Sezon de Oscar 2024 – Perfect Days

Hirayama curăță toalete publice.

Hirayama este aproape fericit.

Cele două afirmații nu se contrazic, ci îl caracterizează pe protagonistului filmului Perfect Days.

Întors pe tărâmul ficțiunii, după o lungă și ilustră activitate de realizator de documentare, Wim Wenders ne propune o poveste care, văzută de departe, pare a fi ruptă din deja vechiul Nou Val Românesc.

Personajul nostru are o rutină a lui, pe care regizorul ne-o prezintă în detaliu, în mod repetat.

Dar estetica lui Wenders nu e menită să te agaseze, forțându-te să privești pe cineva cu lingura-n ciorbă sau cu țigara-n gură sau pur și simplu stând, ci are darul să te introducă în personalitatea taciturnă, dar plăcută a personajului.

Există o scenă chiar la început, în care Hirayama udă niște flori, apoi se dă un pic înapoi și le privește cu drag.

Apoi, iese pe ușă și primul lucru pe care îl face este să privească spre cer cu voioșia celui care știe că începe un nou episod din aventura vieții.

În jurul acestei atitudini, pelicula construiește elegia rutinei și a micilor gesturi și întâmplări care sunt ingrediente a acelui concept greu de definit, numit îndeobște ”fericire”.

Dar Perfect Days nu se limitează la a fi doar înduioșător și amuzant.

Scenariul are inteligența să ne arate și cum această existență ordonată poate fi tulburată sau îmbogățită de evenimente neprevăzute.

În contrapunct, în fiecare noapte care urmează unei zile din programul de o rigoare kantiană al lui Hirayama, Wim Wenders compune sublime secvențe onirice, care nu sunt narațiuni suprarealiste, ci urmează mai degrabă ipoteza mai credibilă, potrivit căreia visele sunt modul prin care creierul filtrează reziduuri cognitive și emoționale acumulate în starea de veghe imediat anterioară.

O altă calitate a scenariului este că nu face apologia vreunei filosofii zen de viață. Hirayama îți câștigă iremediabil simpatia, dar crâmpeie din istoria sa personală lasă să întrevadă un trecut deloc ferit de tragedii.

Și atunci nu poți să nu-ți pui întrebarea dacă nu cumva impecabila sa rutină este pavăza care protejează un suflet măcinat de traume.

Orice îndoială, orice ambiguitate, orice reflecție se risipește, însă, când Hirayama zâmbește.

Când o face, automat zâmbim și noi.

Încerc să îmi aduc aminte dacă am văzut vreodată în vreun film vreun zâmbet mai fermecător.

Și zău dacă reușesc.

Iar zâmbetul nu e singurul cadou pe care ni-l face actorul Koji Yakusho. Figura sa e o întreaga geografie a expresivității reținute și perfect dozate, cu văi de disconfort, câmpii de seninătate și coline de bucurie.

S-a vorbit mult despre toaletele acelea publice și ce spectaculoase sunt.

Nu zic nu, dar mai impresionant mi s-a părut declarația de dragoste pe care Wim Wenders o face orașului Tokyo.

Sub ochiul său de cineast, dar și de documentarist, metropola deseori prezentată drept apăsătoare și ultratehnologizată se umanizează, iar vechiul și noul coexistă armonios.

Perfect Days nu e un film perfect.

Dar m-a ajutat să am o zi perfectă.

O zi aproape fericită.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Sezon de Oscar 2024 – La sociedad de la nieve

Te instalezi și tu frumos, ca omu’, să vezi La sociedad de la nieve, știind că e lăudat, că e nominalizat la Oscar, că e o poveste despre supraviețuire și solidaritate în condiții de vitregie maximă.

Și așa și e, dar cum decurge și cum te pocnește în față sunt lucruri la care nu te aștepți, chiar și dacă ești documentat în prealabil.

După o scurtă și idilică expozițiune, care ne arată cum se compune colectivul de tineri uruguayeni care se va urca în avionul fatidic, urmează intensa scenă a accidentului, care îi aruncă pe supraviețuitori într-o zonă înzăpezită din Anzi, unde natura e superbă, dar nemiloasă.

