Sezon de Oscar 2024 – The Wonderful Story of Henry Sugar

Dacă ai văzut două filme de Wes Anderson, le-ai văzut pe toate.

Spun două, pentru că, dacă e doar unul, poți avea impresia că regizorul a experimentat stilistic.

Dar nu, acesta îi e felul: geometrie vermeeriană, culori renoiriene și o puzderie de actori mari puși în ipostaze neobișnuite sau chiar dubioase.

The Wonderful Story of Henry Sugar este unul dintre cele patru scurtmetraje realizate de cineast pentru Netflix și bazate pe povestiri de Roald Dahl, precum și cel care a primit nominalizare la Oscar la această categorie, unde va și triumfa de altfel.

După The French Dispatch and Asteroid City, pelicule mai degrabă dezamăgitoare, The Wonderful Story of Henry Sugar reușește să reînvie magia din The Grand Budapest Hotel, cu care are multe în comun.

O poveste în poveste în poveste, despre tipul cel de zahăr amintit care poate vedea fără să-și folosească ochii, precum și transformarea sufletească pe care o suferă în atingerea acestui har.

Descrisă astfel, e o aiureală, însă West Anderson o compune cum numai el știe și, pornind de la un alter ego al lui Roald Dahl, impecabil jucat de inimitabilul Ralph Fiennes, parcurgem pasionante deveniri de sine pe mai multe planuri narative, cu de departe cea mai hazlie, dar nu derizorie utilizare a practicilor Yoga pe care le-am văzut vreodată în vreun film.

Vizual, The Wonderful Story of Henry Sugar e desăvârșit, dar cel îl face de-a dreptul adorabil este partea auditivă.

Chiar și cei mai acerbi critici ai lui Anderson sunt nevoiți a recunoaște că face minuni cu interpreții săi, iar scurtmetrajul de față nu se abate de la această înaltă normă.

Deși american, cineastul uzează îndeobște de un umor sec, de sorginte britanică, pe care îl absorb impecabil Ralph Fiennes și Benedict Cumberbatch, care devine mai bun pe an ce trece.

Dar, pentru că o parte a acestei istorisiri cu tâlc se petrece în India, mi-a fost mare drag să îi revăd pe Ben Kingsley, nemuritor Gandhi, dar și pe Dev Patel, vagabondul milionar, care a crescut în ditamai actorul capabil să nu fie cu nimic mai prejos decât coloși cu care împarte afișul.

Toți aceștia declamă replicile amuzante și cu tâlc ale parabolei bunului și cartoforului samaritean cu o seriozitate expresivă care e veritabilă muzică literară pentru cine o poate asculta în original.

Ediția aceasta a Oscarurilor are deja multe categorii cu deznodământ dinainte știut.

Cea a scurtmetrajelor de ficțiune e una dintre ele.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

Sezon de Oscar 2024 – The Zone of Interest

Auschwitz.

Istoria omenirii este presărată cu găuri negre, dar prin aceasta, din cauza magnitudinii ororii și a multitudinii evocărilor ei, pare a se fi scurs tot sufletul omenirii.

Oscarurile au răsplătit multe creații cinematografice menite a transmite măcar o părticică din această rană purulentă a umanității, iar acum o fac din nou prin atenția acordată peliculei The Zone of Interest.

Autorul ei, Jonathan Glazer, știe că noi știm.

Știm cum se petreceau lucrurile acolo.

Știm ce pățeau oamenii captivi acolo.

Știm la ce nivel de bestialitate ajungeau aceia care îi aruncau ca pe vreascuri către Shoah.

Bazându-se pe această precondiție, cineastul construiește un ansamblu de secvențe care au un singur scop – să oblige privitorul să recompună mental coșmarul din detalii strecurate în cadre de o remarcabilă banalitate.

Practic, este o repetată aplicare a modelului prezentat de afișul filmului.

Meritul lui Jonathan Glazer este că găsește diversitate și precizie în această unică rețetă.

