Caiet de insemnari

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

By Iulian in Carti 8 ianuarie 2024 0 Comment

Anul nou vine cu lecturi noi:

Psihologia poporului român – o lucrare foarte ambițioasă, nu doar prin subiect, ci și prin amploarea demersului științific. Am folosit acest epitet, pentru că obiectivul pe care și l-a propus Daniel David este să identifice trăsăturile nației noastre greu încercate de istorie și de propriile metehne prin mijloace cât mai exacte, mai precis prin teste utilizate la nivel mondial. Din acest motiv, în anumite momente, cartea este descurajant de tehnică pentru un profan, însă, dacă treci peste partea de calcule de deviații standard și coeficienți, concluziile sunt revelatoare. Cu riscul de a părea lipsit de modestie, eu, unul, am regăsit în rezultatele acestui vast proiect de cercetare confirmarea propriilor observații empirice. Românii au o mentalitate colectivistă, dar centrată pe familie, nu pe o comunitate mai amplă, suferă de un complex de inferioritate, pe care uneori îl transformă în complex de superioritate, și au tendința să bage lucrurile neplăcute sub preș. Acestea ar fi beteșugurile, iar în privința calităților constatarea mea că nu suntem cu nimic mai prejos decât alte popoare așa-zis mai răsărite își găsește confirmarea în volumul de față. De menționat că toate rezultatele sunt valabile pentru anul 2015, iar între timp s-au mai maturizat niște generații de români, bașca faptul că peste noi, ca peste toți de pe glob, au trecut o pandemie și o psihoză a războiului. Așa că testele acelea ar merita repetate, să vedem cum ne mai prezentăm acum.

Umbra din noi – nu sunt mare fan al psihanalizei și al urmașei ei ideologice, psihologia jungiană, dar lectura acestei cărți a Verenei Kast m-a prins intelectual și m-a lăsat cu câteva principii utile de comportament și reflecției asupra propriei personalități. În viziunea autoarei, ”umbra” este ansamblul de defecte, slăbiciuni sau dorințe neasumate și nemărturisite, pe care le negăm față de ceilalți sau chiar față de noi înșine, pe care pe pitim în adâncul psihicului și pe care le proiectăm asupra celorlalți. A nu se înțelege că umbra este automat tot ce e rău în om. Din contră, Verena Kast ne avertizează să nu absolutizăm manifestările omenești în bune sau rele, pentru că aceasta este o cale neproductivă de reconciliere cu noi și cu cei din jur. Soluția este să ne cunoaștem și să ne acceptăm umbra, fără ca asta să ne absolve de responsabilitatea acțiunilor noastre. Remarcabil este și că autoarea nu ezită să conteste anumite afirmații ale celui a cărui adeptă este, Jung, ba chiar să îi critice deschis ambivalența față de ororile regimului nazist. Sinceritatea, cea mai bună armă împotriva nevrozelor.

Istoria megalomaniei – titlul e autosuficient în a explica în ce constă această carte, însă nu are cum să vă dezvăluie și cât de bună este. E incredibil cât de pasionantă este această galerie de personaje, cele mai multe nefaste, care au fost înzestrate cu un narcisism extrem, manifestat în cele mai grotești sau rizibile moduri. Cartea începe acest periplu prin istoria grandomaniei cu Antichitatea, dar grosul conținutului vizează dictatori și dictatorași din secolul XX. E limpede că Pedro Arturo Aguirre detestă acest profil de conducător, însă are luciditatea să facă diferența între o figură ilustră precum a lui Ataturk și una caricaturală ca a lui Bokassa, ba chiar găsește merite unor Ho Chi Minh sau Deng Xiaoping. Mexican, deci membru al vastei comunități hispanice mondiale, autorul are un ce împotriva lui Franco, pe care posteritatea nu l-a înregistrat drept cel mai rău dintre oameni și căruia, totuși, îi dedică două capitole vitriolante. Scrisă cu vervă și umor, cartea de față demonstrează că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste, chiar și când e despre cei mai urâți dintre oameni. Iar pentru românii patrioți, care nu suportă să nu fie băgați în seamă, indiferent cum, da, e și Ceaușescu pe-acolo.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Steaua fără nume (versiuni, calități, slăbiciuni)

By Iulian in Filme, Teatru 7 ianuarie 2024 0 Comment

Steaua fără nume este una dintre cele mai mari piese de teatru românești.

Adună în textul ei tot atâtea antinomii câte stele sunt în constelația Pleiadelor.

Romantism și cinism.

Opulența și penurie.

Capitală și provincie.

Speranță și resemnare.

Pasiune și indiferență.

Rutină și explorare.

Umor și tristețe.

Însă piesa este mai mult decât suma acestor părți.