Dezastrul aviatic e șocant, dar nu e singular în analele cinematografiei, așa că, dacă ai ceva experiență în domeniu, treci ușor peste senzația pe care ți-o provoacă.

Dar acesta nu este decât primul sfert de oră.

Supliciul de-abia începe.

Cei rămași în viață sunt animați de cele mai bune instincte de cooperare.

Nu există conflicte pe resurse, ci pe idei.

Iar aceste idei se vădesc, pe măsură ce privațiunile se întețesc și nevoile primare își cer drepturile.

Atunci începe partea cea mai neplăcută pentru spectator.

Neplăcută, nu pentru că ar fi explicită, dimpotrivă e doar sugerată, ci pentru că, exfoliind stratul ideatic a ce numim civilizație, te pune mental în aceeași situație, iar concluzia pe care o tragi este că ai proceda la fel.

Este o întoarcere la origini, dar, și aici e meritul scenariului și al actorilor, nu e un regres.

E o radiografie lucidă a ce a făcut ca omenirea să supraviețuiască pe o planetă care nu le-a vrut musai binele.

Realizat cu mult meșteșug de J.A. Bayona (autorul cutremurătorului El Orfanato), chiar la locul real al accidentului, La sociedad de la nieve e însuflețit de o distribuție foarte dedicată.

Deși interpreții se disting individual, mai ales la început, privațiunile (și machiajul aferent, foarte reușit) nivelează trăsăturile, astfel că, în marea albă a omătului andin, palpită firav de viață un grup de încăpățânați.

Da, la final, n-am avut încotro și m-am raliat părerile pe care le auzisem anterior vizionării.

La sociedad de la nieve nu e despre moarte, e despre viață.

Despre scânteia care nu stinge, chiar când suflă asupră-i stihii nimicitoare.

E bine că există Oscarurile.

Mai afli despre câte un astfel de film, care te pune față în față cu natura umană primordială, aceea pe care am acoperit-o cu straturi, straturi de constructe psihice și sociale.

Dar care e acolo, n-a dispărut niciodată.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

Comedia românească și-a dat definitivatul

După 1989, filmul românesc de comedie a cam fost corijent.

Premiante au fost peliculele apăsătoare, care descriau cu voluptate mizeria morală a tranziției, precum și personaje sorbind ciorbă.

Treptat, comedia s-a pus pe învățat, a ridicat capul, a mai făcut proiecte cu drama, apoi a absolvit și și-a câștigat independența.

Dar bagabonțeala de demult încă îi atârna ca o piatră de moară, în special prin înjurăturile care țineau scai de un scenariu, indiferent cât de bun sau prost era.

Anul trecut, Ramon a marcat prima etapa a definitivatului, a desprinderii comediei românești de povara obscenităților, iar începutul leatului 2024 vine cu suprema confirmare că în țărișoara noastră se poate râde și altfel decât la vulgarități.

Klaus & Barroso e construit în jurul ideii că înjurăturile sunt evitate deliberat, iar această constrângere e ea însăși pricină de comic în timpul filmului.

Povestea regizată de Bogdan Theodor Olteanu se învârte în jurul a doi frați, unul mare aburitor și barman (Adrian Nicolae), al doilea integru, timid și bodyguard (Cosmin ”Micutzu” Nedelcu), care, la instigarea celui dintâi, organizează pe șestache o petrecere a burlacilor în clubul unde lucrează, fără știrea patronilor.

Belelele se țin lanț și, cum necum, printre toate, își mai găsește loc și romantismul.

La nivel macrostilistic, am simțit influențe din Barry Sonnefeld, Guy Ritchie (în vremurile lui bune), precum și, țineți-vă bine, urmează o impietate, din Operațiunea Monstrul.

Această din urmă paralelă, oricât de neverosimilă ar părea, este esențială.

Ca și ilustrul predecesor din Epoca de Aur, Klaus & Barroso nu are vreo tramă narativă de luat seamă, ci e mai degrabă o suită de scene scrise amuzant și cu accente de absurd și puse în valoare de un ansamblu de actori cu mare, mare poftă de joc.

