie pe măsură de personaje foarte bine reliefate, în frunte cu stareța Madonna Chiara, politiciana desăvârșită.

Și Umberto Eco, și Sarah Dunant au recurs la o documentare temeinică, dar, dacă semioticianul-scriitor a etalat-o cu un aer erudit și lipsit de indulgență față de cititorul neavizat, autoarea de față o face mai discret, astfel încât toate puzderia de detalii care recreează viața și dramele dintr-o astfel de mânăstire catolică, precum și incursiunea în medicina vremii, dominată de botanică, sunt adaosuri plăcute ale narațiunii, nu impedimente ale ei.

Numele trandafirului și-a cucerit faima și ca roman polițist. Suspansul care este întreținut pe parcurs își găsește o încununare grandioasă și e greu de concurat.

Și totuși Sacred Hearts nu suferă prea mult din cauza acestui handicap. Zbaterile acestor călugărițe și evoluțiile lor emoționale sunt palpitante prin veridicul lor.

Numele trandafirului și Sacred Hearts.

Cununați aceste două titluri în lectura voastră.

Iar odrasla va fi o experiență mai mare decât suma celor două părți.

Jocuri despre viața sub Cortina de Fier

Astăzi este 22 decembrie, data la care comemorăm, că nu pot să zic celebrăm, începutul a ceea ce numim, în lipsă de un termen mai clar, Revoluția de 1989.

Un moment crucial al istoriei recente a României, care a marcat căderea regimului comunist.

Pentru cei tineri, viața sub acest regim nu este cunoscută decât o poveste pe care o spun cei mai în vârstă, unii inexplicabil de nostalgici.

Pentru a o înțelege mai bine, profesorii și elevii pot utiliza ceva ce aceștia din urmă apreciază fără doar și poate – jocurile pe calculator.

Iată trei dintre ele, care descriu foarte sugestiv aspecte ale vieții sub Cortina de Fier.

Papers, Please – poate cel mai cunoscut dintre jocurile din această listă, o creație ludică simplă în esență, dar foarte intensă, atât din punct de vedere cognitiv, cât și narativ. Jucătorul preia rolul unui ofițer de frontieră într-o țară socialistă fictivă pe nume Arstotska, iar misiunea lui este să permită accesul doar acelor indivizi care întrunesc condițiile valabile în acel moment.

Acesta este un element cheie al jocului, deoarece aceste condiții se schimbă de la o zi la alta și, pe lângă provocarea pentru memorie și atenție, acest fapt este ilustrativ pentru arbitrariul care domnea într-o dictatură.

La finalul fiecărei zile de lucru, protagonistul primește o sumă mică de bani, pe care trebuie să o drămuiască, pentru a-și întreține familia și a achita cheltuielile traiului într-o lume în care cadrul socio-economic este în continuă degradare.

Nu e de mirare că printre direcțiile pe care le poate urma jucătorul sunt și acelea de a se implica în activități subversive sau a primi mită.

***

Martial Law – un joc simplu, dar nu lipsit de profunzime, care funcționează mai degrabă precum un mic roman grafic interactiv, în stilul superbului To the Moon.

Titlul evocă starea de asediu declarată în Polonia spre finele regimului comunist, dar nu influențează prea mult atmosfera jocului, care, în ciuda mijloacele-i reduse, redă excelent viața în acea perioadă, nu doar în țara respectivă, ci în toate membrele blocului socialist.

Protagonistul este un tovarăș cam năpăstuit, divorțat, care, în Ajunul Crăciunului, vrea să ajungă la fiica lui, să îi dea cadou niște mandarine. Pentru asta, trebuie să le procure, iar de aici începe un periplu prin locuri foarte familiare: străzi cenușii, blocuri mari de beton, cozi la alimentară.

Jucătorul are un dram de libertate de alegere, adică poate să fie agresiv sau cooperant, poate să stea cuminte la coadă sau poate să se bage în față.

Jocul nu durează mult și, iar diversele scenarii pot fi parcurse ușor, concluzia lor conjugată fiind limpede:

În marea de privațiuni și deznădejde a comunismului, solidaritatea dintre oameni a fost principala mântuire.