Nu i-a fost ușor lui Mihail Sebastian să o ducă în acel mic punct în care e o perpetuă super nova (paginile din jurnalul său sunt relevatorii în acest sens).

Dar a reușit, iar posteritatea i-a fost recunoscătoare, transpunându-i creația în diverse versiuni de film și teatru.

Mai jos sunt sunt variantele pe care am avut ocazia să le văd până acum.

***

Filmul din 1966 a rămas în istorie cu o faimă destul de proastă, pentru că i-a prilejuit Marinei Vlady șansa să i-l șutească Olgăi Tudorache pe Cristea Avram (eveniment despre care se spune că a generat emblematicul păr alb al marii actrițe).

Din punct de vedere strict cinematografic, producția regizată de francezul Henri Colpi este o splendoare. Jocul luminilor și umbrelor, compoziția cadrelor și pitorescul locurilor de filmare abat uneori atenția de la prestațiile triunghiului amoros principal.

Marina Vlady e nurlie, nimic de obiectat aici, ba chiar are dramul acela de vagă vulgaritate adecvat rolului Monei, dar nu strălucește prin expresivitate.

Claude Rich ca Miroiu este simpatic pe alocuri, dar prea exaltat în anume momente, iar Cristea Avram e arătos (mi-a adus aminte de Iurie Darie de la noi sau de hollywoodianul James Garner), dar, la rându-i, limitat în transmiterea aerului de cinism pe care consider că trebuie să îl degaje Grig (probabil îl judec după standardele de la următoarea versiune a piesei).

Foarte interesant mi s-a părut cum irepetabilul Grigore Vasiliu Birlic, acest Louis de Funes de România, își temperează comicul facial și gestual, pentru a-l reda pe profesorul Udrea, care, că veni vorba, rămâne singurul personaj fericit al piesei.

Haios este și Mircea Anghelescu (de neuitat și ca Pristanda în filmul O scrisoare pierdută din 1953) în rolul șefului de gară.

Un alt punct forte al filmului este modul cum gura târgului, doar amintită în text, devine un veritabil personaj, printr-o dibace succesiune de apariții episodice și cadre sugestive.

***

Piesa de teatru realizată pentru televiziune de Eugen Todoran în 1983 propune câteva vârfuri de prezență scenică neegalate până acum.

În primul rând, preafrumoasa Eniko Szilagyi, care pare într-adevăr o stea care luminează un univers cenușiu și tern. Legenda spune că Leana din capu’ trebii ajunsese să o deteste pentru nurii ei și dădea dispoziții să nu mai aibă parte de roluri, așa că actrița a ales să plece din România încă de dinainte de 1989.

La polul opus, Florin Zamfirescu, un actor altminteri extraordinar, pare un pic cam rece.

Octavian Cotescu e, nici nu se putea altfel, adorabil ca profesorul Udrea, însă Rodica Tapalagă drept domnișoara Cucu îi fură scenele până și protagonistei. Momentul acela decisiv, în care se deschide platoșa aceea de fată bătrână și lasă să se întrevadă o mare de regrete, concurează pentru titlul de cel mai emoționant al piesei.

Și Ovidiu Iuliu Moldovan ridică o ștachetă pe care încă n-a mai atins-o nimeni. În idilicul vremelnic care se instaurase în piesă și în viața Monei până atunci, Grig al său acționează ca un veritabil înger al morții, care risipește orice formă de iluzie.

Petre Gheorghiu nu împărtășește cu Mircea Anghelescu doar anumite asemănări ale chipului, ci și cât de simpatic este în rolul șefului de gară.

***

Trecem la versiunile de teatru pursânge ale Stelei fără nume și ne oprim asupra uneia care a apărut chiar la Craiova, în 2006.

Regia lui Șerban Puiu este corectă în ansamblul ei, însă piesa are un mare, mare păcat.

Rolul lui Miroiu a fost atribuit lui Valentin Mihali.

Un actor deosebit, pe care am avut privilegiul să îl urmăresc în numeroase creații scenice remarcabile (îmi vine în minte un Tartuffe strălucit, avându-i alături pe Ilie Gheorghe și pe Natașa Raab).

Însă, în piesa despre care vorbim, avea peste 50 de ani și era mai scund decât fermecătoarea Alexandra Velniciuc.

O alegere care mi-a rămas inexplicabilă, având în vedere că, la acel moment, în distribuția Teatrului Național ”Marin Sorescu” se regăsea Cătălin Băicuș, talentat și croit parcă pentru rolul acesta.

Altminteri, mi-aduc aminte că am apreciat aerul ruralo-hâtru al lui Constantin Cicort drept șeful de gară și aceeași nostalgie a domnișoarei Cucu, în interpretarea Tamarei Popescu.