Cu tot respectul pentru protagoniștii Micutzu și Adrian Nicolae, pe care am și avut ocazia să îi cunosc la avanpremieră, nu pot să le ascund că au fost multe momente când cădeau în plan secund în fața colegilor de ecran – Șerban Pavlu prăjit, Alexandru Ion cu guraliviseala marcă înregistrată, Victoria Răileanu damă aurită și jignită, asta ca să numesc doar câțiva.

Klaus & Barroso nu e vreo piatră unghiulară a cinematografiei românești. Nici nu își propune asta și bine face.

Totuși, când am văzut filmul, în sală eram ca la mediană în ceea ce privește distribuția vârstelor celor prezenți.

Și toată lumea a râs.

Sezon de Oscar 2024 – Maestro

Gata, s-au anunțat și nominalizările la Oscar pentru 2024, așa că începem formal un nou sezon de comentat și chibițat cinematografic.

Neoficial, am făcut-o de cu vară, după cum puteți vedea în lista de la finalul articolului, însă acum discutăm la obiect.

Și o să încep cu un film despre care am o părere mai proastă decât media generală, care dă puncte lui Maestro din respect pentru subiect, nu neapărat pentru valoarea filmică.

A Star is Born cel din 2018 a fost o revelație din multe puncte de vedere – Lady Gaga actriță, Bradley Cooper cântăreț și tot Bradley Cooper regizor.

În această din urmă ipostază, dincolo de preaplinul stilistic care caracterizează pe orice interpret trecut de partea opusă a camerei, Cooper a vădit reale calități și tot mapamondul, aici incluzându-mă și pe mine, a așteptat să vină cu un proiect și mai meseriaș realizat.

Dar Maestro e, fără înconjur vă spun, un regres în această privință.

Potrivit realizatorului, este un proiect realizat din pasiune, iar aceasta se vede, dar nu e neapărat un avantaj.

Leonard Bernstein a fost o figură marcantă a muzicii secolului XX, însă aș minți, dacă aș spune că știu multe despre el, dincolo de acele strălucite lecții publice.

Bănuiesc că Bradley Cooper s-a documentat temeinic, dar cum ales să îi compună biografia filmică n-a fost cea mai fericită alegere.

Maestro are două părți distincte stilistic.

Prima, însumând cam o treime din peliculă, te ia pe repede înainte prin tinerețea dirijorului-compozitor, perioada în care se pun și bazele relației ambivalente cu soția sa, actrița Felicia Monteleagre. O expozițiune în alb-negru, corect realizată, care se vrea stilată, dar pe care angajamentu-ți de spectator alunecă și nu se prinde deloc.

La un moment dat, Maestro se potolește și devine o dramă familială, în care sărmana soție are de luptat cu dedicarea soțului pentru muzică, dar mai ales cu homosexualitatea sa.

Agitația anterioară lasă locul unor secvențe prelungi, în care Cooper-regizorul vrea să ne arate cât de bine joacă Cooper-actorul et comp.

Cum spuneam, nu sunt expert în Leonard Bernstein, dar, chiar și în condiții de neștiință, tot am simțit că Bradley Cooper a exagerat în a-l portretiza pe marele ecran. Există scene prelungi în care actorul nu face decât să ne atragă atenția ce accent meseriaș sau manierisme fără cusur îi redă. O etalare de abilități interpretative, dar umanitatea nu se întrupează.

Cam la fel procedează și cu egal de talentata Carrey Mulligan. Totuși, în cazul ei, se întrevede o oarece evoluție emoțională, de la toleranță la frustrare, totul culminând cu trăirile dureroase dinspre deznodământ.

Un moment des invocat din Maestro este prelunga secvență a concertului în care Bernstein dirijează o simfonie de Mahler într-o catedrală. E un tur de forță în materie de realizare, recunosc, dar, încă o dată, gesturile lui Bradley Cooper sunt dincolo de limitele credibilului.