***

The Feast – spre deosebire de celelalte două jocuri, care redau și material atmosfera dintr-un regim comunist, acesta este unul alegoric și își propune să transmită senzația de a fi prins într-o societate represivă, în care înșiși cetățenii sunt complici ai autorității dictatoriale.

O tânără vine acasă la mama ei, pentru o masă festivă, la care participă alți câțiva vecini, dintre care unii arată sau se comportă cam ciudat.

Ba, mai mult, e martora și a unei orori, nu vă spun ce anume, ca să fie impactul deplin, când o să descoperiți singuri.

Rolul pe care ți-l asumi ca jucător este fie să pui sub semnul întrebării bizareria și absurdul a ce se întâmplă, fie să accepți pe nemestecate mizeriile care ți se servesc, la propriu și la figurat.

Orice decizie are un impact, iar jocul are diferite tipuri de deznodământ, variind de la disidență dureroasă la conformism grotesc.

Jocul este conceput aproape ca o piesă de teatru și nu mă pot abține să nu mă gândesc cum ar arăta pe o scenă reală, incluzând chiar și diversitatea posibilelor turnuri ale acțiunii.

Ar fi, într-adevăr, acel tip de teatru angajat și cutremurător pe care îl caută mulți creatori contemporani și nu prea îl găsesc.

Zgâlțâială magistrală

După ce s-a răspândit vestea că Inspire Cinema din Craiova a introdus tehnologia MX4D, mi-am acordat timp, pentru a alege cel mai potrivit film, astfel încât experiența să fie exploatată la maxim.

Iar producția ideală pentru asta s-a materializat în Aquaman and the Lost Kingdom, continuarea succesul furtunos din 2018.

Nu doar că filmul este realizat în așa fel, încât tehnologia 3D este utilizată cu efect maxim, atât din punct de vedere al dinamicii scenelor, cât și al arhitecturii spațiilor, dar și povestea semizeului marino-chtonian abundă în secvențe de acțiune, care prilejuiesc spectatorilor zguduiri, rafale de vânt și alte senzații de toată frumusețea.

Mărturisesc că mi-era un pic teamă că un astfel de adaos senzorial îmi va abate atenția de la narațiunea în sine, însă, dimpotrivă, această permanentă agitație te ține prezent pe întreg parcursul ei.

Cei doi tătici alături de care am vizionat Aquaman and the Lost Kingdom își făcuseră planul să mai tragă cât un pui de somn la scenele mai lente sau mai siropoase.

N-a fost chip, așa că au stat pe deplin treji.

Cât despre băiețeii lor, totul a fost un deliciu permanent.

Ajută că toată această experiență motrică, olfactivă și tactilă vine pe fondul unei pelicule care știe ce vrea și știe cum să obțină asta.

Regizat cu mână sigură de James Wan, Aquaman and the Lost Kingdom continuă conflictele începute anterior, le augmentează, oferă și câteva reconcilieri de bun gust, precum și câteva elemente moralicești de actualitate.

Jason Momoa confirmă că nu este doar un pachet enervant de arătos de mușchi, ci și că are reale disponibilități comice.

Tachinările haioase din primul film nu lipsesc nici aici, dar nu îl mai contrapun roșcatei nurlii Amber Heard, ci lui Orm, fratelui vitreg, jucat de Patrick Wilson, alături de care trebuie să prevină declanșarea Apocalipsei alias Încălzirea Globală.

Restul distribuției, de la buni la răi, își face treaba cu profesionalism, iar momentul emoțional de vârf este micul discurs al lui Temuera Morrison despre ceea ce numim reziliență.

Într-o mare (echivocul e deliberat) de adrenalină, această lecție apare la fel de pregnant și de tăios ca un recif de corali.

O mențiune aparte merită și vastele spații în care ne poartă această aventură epopeică.

Se simt diverse ocheade aruncate prin lumea reală, dar și prin universuri fictive. Un pic de Petra combinată cu Ajanta în secvențele din deșert, un strop de The Lord of the Rings pentru regatul cel întunecat, parcă și niște Blade Runner subacvatic în partea cu citadela delincvenților oceanelor.