***

Nu știu dacă Vlad Zamfirescu s-a înhămat la a regiza și juca rolul principal în Steaua fără nume din ambiție sau ca un omagiu filial.

Dar i-a ieșit bine de tot.

Și în cazul său se putea invoca vârsta ca obiecție (avea aproape 50 de ani la momentul premierei, în 2021), însă, ajutat de figura tinerească și de o excelentă abordare a partiturii, bazată pe o stângăcie impecabil dozată, face uitată diferența de etate dintre el și partenera de scenă, Diana Roman, a cărei voce ascuțită și ușor arogantă nu sunt un impediment în momentele duioase.

Adrian Titieni are un moment de grație ca profesorul Udrea, Andi Vasluianu se achită de sarcina cinismului ca Grig, însă le ia fața Valentin Teodosiu, impozant și cu glasu-i inconfundabil, ca șeful de gară.

Cu tot respectul pentru Luminița Erag, domnișoarei Cucu pe care o întruchipează îi lipește acel ceva care face personajul memorabil.

Să privim pictura! (XCV)

By Iulian in Sa privim pictura! 6 ianuarie 2024 0 Comment

Unul dintre episoadele biblice care m-a fascinat dintotdeauna este manevra pe care o face Irodiada, nevasta lui Irod Antipa, pentru a obține capul Sfântului Ioan Botezătorul, care o făcea de ocară și pe care soțul se codea să îl execute, din cauza popularității aprigului predicator.

Mai precis, a pus-o Salomeea, fiica ei, să execute un dans pentru tatăl vitreg.

Efectul a fost cel scontat și este minunat redat de expresiile faciale ale lui Christopher Plummer în Jesus of Nazareth al lui Franco Zeffirelli.

Pentru o asemenea ispravă, nu e de mirare că Salomeea, deși un personaj episodic al Bibliei, a beneficiat de multă atenție din partea artiștilor.

Ca și mine, au fost intrigați, probabil, să exploreze de ce și cum o fetișcană a reușit să deturneze voința unui rege înspre o decizie criminală și păguboasă din punct de vedere mediatic.

În acest tablou al lui Henri-Leopold Levy, aproape că am aflat răspunsul.

Pictura, pe care am admirat-o la Muzeul de Arte Frumoase din Nancy, este varianta pregătitoare a celei definitive care se găsește la Brest.

Ambele sunt intitulate la fel – Irodiada.

Am ales, însă, să surprind doar fragmentul care o înfățișează pe Salomeea, și asta din două motive.

Irodiada este undeva în stânga lucrării, iar în versiunea pe care am văzut-o, era o figură nefinisată.

Dar regina nu este personajul principal nici în varianta definitivă.

E clar că Levy și-a concentrat atenția și energia spre a-i construit Salomeei un portret sublim, în care frumsețea e dublată de cruzime.

Modul cum cad faldurile rochiei e catalizator pentru imaginație. Aproape că vizualizezi dansul frenetic și lasciv care i-a luat mințile lui Irod.

Iar privirea pe care ne-o aruncă nemijlocit relevă un chip deopotrivă de atrăgător și de nemilos.

Domnilor, să luăm aminte când dăm peste așa ceva.

Nu prea mai e scăpare.

Furia e puternică

By Iulian in Filme 2 ianuarie 2024 0 Comment

Hollywoodul a produs filme precum His Girl Friday, unde actorii mitraliază replici mai repede decât poate mintea umană să proceseze.

Hollywoodul a produs și Aquaman and the Lost Kingdom, care te zgâlțâie fizic de nu te vezi.

Și tot Hollywoodul a produs In the Bedroom, care nu face absolut nimic din toate cele de mai sus.

Filmul lui Todd Field se adresează acelui segment de populație cinefilă care beneficiază de răbdare și compasiune.

Îmi place să cred că nu e chiar minuscul, dar e cert că nu toți care se apucă să-l vizioneze o să-l și termine cu același nivel de concentrare și angajament afectiv. Unii vor sfârși pe telefon, unii dormind, iar lista alternativelor poate continua.

Aceia care investesc resurse masive de empatie o să rămână cu profit de înțelegere a unui aspect fundamental al naturii umane:

Caracterele noastre sunt plămadă moale în fața evenimentelor care ne izbesc din toate părțile.

Soț și soție de vârsta a doua spre a treia dintr-un orășel american au un fiu de mers la facultate.

Feciorul intră într-o relație cu o tipă mai mare ca el, cu doi copii și nedivorțată.

Soțul încă oficial reapare în scenă și se vădește a fi cam instabil psihic.

Belelele sunt inevitabile.