Ca să fiu sigur că nu vorbesc cu păcat, am căutat filmarea cu Bernstein cel real. Am avut dreptate.

Una e emfaza autentică a dirijorului, alta e agitația peste măsură a actorului.

Maestro e bine reprezentat la Oscarurile de anul acesta.

Dar, în afară de machiaj, care a suscitat la rându-i mari controverse, nu va câștiga la nicio categorie.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Un sancturar încă trainic

De-a lungul anilor, Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a devenit un fel de sanctuar pentru mine.

Mă simt bine acolo.

Bine primit, bine tratat, iar calitatea spectacolelor e o constantă binevenită, într-o lume de variabile, cele mai multe neplăcute.

În cadrul acestui sanctuar, un ritual aparte este Concertul de Anul Nou, care marchează cumva debutul clar al unei noi aventuri culturale de 365 de zile.

La finele lui 2023, acest sanctuar s-a aflat sub asediul unor forțe exterioare, însă a fost salvat de o mobilizare exemplară a comunității.

Însă senzația că tot ce a fost clădit cu trudă și dedicare se poate nărui din cauza unor interese meschine mi-a strecurat în suflet îndoiala că mă voi putea bucura pe deplin de acest concert.

Speranța a ridicat rapid capul, însă, pentru că, de îndată ce m-am văzut în sala filarmonicii, am constatat că e plină ochi. Iar aceasta a fost doar prima seara din trei cu același nivel de interes din partea publicului.

Mai mult, am simțit din partea muzicienilor orchestrei o poftă de a cânta pe care aș numi-o de-a dreptul acerbă, fapt cu atât mai meritoriu, cu cât cei mai mulți dintre ei veneau după un extenuant și entuziasmant turneu în China.

În general, Concertul de Anul Nou de la Craiova urmează modelul celui faimos de la Viena, dar nu ad literam, ci împodobindu-l cu diverse compoziții suculente și nu neapărat de pe tărâmul valsurilor și polcilor.

De data aceasta, am simțit o neobișnuit de mare apropiere tematică de cel vienez, dar asta nu a fost un neajuns, ba dimpotrivă, mi-a făcut cunoștință cu unele creații savuroase și sugestive, precum Polca-Mazurcă ”Libelula” și Polca Moulinet de Josef Strauss sau Uvertura operei ”Nevestele vesele din Windsor” de Otto Nicolai (abia aștept Festivalul Shakespeare din 2024!).

Bineînțeles, nu au lipsit șlagăre consacrate ale lui Johann Strauss-Fiul, precum Polca ”Tritsch-Tratsch” sau Valsul ”Dunărea Albastră”, care a stârnit un efect de undă printre spectatori.

Pretutindeni în sală, capete se lăsau purtate dintr-o parte într-alta de valurile armonioase ale acestei capodopere.

Nu ar fi trebuit să mă surprindă această inspirată întoarcere la origini, pentru că dirijor al concertului a fost austriacul Frederic Pfeiffer (o fi neam cu preafrumoasa Michelle?)

Inițial, a arborat o mină încruntată, de parcă ar fi însăși chintesența opoziției manifestate de țara sa față de intrarea României în Schengen.

N-a fost decât o manevră, pentru că, pe parcurs, s-a destins și ne-a destins pe toți, totul culminând cu Valsul ”Sânge vienez” al lui Strauss-Fiul, când toate diferențele lingvistice și culturale s-au șters și a fost fratele nostru.

Vorba ceea: Sângele apă nu se face.

Iar la momentul emblematic concertului, adică la săltărețul Marș Radetzky, ne-a tratat pe noi, spectatorii, nu ca pe o masă de manevră, ci ca pe veritabili membri ai orchestrei.

Ca urmare, la finalul spectacolului, ne-a invitat și pe noi să ne ridicăm, în același timp cu muzicienii filarmonicii.

Așa am început noul an.

Împreună.

Credit foto: Pagina oficială a Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Am învățat-o de frică, am citit-o de plăcere

În liceu am avut o profesoară de chimie care era spaima întregii școli – domnișoara Mitrache.

Era terifiant de exigentă.