Dar cel mai mult mi-a gâdilat amintirea și spiritul estetic imensitatea amenințătoare a Antarcticii care ascunde secrete tenebroase. Am simțit o clară influență lovecraftiană, mai ales că monștrii care apar pe acolo par desprinși din descrierile din At the Mountains of Madness.

Spre finalul filmului, protagonsitul are o replică esențială:

I don’t know what lies ahead. But we can’t leave our children in a world without hope.

Sper că lumea va înțelege mesajul, pentru că e vital.

Și sper și că va mai fi un Aquaman 3.

O să avem nevoie de relaxare simpatică și în viitor.

Să îmbătrânești de-a pururi tânăr

Lumea era împăcată cu gândul că Hayao Miyazaki și-a încheiat cariera odată cu Kaze Tachinu (Vântul se ridică).

Dar neastâmpărul creator al marelui cineast nipon nu s-a stins și i-a dat ghes să ne mai ofere un film de animație – Kimitachi wa do ikiru ka (Băiatul și stârcul).

E ca un bis pe care publicul îl cere, iar artistul răspunde prin acele șlagăre cu care nu poate da greș.

Dacă ești familiar cu filmografia lui Miyazaki, multe dintre elementele din această producție vor părea cunoscute.

Protagonistul este un băiat care suferă din pricini familiale și care pătrunde într-o lume fantastică, unde aventuri, întâlniri semnificative și un companion pitoresc îl fac să-și înțeleagă menirea și să afle mântuirea sufletească.

Ce se distinge la Kimitachi wa do ikiru ka, însă, este tonalitatea diferită.

Culorile sunt impecabil armonizate, nici nu se putea altfel, dar nu au strălucirea intensă din Sen to Chihiro no kamikakushi (Călătoria lui Chihiro), ci au nuanțe mai discrete și contururi ușor estompate.

Hayao Miyazaki ne transmite astfel că își acceptă îmbătrânirea, dar nu o lasă să fie un impediment în calea creației.

Mesajul însuși al filmului merge în această direcție.

E despre sensul pe care îl caută fiecare în viață, despre efortul, chiar și iluzoriu de a clădi ceva, și despre misiunea de a transmite mai departe dorința de a face lumea un loc și mai frumos.

Poate ca Miyazaki se adresează propriului fiu, care îi calcă pe urme, sau omenirii întregi.

Oricum ar fi, îl înțeleg și îl aprob.

Mai este ceva ce răzbate puternic din Kimitachi wa do ikiru ka.

A trebuit ca un om de pe peste țări și mări, din îndepărtata Japonie, să ne arate splendoarea civilizației și culturii europene.

Am simțit asta în aproape toate creațiile sale, însă aici declarația de dragoste față de estetica bătrânului continent este scrisă într-un fel aparte.

Uitați-vă cu atenție la bogăția de detalii din camera lui Natsuko sau la grădinile italiene de la final sau, mai ales, la acea scenă dintr-un spațiu cu arcade luminate într-un mod care trimite inevitabil cu gândul la picturile lui Giorgio de Chirico.

Așa s-ar putea rezuma acestui epilog al operei sale.

Misterul și melancolia unui geniu.

Vrăjitorii din Craiova M(OZ)icală

Când m-am instalat în sala Filarmonicii ”Oltenia” pentru spectacolul de debut al Festivalului ”Craiova Muzicală”, credeam că sunt pe un tărâm cunoscut.

Dar, odată cu bucata de început a copleșitoarei Carmina Burana, am simțit să sunt luat de un uragan și, la scurt timp, puteam să mă adresez jumătate surprins, jumătate încântat către amicul meloman pe care l-am amintit de atâtea ori:

– Daniel, I don’t think we’re in Kansas any more!

Mă vedeam astfel transpus într-o lumea magică, a muzicii care se metamorfozează în fel și chip.

Actul cel dintâi a fost, așa cum spuneam, marcat de creația titanică a lui Carl Orff.