Ca orice film lent, reușit și axat pe trăirile celor care îl populează, In the Bedroom îți oferă ocazia să îți examinezi propriile reacții emoționale în fața celor văzute, auzite și simțite pe ecran.

Scenariul și regia, aceasta din urmă uneori un pic patetică, sunt fasonate în așa fel, încât să ți le stârnească fără să vrei.

Manipularea cinematografică e de cea mai înaltă clasă. Ești câmp de luptă între rațiunea care îți readuce aminte că e ficțiune și simțirea care te alătură sau contrapune personajelor și zbaterilor lor, vehemente sau, de cele mai multe ori, mute.

Și, ca orice peliculă care te zgândărește emoțional periculos de mult, In the Bedroom funcționează grație interpretărilor.

Sissy Spacek și Tom Wilkinson sunt devastatori și separat, dar mai ales împreună.

Spacek vine încununată și de aura ei de mare actriță, căreia îi face cinste.

Wilkinson, care ne-a părăsit acum scurt timp, e poate mai surprinzător, fiind mai degrabă cunoscut din roluri secundare, însă e la nivelul partenerei de ecran, fără a se lăsa contaminat de felul ei de a juca. Își compune grimasele și tăcerile și exploziile verbale în felu-i propriu, așa cum i-l știm de la minunatul The Full Monty.

Partitura Marisei Tomei e categorisită îndeobște ca aparținând planului secund, dar, în prima parte a filmului, cel puțin, ambivalența ei este una dintre forțele motrice ale dramei.

De remarcat și prestațiile lui Nick Stahl sau William Mapother, precum și o scurtă, dar de efect apariție a lui Karen Allen (marea iubire a lui Indiana Jones).

In the Bedroom este un bun exercițiu de umilință.

Când ni se pare că suntem virtuoși de dăm pe dinafară, ședem frumos și-l urmărim, ca să revenim cu picioarele pe pământ.

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

By Iulian in Carti 31 decembrie 2023 0 Comment

Nu putea să treacă anul 2023 și să nu vă povestesc despre trei cărți excelente care au ca tema odioasa și spectaculoasa perioadă a Renașterii:

The Borgias – așa cum indică și titlul, cartea lui Paul Strathern ne istorisește despre faimoasa familie Borgia, mai precis Papa Alexandru al VI-lea, Cesare și Lucreția, fiecare dintre ei figuri controversate ale unei epoci deopotrivă strălucite și infame. Metodic și documentat, autorul ne poartă prin viețile cu de toate ale celor trei, pe parcurs creionând un amplu tablou al politicii, apucăturilor și chiar modei vremii. Lucreția Borgia beneficiază de o atenție specială, pentru că Strathern nu e pe deplin convins că a împărtășit viciile extreme ale părții masculine a familiei și opinează că personalitatea ei a fost rod și al presiunii mentalității perioadei, împotriva căreia a luptat cât a putut.

Michelangelo and the Pope’s Ceiling – și aici titlul e ilustrativ în sine, pentru că redă esența lucrării – povestea modului cum colosalul artist ne-a oferit inegalabilul tavanul pictat al Capelei Sixtine. Ross King ia scenă cu scenă și medalion cu medalion și le descrie procesul de realizare, iar unde nu există informații clare, extrapolează din tot ce se cunoaște despre meșteșugul frescei, așa cum era practicată în epocă. Pentru că Michelangelo a ajuns să se înhame la această operă bătut la cap (sau mai rău) de papa Iulius al II-lea, nu lipsesc paginile dedicate lui il papa terribile și zbaterilor sale belicoase. Deși romanul Agonie și extaz al lui Irving Stone, precum și ecranizarea delicioasă care îi are ca protagoniști pe Rex Harrison și pe Charlton Heston, romanțează masiv acest episod marcant din istoria umanității, merită să le asociați lecturii cărții de față.

The Swerve – un monument de erudiție fluidă, o carte densă în conținut, care se citește pe nerăsuflate. Stephen Greenblatt se înhamă la sarcina deloc ușoară de a urma firele a două momente mici, dar cruciale din două perioade istorice diferite, de a arăta ce le unește, precum și efectul pe care l-au avut asupra evoluției omenirii. La cumpăna secolelor al XIV-lea și al XV-lea, un avid vânător de manuscrise, Poggio Bracciolini, descoperă într-o mânăstire din Germania o ultimă copie a poemului De rerum natura (Despre natura lucrurilor) a autorului antic Lucrețiu. Deși informațiile despre acesta din urmă sunt firave spre inexistente, iar despre personajul renascentist sporadice, în cel mai bun caz, Greenblatt pare a avea o misiune practic imposibilă. Însă, cufundându-se în detalii ale fiecăreia dintre perioade și organizându-le cu o știință a narativului demnă de un scriitor de romane polițiste, cărturarul modern ne ține în priză pe întreg cuprinsul volumului, deloc scurt. Inutil să mai spun că, imediat ce am terminat această carte, m-am repezit să caut capodopera literaturii latine, cu nemuritorul imn închinat zeiței Venus, pentru că, așa cum spunea un mare precursor al Renașterii, iubirea mișcă roți și stele.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

The Ghost and Mr. Muir

By Iulian in Carti 30 decembrie 2023 0 Comment

M-am pomenit scotocind prin colecția de cărți în limba engleză a prietenilor de la Libris și am descoperit câteva titluri puțin spre deloc cunoscute, dar promițătoare.