O scenă de scăldat cu cenușa din lagăr plutind pe râu.

O grădină pitorească în prim-plan, cu coșuri fumegânde în plan secund.

Copiii scăldându-se, iar printre chiotele lor, țignalul și fumul trenurilor morții.

The Zone of Interest ar fi un joc interesant de atenție, dacă n-ar fi atât de dureros.

Jonathan Glazer își face cunoscută intenția de a lucra asupra minții spectatorilor în mod asumat, începându-și pelicula cu un ecran negru și sunete aluziv-înspăimântătoare pe fundal.

Doamna care supraveghea sala de cinema în care eram ne-a spus foarte îndatoritor:

Să știți că așa e filmul, nu e o problemă la noi.

Dar cel mai limpede reiese că The Zone of Interest nu e documentar, ci operă de ficțiune, cu toată libertatea și subiectivitatea inerente, din felul cum sunt creionate cele două personaje principale, comandantul lagărului și soția sa.

Christian Friedel e departe de a fi vreun Ubermensch. E adus de spate, n-are mușchi, ci burtică, nu strălucește de inteligență și are aerul unui corporatism mediocru, care vede doar KPI-uri și promovare.

Dar, în stil ceaușescian, mai că nu-l consideri la fel de odios precum consoarta, extraordinara Sandra Huller. Mersul total inestetic, coafura ridicolă, manifestările scârboase față de servitoare îți aduc în față o ființă demnă de dispreț și te ajută să constați că regimul nazist (ca orice dictatură, de altfel) nu a fost făurit doar de apucați ideologic, ci și de ariviști respingători, care au profitat cu nonșalanță de ură generală îndreptată împotriva unui anume grup etnic sau social.

Acum mi-a dat prin cap că, dacă Academia are probleme în a alege între Lily Gladstone și Emma Stone, poate supăra și capra, și varza, dându-i Oscarul Sandrei Huller pentru Anatomie d’une chute, luând în calcul și contribuția ei actoricească de aici.

Am folosit cuvântul ”aproape” la început.

Există numeroase exemple din timpul Holocaustului de mici gesturi care te reconciliază cu ideea de umanitate.

Unul dintre ele își găsește locul în The Zone of Interest.

Două scene în contrapunct, care reinterpretează foarte adecvat aleasa poveste Hansel și Gretel și care, deși stridente în realizare, sunt ca o cheie de boltă a întregului film.

Mai sunt și oameni printre noi.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

Meditațiile nedeclarate sunt de-a dreptul periculoase

Dintre toate piesele lui Eugen Ionesco pe care le știu, Lecția mi se pare cea mai simplă, cea mai brutală, cea mai directă și, ca urmare, cea mai eficace.

Am întâmpinat astfel cu bucurie știrea că Bobi Pricop, care nu mi-a greșit cu nimic, dar chiar cu nimic, de când face treabă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, o va pune în scenă aici.

S-au activat automat niște rezerve, când am văzut distribuția.

Sorin Leoveanu era o alegere firească, are tot arsenalul interpretativ pentru ce ar avea de făcut protagonistul masculin, însă celelalte două personaje urmau să fie jucate de Iulia Lazăr și Raluca Păun.

Eleva din Lecția e minoră sau tinerică, în cel mai bun caz, iar niciuna dintre cele două actrițe nu e tocmai jună.

Până la urmă această configurație actoricească s-a dovedit inspirată și asta pentru că Bobi Pricop a abordat piesa un pic altfel decât mi-aș fi imaginat.

Am privit întotdeauna Lecția ca pe o subtilă deplasare a polilor puterii dinspre elevă spre profesor, cu finalul pe care îl știți, iar dacă nu îl știți, nu vi-l spun, ca să aibă efectul scontat.

În versiunea de față, totuși, regizorul alege să transpună direct o atmosferă de tensiune maladivă, care evoluează și degenerează, și în care ambientul are rolul lui.