Dincolo de prologul Fortuna, Imperatrix Mundi, recognoscibil instantaneu, încă de la primele acorduri, Carmina Burana este un mozaic de umanitate (incluzând chiar și un bețiv haios), o versiune muzicală a Poveștilor din Canterbury, dirijate de un Chaucer întruchipat de Sliven Simeonov și acompaniate de orchestră și relatate de soprana Christina Razec, tenorul Ștefan von Korch, baritonul Alexandru Constantin și Corala Academică a Filarmonicii ”Oltenia” (îndrumată pentru acest concert de Bogdan Botezatu).

Ajuns aici, nu pot să nu dau glas constatării că noi, craiovenii, suntem privilegiați nu doar că avem un colectiv simfonic performant, ci și un cor așijderea. Fără el, nu s-ar putea pune în scenă Carmina Burana, care rămâne una dintre cele mai înalte expresii ale incredibilei varietăți a glasului omenesc.

Următorul vrăjitor din cadrul Festivalului Craiova Muzicală a fost pianistul Thurzo Zoltan, cu spectacolul intitulat Imn la înălțime – Romanian Guinness Concert Piano Tour 2023.

Și el ne-a luat pe sus, nu doar spiritual, prin muzica pe care a cântat-o neîncetat, cât și prin povestea pe care ne-a spus-o.

Artistul a intrat în Cartea Recordurilor pentru a fi cântat la pian la cea mai mare altitudine din toate timpurile, la peste 5300, la tabăra de la baza Muntelui Everest, la o temperatură la care până și ființa mea însetată de cultură s-ar gândi exclusiv la nevoi primare.

Această incredibilă îndrăzneală, ca să nu zic încăpățânare, a fost amplu documentată de Thurzo Zoltan cu o mulțime de poze, care s-au succedat în fața noastră într-un veritabil documentar beneficiind de o coloană sonoră realizată pe viu.

Prezentarea a fost punctată de comentarii ale aventurierului, pline de candoare, umor (vezi prețul hârtiei igienice) sau compasiune, iar anumite momente sau imagini au avut parte de sincronizare muzicală deosebită.

De pildă, un cer înstelat din înălțimile himalayene ni s-a înfățișat privirii noastre exact în timpul bucății Clar de lună a lui Debussy.

În pleiada de compozitori pe care pianistul ni i-a oferit prin intermediul clapelor era anunțat a fi și Hans Zimmer.

Mi-am stors mintea gândindu-mă care temă muzicală a sa s-ar potrivi cel mai bine la pian și intuiția m-a servit bine.

Chevalier de Sangreal din The Da Vinci Code a fost înălțătoare și maiestuoasă, așa cum o simți în momentele acelea cheie ale unui film care reușește performanța rarisimă de a fi o ecranizare mai bună decât cartea-sursă.

Actul trei al poveștii pline de magie a Festivalului Craiova Muzicală l-a readus în Bănie pe hâtrul Remus Grama.

Cu o siluetă de Hagrid, știință de carte de Dumbledore și dedicare de Snape (aici cred că m-a luat condeiul pe dinainte), dirijorul-comediant a încântat din nou, nu doar prin poante și autoironii, ci și prin sensibilitatea în prezentarea orchestrațiilor simfonice din cadrul spectacolului Rock the Symphony.

Varietatea pieselor a fost mai mult decât remarcabilă, acoperind epoci care, până și pentru vârsta mea venerabilă, se pierd în epoca timpului, dar și unele cărora le-am fost contemporan.

Dacă ar fi să aleg vârful concertului, aș fi sfâșiat între Happy Endings a lui Mika și Kashmir a celor de la Led Zeppelin.

Cei cu care am împărtășit această superbă experiență muzicală dau din cap dezaprobator acum și rememorează propriile preferințe.

Și tocmai asta e frumusețea audiției colective.

Remus Grama i-a avut alături pe membrii trupei Corso din Arad: Cosmin Harbei (chitară), Luci Chirlan (voce), Sergiu Nabadan (tobe), Cristian Deac (bass), Alex Popa (percuție).

Veteranilor festivalurilor organizate de Filarmonicii ”Oltenia” vor simți că numele acestei trupe le este familiar.