Pe unul dintre acestea l-am primit prin bunăvoința lor și pot să îmi afișez satisfacția de a nu mă fi înșelat în privința lui.

Scabbit Isle este o carte scurte, însă foarte cuprinzătoare.

Un băietan dintr-un orășel scoțian vede în mod repetat stafia unei fete cam de aceeași vârstă cu el, îmbrăcată ca în vremuri de demult, care pare a-i cere să o urmeze și să o ajute cu ceva.

Ceea ce pornește ca o poveste detectivistico-supranaturală este de fapt o multiplă odisee de reconciliere cu trecutul dureros.

A protagonistului, a misterioasei domnițe, dar și a unui coleg care, inițial, îl supune la ceea ce numim modern bullying.

Pendulând între prezent și trecut, între material și emoțional, romanul lui Tom Pow te ține în priză și, dincolo de toate evoluțiile psihologice mai sus amintite și provocarea lingvistică aruncată cititorului (unele personaje glăsuiesc cu accent, delicios redat în scris), construiește un personaj aparte.

Natura specifică Scoției.

Aceste ținuturi muntoase abundă în lacurile încețoșate numite ”loch”, precum și acele mlaștini întunecate numite în partea locului ”muir” (vezi titlul articolului, care are un dublu tâlc). Toate acestea sunt descrise atât de sugestiv de autor, încât parcă te vezi în mijlocul lor, simți aerul tare și dens și neliniștea că alături de tine There are more things in heaven and earth, Horatio/ Than are dreamt in your philosophy.

N-am folosit acest citat shakespearian întâmplător.

Scabbit Isle mi-a demonstrat că Bardul din Stratford-upon-Avon a știut foarte bine când a introdus vrăjitoare și arătări și stafii în Macbeth.

Și tot de Shakespeare e legată o scenă scurtă, dar foarte importantă a acestei cărți.

Un mic schimb de replici dintre Julieta și tatăl ei este cheia care dezleagă una dintre dramele construite de Tom Pow.

De aceea, deznodământul cărții sale vine ca o izbăvire pe care o așteptai și ți-o doreai.

But if it be a sin to covet love,

I am the most offending soul alive.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o dezinfectare a rănilor trecutului.

Agentul Presley. Elvis Presley

By Iulian in Filme 28 decembrie 2023 0 Comment

În ceea ce privește teoriile conspirației, oameni se împart în două categorii.

Cei care cred cu tărie în ele.

Cei care se simt foarte împliniți făcând mișto fără discernământ de cei de mai sus.

Agent Elvis mi-a relevat că există și o a treia categorie, a celor care pot îmbrățișa teoriile conspirației cu voluptate, le pot utiliza fără opreliști, fără să lase vreun moment impresia că le iau în serios.

Acest serial animat ne prezintă un Elvis care este agent guvernamental și care este implicat în diverse operațiuni menite a opri pe niște răi nu prea clar identificați de a utiliza niște dispozitive malefice, tot de guvern create și rătăcite.

O să vedem spălări pe creier, condiționări pavloviene cu substanțe halucinogene sau sunete declanșatoare, aselenizarea falsificată de Stanley Kubrick și alte câte și mai câte.

Mai mult, Elvis nu ia droguri (decât într-un singur episod, magistral realizat din punct de vedere audio-vizual) și îi este fidel Priscillei, iritată de desele lui plecări, dar înțelegătoare.

Știu că acest din urmă detaliu deja depășește limitele bunului simț al fictivului, dar merită să știți că ideea acestui serial vine de la Priscilla cea reală însuși, care și împrumută vocea personajului.

Ajunsă la senectute, fosta doamnă Presley vrea, probabil, să-și trăiască amurgul vieții hrănindu-se cu o iluzie.

E de înțeles.

În rolul titular, Matthew McConaughey construiește verbal un Elvis meseriaș și ciumeg, care îl egalează pe cel vârstnic al lui Bruce Campbell în Bubba Ho-tep.