Există o melodie neliniștitoare care nu încetează deloc, decorurile sunt intense vizual (cu vagi influențe de estetică manga, aia japoneză, nu de birt) și se schimbă permanent, costumul lui Sorin Leoveanu aduce cu al unui măcelar, iar Iulia Lazăr ca servitoare nu iese niciodată din câmpul nostru vizual și compune o prezență scenică prevestitoare de rele.

Și, urmărind Lecția în versiunea asta, mi-a relevat o fractură fundamentală, pe care o văd și aievea – cea dintre aceia care sunt capabili de gândire abstractă și aceia care văd lucrurile denotativ și material și nu se încurcă în elucubrații. Și dreptatea nu e neapărat de partea celor dintâi.

Deși plin de savuroase efecte non sequitur, textul lui Eugen Ionesco are și acea calitate a aridității pe care actorii sădesc propriile reacții.

Iar prezentul tandem profesor-elevă nu ezită să o facă în mod copios.

Niciunul dintre cei doi nu mi-era necunoscut în privința talentului.

Sorin Leoveanu are în spate o galerie lungă de personaje la limita patologicului pe care le-a etalat pe scena teatrului din Craiova, iar acesta este încă unul reușit.

Cât despre Raluca Păun, încă mai are resurse artistice care să mă surprindă, că de încântat o face aproape oricând și oricum (dacă n-ar fi fost Radu Afrim prin peisaj, n-aș fi menționat ”aproape”).

Un singur neajuns găsesc piesei lui Bobi Pricop și cred că e unul care se poate remedia.

Aminteam mai sus că decorurile se schimbă, reflectând acumulări emoționale și nu de-ale bune.

Aceste modificări presupun manevre prompte din partea unor oameni foarte dibaci din culise, fapt pentru care îi felicit.

Problema este, însă, că Lecția se desfășoară în sala mică a teatrului, activitatea lor în pregătirea fiecărei scene următoare e zgomotoasă, iar troncăneala astfel rezultată spulberă din aerul hipnotic în care sunt atrași privitorii.

N-ar strica un comportament mai de ninja al domnilor respectivi.

Precum și niște echipament care să includă ciocane pneumatice și încălțări moi.

Altminteri, Lecția lui Eugen Ionesco și a lui Bobi Pricop merită dată poporului mult timp de-acum încolo.

Credit foto: Orlando Edward.

Știință despre neștiință

Ne așteaptă patru rânduri de alegeri anul acesta, numai în România, ca să nu mai vorbim despre cele din restul lumii, dintre care unele ne interesează direct, precum cele din Uniunea Europeană sau din SUA.

Mai avem două conflicte armate acerbe, în Ucraina și în Gaza, ba chiar și un al treilea, dacă socotim atacurile rebelilor Houthi și ripostele britanico-americane.

Urmează o primăvară în care nu vor înflori doar arborii fructiferi, ci și știrile false sau, în denumirea lor anglo-saxonă deja încetățenită, fake news.

Ce ne facem cu ele?

De ce prind atât de bine la atât de mulți oameni și cum ne putem proteja de a ne infecta insidios?

Cartea Psihologia Fake News e o terapie dificilă, dar foarte eficace, dacă îi acorzi timp și energie să-și facă efectul.

Volumul coordonat de Rainer Greifeneder, Mariela E. Jaffe, Eryn J. Newman și Norbert Schwartz, care semnează și o parte din articole, însumează doisprezece studii ample asupra unor chestiuni care au legătură cu foarte complexul fenomen al acceptării și propagării informațiilor false.

Vă las mai jos câteva idei esențiale.

O fotografie care are legătură vagă cu titlul unei știri, fără să fie neapărat o ilustrare a ei, îi sporește șansele de a fi percepută drept veridică.

În lipsa unei decizii bazate pe date clare, se ia una pe bază de identitate de grup (vezi cazul Brexit).