Da, căci ea sunt aceiași care asigura impecabila sonorizare a evenimentelor de ani buni încoace.

Plecăciuni, domnilor, pentru cele ce au fost și va să vie!

Iar dacă spiritele celor care au avut ocazia să participe la concert s-au simțit înălțate, este pentru că s-au ridicat cele două aripi ale instituției muzicale craiovene, orchestra simfonică și corul academic, ai cărei membri au trăit experiența artistică măcar la fel de puternic precum spectatorii. Amica Anda a surprins un exemplu ilustrativ, dar nu a fost singurul.

Următorul episod muzicalo-vrăjitoresc s-a intitulat Duel viorilor.

I-a avut în prim-plan pe reputații Liviu Prunaru, mânuind un instrument Stradivarius ”Pachoud”, și Gabriel Croitorul, cu un Gaurneri del Gesu ”Catedrala”, pe care a cântat însuși George Enescu.

O așa întâlnire titanică avea dintru început darul de a-mi stârni imaginația.

Când, după după numere individuale, cei doi artiști au ajuns față în față, cu arcușurile ușor înclinate, puteam să jur că urmează încrucișarea unor baghete atotputernice, una făurită cu stropi de inorog, cealaltă cu pene de Phoenix.

Dar un anume cuvânt din aceasta poveste se cere rectificat, prin schimbarea unui singure litere.

N-a fost ”duel”, ci ”duet”.

Și încă unul de o frumusețe hipnotică, mai ales că i s-a adăugat discreta participare a pianului lui Horia Mihail.

Acum o să vă mărturisesc ceva.

Ca într-o vrajă, ascultându-i pe cei doi violoniști, am simțit cum mă ia somnul.

Somnul acela care e fază pregătitoare pentru vise.

Mi-am sprijinit bărbia în mână și am visat, iar pentru a-i răsplăti pe cei care m-au trimis acolo, mă joc un pic cu un sonet al lui Shakespeare:

All days are nights to see till I hear thee

And nights bright days when dreams do play me thee.

Festivalul Craiova Muzicală s-a încheiat cu Oratoriul de Crăciun de Johann Sebastian Bach și a relevat o magie diferită.

Nu că ar fi lipsit sublimul muzical pur al compoziției, cu aerul său de baroc pur, excelent punctat de lăuta strunită de Olivia Iancu și de clavecinul utilizat cu discretă intensitate de Fernanda Romila.

Nu au trecut neobservate prestațiile Claudiei Codreanu (mezzosoprană) și Sophiei Negoiță (soprană), ale lui Andrei Mihalcea (tenor) și Iustinian Zetea (bas), și atingerea fermă, dar atentă a dirijorului Nicolae Moldoveanu.

Însă acest concert s-a desfășurat exact în ziua când, ca un fulger distrugător, s-a răspândit vestea că aleșii locali din Craiova intenționau să desființeze Corale Academică din Craiova, aducând argumente puțin spus rizibile.

Tocmai în astfel de condiții, s-a vădit că între colectivul Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova și publicul statornic, la care se adaugă straturi crescând de noi și noi melomani, s-a făurit o legătură care transcende simpla tranzacție culturală.

Acolo mulți dintre noi, spectatorii, ne simțim ca acasă.

Și, de aceea, orice atentat la adresa căminului nostru a fost resimțită organic.

Am încercat să transmitem asta membrilor Coralei Academice a Filarmonicii.

Ne-ați făcut să nu ne mai simțim singuri, așa că acum nici voi nu sunteți singuri.

La momentul scrierii acestor rânduri, deznodământul acestei posibile tragedii este încă deschis.

Dar ne vom împotrivi lui cum vom ști mai bine.

Muzica și cultura sunt ale noastre și avem nevoie de ele.

Credit foto: Daniel Botea și Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Educația, bat-o vina!

Nu sunt multe de spus din punct de vedere factual despre piesa de teatru Rosto.