Cele două ore de chimie din fiecare săptămână și teza din fiecare semestru erau cele mai grele hopuri pe care le aveam de trecut, eu, elevul de la profilul real, care vădea înclinații umaniste.

Era terifiant de exigentă, dar și foarte corectă.

M-a prins odată în afara băncii când intra în clasă și, de la ușă, mi-a zis:

– Fira, la tablă!

Era chitită să mă ardă la notă, dar, pentru că, bâjbâind, am mișcat ceva prin niște reacții redox, mi-a dat 5.

Peste ani, am înțeles de ce privilegiu m-am bucurat având-o profesoară.

Unul dintre momentele când am simțit asta a fost lectura cărții O să râzi, totul e chimie de Mai Thi Nguyen-Kim.

Autoarea este chimistă și jurnalistă și și-a propus să apropie tainele acestei științe de marele public, în special prin canalul său de Youtube, dar și prin lucrări de popularizare, precum cea de față.

Ca impresie de ansamblu, e de apreciat că Nguyen-Kim nu structurează cartea ca pe o colecție de capitole pe teme diverse, ci o transformă într-un fel de Ulise de James Joyce.

Pe parcursul unei zile obișnuite, pornește de la chinuitoare trezire și inevitabila cafea, ajungând până la o apetisantă cină, iar toate activitățile de pe parcurs îi oferă ocazia să ne poarte prin fascinantele lor compoziții și procese chimice.

De pildă, am fost impresionat de complexitatea spălării pe mâini, procedură în care un rol esențial îl are o substanță numită tensidă.

Vârful de osmoză a prozei științifice cu narativitatea este descrierea realizării fondantelor cu ciocolată, curat scriitură proustiană în cheie chimică.

Dar chimista germană de origine vietnameză nu vrea doar să dea lecții accesibile despre fluoruri, melatonină sau teflon, ci și să demonstreze cât de necesar (și plăcut) este modul de gândire științifică autentic.

Spun autentic, deoarece mulți se dau experți și emit sentințe (e plin la televizor de ei), însă oamenii de știință pursânge sunt exact aceia care știu că nu există răspunsuri simple, că lucrurile trebuie testate, iar rezultatele privite ca atare, nu aranjate cât să corespundă poveștii pe care deja ne-am construit-o în cap.

O să râzi, totul e chimie nu e o carte facilă, dacă ai chiulit la orele alea în liceu.

Eu n-o făceam, pentru că domnișoara Mitrache nu uita și nu ierta.

Și pentru asta îi mulțumesc încă o dată.

P.S. Mulțumesc și celor de la librăria online Libris pentru că mi-a mijlocit amintiri la nivel molecular.

Pustiire interioară

Recunosc, imboldul de a citi Orb prin Gaza a fost unul morbid.

După atacul Hamas asupra Israelului, a urmat riposta părții vătămate și n-a fost blând deloc.

Rezultatul a fost că acea părticică de lume numită Fâșia Gaza, și așa năpăstuită, a fost pustiită.

Iar această pustiire, de data aceasta sufletească, se regăsește și la personajele acestui roman aparte al lui Aldous Huxley.

Iar când spun aparte, nu înseamnă că e altfel scris decât celelalte sau că nu e infuzat cu amplele și uneori complicatele teorii ale autorului despre viață, existență și toate celelalte.

Dar, spre deosebire de precizia crudă a peisajului tehnologic din Minunata lume nouă, tezismul nostalgic din Insula sau dialogurile nerealist de dramaturgice (dar hilare) din Cântec de lebădă, aici l-am descoperit pe Huxley-povestitorul aproape victorian.

Ce își propune el este un șotron prin transformarea unui băiat traumatizat de pierderea unui părinte într-un adolescent cam neserios, apoi într-un coțcar rafinat și la fel de neserios, pentru a ne lăsa cu imaginea unui adult care a înțeles că bruma de sens de pe lumea asta nu are legătura neapărat cu propria persoană.

Un traseu similar, dar specific sexului său, are și principalul personaj feminin al cărții.