Personajele din jurul lui sunt la fel de pitorești. Face duet în misiuni cu o tipă cu limbă ascuțită pe nume CeCe Ryder (Kaitlin Olson), îl ajută sau încurcă un gagiu care n-are doar vocea lui Johnny Knoxville, ci și apucăturile lui, precum și un cimpanzeu vicios, un fel de Bender organic.

Ocazional, îl vedem și pe Howard Hughes (Jason Mantzoukas) și stocurile lui de urină radioactivă.

Da, radioactivă.

De asemenea, primește cu greu directive (cine și-ar permite să dea ordine Regelui?) de la un comandant având vocea lui Don Cheadle, care pune atâta vervă în intonație, că e uneori veritabilul star al serialului.

Apropo, tot acest personaj se remarcă prin modurile cum își abuzează psihic asistentul. E semn de mare deșteptăciune să poți reda lucrurile acestea într-un hal care să nu deranjeze, ci să amuze și, pentru cine are un pic de minte, să educe.

De acord, Agent Elvis nu e pentru oricine.

E nevoie de un dram de cultură, de mult umor, toleranță la spurcăciuni verbale și violență vizuală (așa caricaturizată cum e) și pasiune pentru melodiile lui Elvis.

Dacă sunt întrunite aceste multiple condiții, serialul e un deliciu nesănătos, antisocial și binevenit.

Probabil irepetabil, pentru că nu am nimic auzit despre vreun sezon 2.

P.S. De obicei, mă las greu îndemnat să văd orice producție care are episoade. Viața e prea scurtă să stau cu săptămânile, până să aflu un deznodământ, iar timp și înclinații pentru privitul compulsiv (adică anglo-saxonul ”binge watching”) n-am defel.

Cu Agent Elvis am zis să încerc un episod, din pură curiozitate față de subiect și idee.

Și am fost sedus iremediabil, pentru că, spre finalul acelei și așa amuzante jumătăți de oră, Elvis îi stâlcește pe tâmpitul de Charles Manson și pe declasații lui, implicați în ritualuri cu imolări și alte chestii focoase, totul având ca fundal sonor Burning Love.

I’m just a hunk, a hunk of burning love
Just a hunk, a hunk of burning love
Just a hunk, a hunk of burning love
Just a hunk, a hunk of burning love
Just a hunk, a hunk of burning love
Just a hunk, a hunk of burning love
Just a hunk, a hunk of burning love!

Irezistibil.

Aveți răbdare până la Tilda Swinton

By Iulian in Filme 27 decembrie 2023 0 Comment

Când îl vezi pe David Fincher, cu zâmbetul lui bonom, n-ai crede că e un cineast care filtrează lumea prin lentila macabrului și a umbrelor psihicului uman, chiar și când nu plăsmuiește vreun thriller sângeros.

Dar asta face și o face bine de deja multișor timp.

The Killer e încă o cărămidă în soclul moștenirii sale artistice.

O cărămidă solidă, fasonată, care în posteritate nu va ieși în evidență, dar care poate delecta pe moment.

Un asasin plătit așteaptă cu răbdare, dar și cu un dram de iritare, să îi intre ținta în lunetă, dar ceva nu merg conform planului, așa că restul filmului e nevoit să-și folosească abilitățile împotriva propriilor angajatori, care nu sancționează eșecul doar cu bonusuri tăiate la final de an.

De aici rezultă un fel de traseu precum al Micului Prinț al lui Saint-Exupery, adică întâlniri semnificative (a se citi fatidice) cu diverse personaje, interesante în felul lor.

Și David Fincher uzează de curentul de turism cinematografic dominant în filmele de gen în ultimii ani și ne poartă prin diverse părți ale lumii, din Parisul care se trezește greu sau luxurianța Republicii Dominicane la reprezentative microcosmosuri americane (Florida, New Orleans, Chicago sau New York), dar nu într-un mod ostentativ, ci discret integrat periplului asasinului nenumit.

De fapt, peliculei i s-a reproșat tocmai caracter plat, atât al protagonistului, cât și al ritmului de ansamblu.

Însă această placiditate este un ingredient esențial al umorului sui generis a filmului, pentru că aerul taciturn și exagerat de metodic al lui Michael Fassbender e total pe dos față de motivațiile și alegerile luate de-a lungul acțiunii.

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din bătaia puștii.

Fassbender n-are probleme cu rolul, îi e lesne atât să își compună o figură impenetrabilă, cât și să lase să răzbată un dram pe surpriză pe colo, un strop de înfrigurare pe dincolo. Și, dacă tot le-a dobândit temeinic pentru Steve Jobs, reciclează aici și câteva dintre abilități-le de yoghin din cea mai bună-i partitură de până acum.

Bănuiesc că tot ce v-am spus până acum n-ar avea darul să vă insufle prea mult entuziasm în a vedea The Killer.