Este încă o producție de la Teatrul ACT, rod al încă unei colaborări dintre regizorul Alexandru Dabija și Marcel Iureș întru transpunerea contemporană a unui text clasic, în cazul de față varii schițe ale lui Caragiale, având ca temă educația.

Aici se oprește descrierea și de aici încep aprecierile.

Ca și în cazul altor spectacole de acest gen (Moș Nechifor Coțcariul, Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac) e de remarcat și de apreciat cât de respectuos este Alexandru Dabija cu textul-sursă. Replicile de aici sunt ale lui Caragiale și chiar dacă unele mai sunt răsucite pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, nu e teribilism, sunt doar mici artificii pentru ca piesă să meargă unsă.

Mizanscena este foarte inventivă, ba chiar e exploatată comic uneori, iar mie mi-a adus aminte că, de pe tot tărâmul fizicii, dificile în sine, calculul forțelor implicate în funcționarea scripeților mi-a fost întotdeauna incomprehensibil.

Interpretările sunt excelente, nu doar a lui Marcel Iureș, care e un inevitabil și savuros Marius Chicoș Rostogan, ci și ale lui Dan Rădulescu și Ionuț Toader. Inițial, voiam să spun că îl secondează foarte bine pe mai titratul lor coleg, dar n-ar fi fost corect. Pur și simplu, sunt un triumvirat care i-ar fi mers la inimă lui Nenea Iancu însuși.

Alexandru Dabija spune că nu e ușor să-l pui în scenă pe Caragiale în țara lui Caragiale.

Adevărat, dar tot atât de adevărat este și că nu-l poți gusta nicăieri mai bine pe Caragiale decât în țara lui Caragiale.

Mare ghinion pe noi că am avut și avem asemenea apucături, dar și mare noroc că am avut pe cineva să le surprindă literar și că avem pe altcineva care știe să ni le arate cu haz și fără răutate.

Sursă imagini: www.lateatru.eu și www.bucuresteni.ro.

Să privim pictura! (XCIV)

La Muzeul de Arte Frumoase din Nancy am făcut fel și fel de descoperiri artistice, iar una dintre acestea este pictorul Emile Friant.

Stilul său ar putea fi lesne catalogat drept realism, însă, privite cu un dram suplimentat de atenție, lasă să se întrevadă discrete aluzii impresioniste, în special în armonizarea culorilor și în alegerea spațiilor și personajelor.

Tabloul de față se intitulează Amorezii și m-a atras prin complexitatea sa.

În primul, rând, reușește să îmbine organic un peisaj pitoresc cu un dublu portret sugestiv.

Apoi, în lumina titlului, relația dintre cele două figuri omenești este de o superbă ambivalență, generată de un pic, dar eficient element vizual.

După cum observați, și ea, și el au câte un cot sprijinit de marginea podului.

Acolo este maxima lor apropiere.

Sau nu?

Nu cumva lumina care răzbate discret din această sinapsă metaforică este un indiciu al distanței care se naște între ei.

Ce este interesant este că, aplicând o ipoteză sau alta, semnificațiile privirilor celor doi diferă.

Într-un caz e dorință reciprocă.

Într-altul e pură incompatibilitate a simțămintelor.

O doamnă care admira tabloul în același timp cu mine le-a propus celorlalte persoane cu care era următorul test vizual:

Acoper-o pe ea și vezi ce crezi că simte el?

Acoperă-l pe el și vezi ce crezi că simte ea?

Rezultatul grupului a fost că el era cam aburitor, iar ea cam naivă.

Arta și enigmele ei.

Crezi că știi ce e o dilemă?

Pitiți în casa conspirativă din Nairobi, teroriștii plănuiesc un nou atac sinucigaș în suburbiile populate ale orașului kenyan.

Dar nu bănuiesc că sunt supravegheați din înalt, iar o echipă transatlantică britanico-americană se pregătește să îi execute cu o lovitură de dronă.

Coordonatele sunt gata, însă echipa care stă să apese pe buton descoperă un detaliu neașteptat.

În zona estimată de impact, o fetiță vinde lipii.

De aici rezultă o sarabandă în parte burlescă, în parte kafkeskă, despre responsabilitatea asupra unei decizii militare care implică victime colaterale și despre ce e mai important pentru fiecare dintre noi.