Pe lângă acestea două, scriitorul plasează și deplasează, în special psihic, o suită de alte figuri omenești, cărora li se acordă destul spațiu narativ și destul flux al conștiinței, cât să devină palpabile emoțional pentru cititor.

Aminteam harul de narator al lui Huxley, dar acesta nu se manifestă linear. Autorul ne poartă printr-un du-te vino cronologic, astfel că transformările și scăderile personajelor ne apar ca un puzzle pe care reconstruim noi înșine, în special din punct vedere cauzal.

Unele pagini sunt pline de filosofie alambicată, dar cele mai bune vădesc o excepțională înțelegere din partea scriitorului a mecanismelor decizionale interioare. Nu sunt puține momentele când hotărârea puternică de la început a unuia sau a altuia lasă locul îndoielii sau chiar răzgândirii, confruntată cu condiții exterioare neprevăzute sau dureroase.

Poate că asta e cea mai importantă lecție pe care am desprins-o din Orb prin Gaza.

Doare să te uiți la tine și la cei apropiați și să vezi lucruri neplăcute.

De asta ne construim povești care de care mai complicate ca să fugim de adevăr.

Melodramă pe doi piloni

Deborah Kerr și Cary Grant.

Doi actori fermecători și stilați.

Și ei au pus umărul la legenda Hollywoodului de odinioară.

Și tot ei susțin povestea melodramatică din An Affair to Remember.

Filmul regizat de Leo McCarey are două părți distincte.

Prima ni-i prezintă pe cei doi pe un vas de croazieră. Amândoi sunt angrenați în alte relații, dar hazardul ajutat de spațiul restrâns al vaporului și pârdalnica de atracție reciprocă îi aduce unul în brațele celuilalt.

La finalul croazierei, fac un pact inteligent:

Își dau întâlnire peste șase luni în vârful lui Empire State Building (nu chiar unde s-a cocoțat King Kong, un pic mai jos). Dacă vor fi amândoi acolo, vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.

Dar zeița Fortuna, care le-a surâs aducându-i împreună, e crudă și nestatornică.

Și așa începe cea de-a doua parte a peliculei, cea care pune la grea încercare logica chiar și celor mai siropoase spirite.

Există câteva scene memorabile sau simpatice și în bucata aceasta, cele mai multe având-o în prim plan pe Deborah Kerr, dar, dacă n-ar exista acumularea afectivă anterioară, s-ar duce dracului șandramaua, vorba poetului.

Însă mă întorc la acea primă parte, pentru că este desăvârșită.

Umorul, somptuosul și romanticul se îmbină cu o omogenitate care transformă acel vas de croazieră într-un veritabil Eden care plutește pe valurile line ale visării, purtându-i pe un Adam și pe o Evă grațioși și parcă desprinși dintr-o eră spre care tânjim cu toții. Nu pentru luxul pe care îl epatează, ci pentru frumusețea pe care o etalează.

Secvența popasului la Villefranche-sur-Mer e splendidă la puterea a doua, atât vizual, cât și emoțional, iar cea a debarcării de la New York e o capodoperă de umor non-verbal a doi dintre pilonii pe care Hollywoodul s-a înălțat și a cucerit lumea.

Deborah Kerr și Cary Grant.

The Blues Brothers & Sisters

Suntem în 1943 și în Statele Unite ale Americii apare un film menit a promova contribuția populației de culoare la cultura americană de început de secol XX.

Pare ciudat, cunoscând segregarea care domnea atunci pe cele meleaguri, dar rațiunea de a fi a acestei pelicule se vădește la finalul ei, când apare un îndemn de a sprijini efortul de război prin achiziția de titluri de stat.

Așa carevasăzică, era un efort de propagandă, destinat a canaliza și capta sprijinul acestui segment al publicului.

Avem a mulțumi cinismului autorităților de atunci, pentru că Stormy Weather este o producție încântătoare de la un cap la altul.

Povestea din filmul regizat de Andrew L. Stone este subțirică și e mai mult o înșiruire de pretexte prin care diverși artiști au ocazia să presteze muzical sau dansant.