Dar vă rog, insist chiar, să aveți răbdare până la momentul Tilda Swinton. N-ar trebui să fie așa greu, sunt câteva schimburi de replici intense până acolo, niște mișcări deștepte pe alocuri și o scenă de bătaie a-ntâia.

Dar vârful e atins când în cale îi iese această formidabilă și pitorească actriță.

Nu doar că are cele mai de soi replici și își îmbrățișează rolul episodic cu o voluptate funestă, însă e prima dată când profilul psihologic al lui Michael Fassbender, curmătorul tarifat de vieți, aproape se clatină.

Aproape.

Pare nelalocul lui să vă recomand The Killer exact în această perioadă de sărbători.

Dar pelicula lui David Fincher e numai bună, pentru că vă poate abate atenția două ore de la masa aia plină de sarmale, piftie, cozonac și alte cele.

Unde-s multe, puterea lui Thanos crește

By Iulian in Jocuri 26 decembrie 2023 0 Comment

Nu sunt un fan al universul fictiv Marvel.

Din ampla filmografie care a construit această mitologie modernă, nu cred că am văzut mai mult de de un sfert din producții.

Și nici acelea nu mi-au suscitat vreun interes aparte, cu excepția seriei Guardians of the Galaxy și a Avengers – Infinity War.

Acesta din urmă mi-a trezit emoții autentice, tocmai prin ineditul lor.

Senzația aceea de luptă disperată, de cursă contracronometru, cu un inamic implacabil și interesant apropiindu-se tot mai mult, m-a frapat și m-a încântat.

Iar această încântare s-a reactivat când am descoperit jocul de societate Infinity Gauntlet. A Love Letter Game.

Înainte de toate, merită explicat subtitlul A Love Letter Game.

Love Letter este un joc din 2012, care presupune să exploatezi cărțile de joc care îl compun în așa fel, încât să fii primul care atinge obiectivul de a câștiga inima unei prințese claustrate, în timp ce îi sabotezi pe adversarii care fac același lucru.

Nimic nou sub soare, însă acest mecanism ludic este atât de bine pus la punct, încât a avut un succes enorm și a generat o mulțime de variații tematice, printre care și cea de față.

Meritul lui Infinity Gauntlet. A Love Letter Game este că este adaptat pentru a reda fidel atmosfera filmului pe care se bazează.

Într-un colț al ringului, avem tabăra supreroilor, din care pot face parte mai mulți jucători (cu cât mai mulți, cu atât mai palpitantă va fi partida).

În celălalt, îl avem pe Thanos, cu cohorta sa de monștri și de aghiotanți malefici, iar acest set de cărți îi revine unui singur jucător.

Nu o să intru în detaliile regulamentului, însă merită menționat că Infinity Gauntlet. A Love Letter Game își relevă valoarea pe deplin doar după ce jucătorii sunt buni cunoscători ai regulilor și ai specificului fiecărei cărți de joc.

Abilitățile care sunt puse la încercare sunt atenția distributivă, memoria și capacitatea de a gândi in interesul grupului, nu propriu, aceasta din urmă fiind specifică echipei de supereroi. Și aici, ca și în alte jocuri de cooperare, precum Hanabi, e necesar ca jucătorii să adere la limitele comunicării impuse de regulament.

De cealaltă parte, jucătorul care preia tabăra lui Thanos este stăpân absolut al propriei strategii.

De fapt, ca încă o excelentă recreere a experienței cinematografice, jocul este conceput astfel încât șansele să-i surâdă în primul rând acestui personaj negativ, astfel că va fi nevoie de o impecabilă cooperare între Avengerșii cartonați, pentru a-l birui.

Iar piesa de rezistență a acestei experiențe ludice este modul cum poți câștiga.

Dacă supereroii nu trebuie decât să-i dea lui Thanos la operație până cade lat, semizeul întunecat poate triumfa în două feluri.

Fie îi biruie în luptă dreaptă, fie adună toate acele prețioase Infinity Stones, care sunt cărți de jucat, apropo.

Iar când atinge acest suprem obiectiv, poate pocni din degete.

Nu e ideea mea, e instrucțiunea jocului.

Tocmai de aceea, pe unde l-am încercat, cam toți se înghesuiau să fie Thanos.

E ceva să fii cel care spune:

I know what it’s like to lose. To feel so desperately that you’re right, yet to fail nonetheless. It’s frightening, turns the legs to jelly. I ask you to what end? Dread it. Run from it. Destiny arrives all the same. And now it’s here. Or should I say, I am.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au dat ocazia nu să văd The Avengers – Infinity War, ci să-l trăiesc aievea.