Unii vor să își ducă misiunea la capăt, alții să nu se compromită în fața mass-media, alții să își păstreze o fărâmă de umanitate.

Eye in the Sky este un film care te ține într-o permanentă și de foarte bună calitate tensiune, deși cea mai mare parte a sa de desfășoară în interioare bine capitonate, în care diverse personaje discută și nădușesc din cauza aceleiași tensiuni.

Singurul loc unde are loc acțiune propriu-zisă este acolo, la nivelul solului.

Orice privitor va fi surprins să constate cât de bine este redat universul acelui cartier nevoiaș, unde gherile înarmate fac legea, iar civilii pașnici trebuie să nu le stea în cale. Asta până afli că regizor al peliculei este Gavin Hood, autorul superbului Tsotsi, care înfățișează favelele sud-africane într-un mod deopotrivă realist și poetic.

Distribuția cosmopolită exploatează la maxim scenariul semnat de Guy Hibbert, care duce noțiunea de ”dilemă morală” la rang de artă.

Deși parcă un ce m-a împiedicat permanent să o accept pe deplin pe Helen Mirren drept un militar de carieră, care nu se împiedică de scrupule pentru a-și realiza obiectivul, imensul ei talent atârnă prea greu, iar deciziile sale sunt unda de șoc care pune totul în mișcare.

Excepțional de bine intrat în rol mi s-a părut pitorescul Barkhad Abdi, care demonstrează că prestația de neuitat din Captain Phillips n-a fost o întâmplare. Ca agent guvernamental trimis în cuibul cu vipere, actorul somalez are cea mai intensă partitură, îmbinând cerințe fizice cu disimulările interpretative cu aerul că asta face de când lumea.

Însă Eye in the Sky va rămâne în istoria cinematografiei drept ultima și neprețuita ocazie de a-l urmări pe irepetabilul Alan Rickman, cu vocea, dicția și figura sa, care ne vor lipsi atât de mult.

Lui îi revine una dintre replicile emblematice ale filmului:

Never tell a soldier that he does not know the cost of war.

Problema este că acest nou război al dronelor nu mai implică soldați în carne și oase, ci roboți.

Ei știu acest cost?

O întrebare pe care trebuie să o punem, pentru că nu vom ști niciodată când ne vom găsi noi înșine pe traiectorie.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Sunt atâtea de făcut, dar de citit nu ne lăsăm:

Reload – o carte care pornește de la ideea că nu ne nevoie să ai o viață ușoară, ba chiar e indicat să ai una plină, care să te pună la încercare, cu o condiție: să știi să îți reîncarci bateriile în mod inteligent. Henrik Fexeus și Catharina Enblad aduc argumente de bun simț în sprijinul ei și propun o categorisire pertinentă a acestor momente de reumplere a rezervelor de energie – mini, midi și maxi – fiecare cu specificul și obiectivele sale. La aceste trei trepte de reîncărcare a bateriilor se adaugă și super-puterea de care vorbea Matthew Walker – somnul. Cei doi autori sunt nord-europeni și nu au abordarea exaltată a confraților americani, însă și ei se lasă furați de tentația de ofer rețete cam de-a gata. Dar filosofia care stă la baza lucrării este aplicabilă și recomandabilă.

Citizen Kane – povestea realizării unuia dintre cele mai mari filme din toate timpurile, incluzând detalii din tinerețea și activitatea lui Orson Welles, dar și lupta acerbă de a difuza și chiar salva pelicula de furia celui care se credea satirizat de ea, magnatul media William Randolph Hearst. Autorul Harlan Lebo ia filmul scenă cu scenă și descrie toate inovațiile tehnice și stilistice utilizate, iar rezultatul este o copleșitoare epopee a ingeniozității umane. Figurile colaboratorilor lui Welles sunt de asemenea creionate foarte plastic, cea mai pitorească fiind a expertului în machiaje, care aducea cu un alchimist si care îi citea lui Orson Welles din exact cărțile pe care le detesta, când acesta aștepta neputincios să i se fixeze masca pentru vreo scenă sau alta.