Protagoniștii sunt un veteran din Primul Război Mondial (Bill Robinson) și o artistă în devenire (Lena Horne), care întâmpină diverse obstacole în relația sentimentală, din cauza condițiilor de recesiune și a unor cariere fluctuante.

Însă totul e bine când se sfârșește cu bine.

Documentându-mă nițel, am aflat că Bill Robinson era deja trecut bine de prima tinerețe la momentul realizării filmului, ceea ce explică de ce numerele sale dansante sunt simpatice, dar nu neapărat spectaculoase. Nu-i bai, pentru că interpretul compensează cu zâmbetul larg și voioșia molipsitoare a atitudinii.

De cealaltă parte, Lena Horne era la începutul unei cariere strălucite, așa că impresionează prin calitățile vocale, cel mai bine puse în valoare prin melodia care dă și titlul peliculei.

Suită de momente de agreabile pe tot parcursul său, Stormy Weather explodează pur și simplu în secvența de final, care are loc în faimosul Cotton Club și ni-l prezintă pe legendarul Cab Calloway în plenitudinea energiei sale frenetice.

Și tot atunci are loc dansul fraților Nicholas, care e pur și simplu uluitor.

Și nu ca valoare documentară, ci de-a dreptul atletică.

Concluzionând, nu-mi rămâne decât a spune:

Ladies and gentlemen, give a big round of applause for The Blues Brothers & Sisters!

Artele marțiale între mântuire și legământ

Atât de mult i-a luat lui Wong Kar Wai să-și termine filmul despre viața lui Ip Man, încât, între timp, a apărut cel cu Donnie Yen, care s-a impus ca biografie romanțat-bătăioasă a celui care a răspândit stilul Wing Chun în lume și i-a fost maestru lui Bruce Lee însuși.

Când, după o lungă gestație artistică, a fost lansat, The Grandmaster a contrariat și a dezamăgit.

Beteșuguri are, fără îndoială.

Un poet, precum acest cineast remarcabil care este Wong Kar Wai, rămâne un poet și va avea dificultăți în a alege detalii din viața reală a personajului și a le aranja într-o evoluție dacă nu realistă, măcar coerentă.

Filmul său pendulează între vagi informații istorice și o generală meditație asupra a ce înseamnă să te dedici unei arte marțiale.

În plus, The Grandmaster nu este decât pe jumătate, în cel mai bun caz, despre Ip Man.

Partea cealaltă, poate cea mai interesantă, o urmărește pe descendenta unei familii cu puternice tradiții în Kung Fu, care încearcă să recâștige o parte din moștenirea culturală a tatălui ei, după ce acesta i-o transmisese unuia care se dovedește a fi un ticălos. Pentru asta, e nevoită să aleagă între legământul cu trecutul și fericirea viitorului.

Nu sună rău, însă toate acestea înaintează greu, cu secvențe patetice care apar de nicăieri și care, uneori, nu duc nicăieri.

Protagoniștii au de furcă în a naviga această melasă narativă.

Tony Leung e în nota sa de competență obișnuită, fără a impresiona cu nimic. Mai plină de viață actoricească este Zhang Ziyi, care înfățișează o combinație de aroganță, melancolie și abnegație, umanizând filmul care riscă deseori să fie doar o etalare a abilităților regizorului.

Aceste abilități sunt deosebite, ce-i drept. Cred că The Grandmaster e prima producție de acest gen care îndrăznește să concureze cu Crouching Tiger, Hidden Dragon în materie de lirism al scenelor de luptă (nu includ aici Hero al lui Zhang Yimou, pentru că aceea a fost o pastișă asumată).

Fie că se desfășoară sub răpăitul ploii, în fumul și țiuitul unui tren cu aburi sau prin camerele luxoase ale unei ceainării, încleștările marțiale sunt un spectacol care absolvă pelicula de toate păcatele de mai sus.

Este poezia războiului, cântată încă din vechime de rapsozi.

Poezia corpului care, condus de o minte stăpână pe sine, săvârșește performanțe incredibile.

Un ideal de urmat, chiar dacă nu poate fi atins.