Cuceriri SF (27)

By Iulian in Carti 25 decembrie 2023 0 Comment

Eram dator cu cele mai recente lecturi SF, așa că iată-le:

Lest Darkness Fall – un roman de anticipație vechi de aproape sute de ani, care uzează de mecanismul narativ al omului contemporan întors în timp, într-o perioadă istorică de mare însemnătate. În cazul de față, este aceea în care Peninsula Italică este dominată de ostrogoți, iar bizantinii lui Belisarius se pregătesc să o invadeze. Protagonistul este un profesor de arheologie care, pentru a supraviețui, se vede nevoit să utilizeze tot ce își aduce aminte din propria-i epocă. Primul pas este să pună bazele unei distilerii de whiskey și ajunge până la introduce la un moment chiar și telegraful. Fără a incita prea mult, narațiunea lui L. Sprague de Camp impresionează prin profunzimea documentării, astfel încât prima parte este chiar amuzantă prin modul cum redă controverse religioase (arieni vs. creștini tradiționaliști) sau încleștări etnice (goți vs. romani). Toate-s vechi și nouă toate.

Red Mars – amplă cronică fictivă a colonizării planetei Marte, de la primele așezări permanente, cu riscurile aferente, până la o infernal complicată urzeală socio-economico-politică care include corporații, ideologii contradictorii și ambivalente relații cu Pământul. Nu-i neg meritele autorului Kim Stanley Robinson. Atât de complexe sunt teoriile și descrierile științifice ale terraformării și exploatării Planetei Roșii, încât, de la un punct încolo, încetezi să le mai treci prin filtrul gândirii și începi să le iei de bune. Însă această complexitate este și principala slăbiciune a romanului. Din cauza ei, lectura e îmbâcsită, așa cum probabil vor fi și comunitățile de pe Marte, dacă Elon Musk și ai lui chiar reușesc să-și pună ideile în aplicare. Poate cea mai vie dintre laturile narațiunii este controversa legată de transformarea reliefului de pe Marte – unii îl vor neatins, pentru caracterul său aparte, alții îl vor asemeni celui de pe Pământ. N-am avut încotro decât să le dau dreptate și unora, și altora.

The Drowned World – într-o lume postapocaliptică, temperaturile și nivelul mării au crescut atât de mult, încât uscatul și civilizația clădită pe el au fost aproape anihilate. Doar pe ici, pe colo, mai supraviețuiesc oaze de civilizație, și acelea șubrede, cu membri ajunși la capătul puterilor, fizice și psihice. Scrisă la persoana I, cartea reprezintă prea puțin o aventură în genul exagerat de hulitului film Waterworld al lui Kevin Costner, fiind mai degrabă deznădăjduita căutare a sensului într-o lume care nu-l mai are, precum și disoluția umanității și întoarcerea la barbarie și superstiții, ceva asemănător cu Lord of the Flies al lui William Golding. Proza lui J.G Ballard este la fel de luxuriantă precum jungla care a năpădit fâșiile de uscat cruțate de apă, e pitorească, dar nu facil de citit. De menționat că scenariul acestui coșmar e scris înainte ca termenul de ”încălzire globală” să devină atât de răspândit. Iar acum o poveste personală simpatică: de acest roman mă leagă și amintirea faptului de a fi avut în mână cea mai scumpă carte care mi-a ieșit în cale vreodată; eram la faimoasa librărie Shakespeare&Co. din Paris, și am văzut titlul undeva la îndemână, într-o vitrină. L-am luat, l-am întors și am văzut o sumă în Euro care eram compusă din patru cifre (1, 5 și doi de 0). Crezând că e o greșeală, m-am adresat celui de la casă, care mi-a spus că e o ediție princeps a cărții. Am pus-o cu grijă la loc și am cumpărat cu 5 Euro Călătorie la capătul nopții de Louis-Ferdinand Celine.

Downbelow Station – un roman monumental, veritabil Război și pace în spațiu. Într-un viitor îndepărtat, omenirea s-a extins într-o mulțime de galaxii, însă coloniile refuză să mai recunoască autoritatea Pământului, de unde și o conflagrație cu ample ramificații. Undeva la fruntariile dintre combatanți se găsește stația orbitală eponimă, care încearcă să-și păstreze neutralitatea și independența. Lucru deloc ușor, deoarece are o poziție strategică, iar ambele părți au pus ochii pe ea. Autoarea C. J. Cherryh își acordă timp pentru a construi lumea în care se desfășoară această veritabilă epopee, iar rezultatul este că avem personaje numeroase, bine reliefate, precum și conflicte veridice. Există un asteroid care poartă numele 77185 Cherryh, iar astronomii care i l-au acordat și-au argumentat decizia astfel – Ne-a provocat să privim către stele, imaginând moduri în care omenirea ar putea ajunge să trăiască printre ele. Perfect de acord.