Semiotica bancului – titlul cărții lui Cristi Nedelcu este auto-explicativ, ce nu se vădește, însă, de la început, este în câte moduri diferite poate fi citită. Mărturisesc că eu, unul, m-am repezit asupra bancurilor din conținutul ei de cum am primit-o și n-am făcut decât să trec de la unul la altul. Inutil să mai spun că m-a prins miezul nopții hohotind de zor. Apoi, volumul este și un excelent instrument pentru oricine se înhamă la o analiză semiotică, deoarece parcurge, explică și organizează cele mai importante concepte din domeniu. Mi-ar fi prins tare bine un asemenea îndreptar acum mai mulți ani, când roboteam la a desluși semnificanții, semnificații și simbolurile din filmul Citizen Kane (vezi mai sus) pentru o lucrare de licență. Evident, cea dintâi ca importantă și benefică abordare este cea pe care și-a propus-o Cristi Nedelcu însuși – să deslușești încet, dar sigur, marea de înțelesuri și bogăția expresivă a glumelor, a acestor mici, dar peremptorii dovezi ale desprinderii omului de regnul animal.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Zidane din toate părțile

Spațiu expozițional cu mare deschidere spre inedit, Cité de la Musique din Paris adăpostește până prin ianuarie 2024 o instalație audio-vizuală deosebită – Zidane, un portret ale secolul XXI.

Totul a pornit de la proiectul din 2005 al lui Douglas Gordon și Philippe Parreno, care au montat 17 camere de luat vederi pe Santiago Bernabeu în timpul unui meci al lui Real Madrid cu Villareal și s-au concentrat exclusiv pe Zinedine Zidane.

Rezultatul este acest demers artistic, care constă în 17 ecrane orientate în toate direcțiile, pe care îl poți urmări pe marele jucător din diverse unghiuri.

Nu mare lucru, ați putea spune.

Însă, dincolo de originalitatea realizării tehnice în sineși de faptul că trăiești experiența unei partide de fotbal din perspective altminteri inaccesibile (vezi ecranul cu picioarele în permanentă deplasare), acest proiect artistic te invită la a reflecta asupra limitelor propriei atenții.

Distributivitatea concentrării este un atribut pe care unii îl avem, alții nu prea, însă e limitat pentru toate lumea, iar Zidane, un portret ale secolul XXI mi-a relevat asta fără putință de tăgadă.

Eu, de pildă, am explorat instalația în lung și în lat, și m-am statornicit într-un loc de unde puteam urmări două ecrane în același timp, cu ocheade aruncate către un al treilea unde, să vedeți chestie, era meciul filmat în mod clasic, dar în oglindă.

Adică precum într-un vis.

Mi-a luat ceva să-mi dau seama de asta, primul semnal fiind că l-am văzut pe Roberto Carlos executând o lovitură liberă cu piciorul drept, iar pe Beckham un corner cu piciorul stâng.

M-am uitat mai îndeaproape și am remarcat că numele jucătorilor apăreau scrise invers.

Cum zicea tataie, minunea resteului!

M-am referit în mod repetat la expoziția Zidane, un portret ale secolul XXI ca fiind una de artă, iar prin asta am în minte întregul audio-vizual, nu doar partea de imagine.

Proiecțiile era acompaniate de un fundal sonor variat.

Când vuietul publicului, când exaltarea comentatorilor, când gâfâieli surprinse la firul ierbi, când melodii compuse special pentru proiect de trupa Mogwai.

Iar asta mi-a demonstrat cât de ușor ne alunecă interpretarea unui stimul vizual într-o parte sau într-alta, când stimulul auditiv care îl acompaniază diferă.

Singurul neajuns al acestei instalații este că meciul Galacticilor împotriva celor de la Villareal n-a fost cine știe ce, iar Zidane n-a avut mare scofală de făcut.

Mai interesantă ar fi fost finala Campionatului Mondial din 2006.

Ne-am fi lămurit din toate direcțiile unde i-a aplicat acel cap lui Materazzi și dacă a fost într-devăr nasol au ba.