Sentimentul lipsei de control asupra circumstanțelor exterioare conduce la nevoia de a construi o structură coerentă lumii, iar acesta este terenul fertil pe care prind rădăcini teoriile conspirației.

Într-un fel, eu însumi mă fac vinovat de dezinformare, pentru că rezum toate cele de mai sus, în condițiile în care fiecare dintre simplele mele afirmații este argumentată, demonstrată și chiar contrazisă în pagini multe, care au la final o bibliografie puțin spus consistentă.

Aceasta este o lecție în sine a cărții – nu trage concluzii dintr-un crâmpei de informație, pune mâna și documentează-te, încearcă să găsești argumente contrare și dovezi din alte părți care confirmă ipoteza.

E greu, dar cunoașterea adevărată este a înfrunta incertitudinea cu pieptul gol, nu înzăuat cu preconcepții.

Un beneficiu inedit, poate cel mai accesibil al acestei lecturi, a fost că, menționat fiind într-unul dintre articole, am descoperit jocul Bad News.

Conceput de cercetători ca un instrument de lucru, această experiență ludică este pe cât de captivantă, pe atât de relevantă.

Prin intermediul unor ferestre de text, jucătorul preia sarcina unui expert în dezinformare și parcurge toate manevrele deja clasice ale acestei bresle de comunicatori-păcălitori: polarizarea, atacul la persoană, supradimensionarea unor subiecte sau recursul la emoții primare precum frica.

Expus fiind la adânca reflecție provocată de cartea Psihologia Fake News și la experiența practică din acest joc, mă simt un pic inoculat la manipularea care vine peste noi în valuri.

Nu sunt imun, dar când îi ascult pe ăștia din imagine, nu mai văd decât niște ageamii care încearcă să prostească lumea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un ceaslov de înțelepciune demonstrată pe îndelete.

Sezon de Oscar 2024 – Poor Things

Ce-i mai place lui Yorgos Lanthimos să ne provoace!

A făcut-o cu The Lobster.

A făcut-o cu The Favourite.

Iar acum o face în stil și mai mare cu Poor Things.

O parabolă feministă despre drumul către emancipare al unei reprezentate a numitului gen care, readusă la viață prin metode frankensteiniene, merge de la o simplă creatură dominată de impulsuri la deplină stăpâna a propriului corp, a propriei cariere și a propriilor raporturi cu ceilalți.

În subtext, am mai dibuit o parabolă, a predării ștafetei de la Demiurg (Marele Anonim al lui Blaga) către creațiile sale omenești, care devin conștiente de sine și preiau ele însele sarcina jocului cu tainele vieții și morții.

Limbaj abstract, știu, care nu explică mai deloc de ce Poor Things are 11 (unsprezece!) nominalizări la Oscar.

Că doar pentru toate cele enunțate avem Barbie, nu?

Iar acea alegorie rozalie care a adunat milioarde de dolari, fani și contestatari are doar 8 nominalizări, dintre care două pentru cântece originale, deci prea puțin semnificative.

Însă aici sunt 11 și binemeritate, vă spun fără înconjur.

Mizanscena construită de Lanthimos este impecabilă în toate componentele ei, de la subtilul stil alb-negru al captivității Bellei la explozia de culoare a aventurilor ei bildungsromaniene.

Iar sexul care abundă în peliculă reușește remarcabila performanță de a nu fi niciodată gratuit, ci doar varii expresii ale devenirii protagonistei.

Scenariul este aiuritor, dar niciodată incoerent, iar limbajul, mai ales cel pe care îl dobândește eroina, savuros în cele mai mici detalii, mai ales dacă îl gustați direct în engleză.

Coloana sonoră este un ansamblu de sunete stridente, dar întotdeauna adecvate momentului, pe care îl potențează și îl evidențiază.

Și tot așa, până ajungem la interpretări, care sunt excepționale în păr.

Emma Stone e monumentală. Filmul e al ei, nu doar pentru că e și producătoare, ci pentru cum îmbină deplinul angajament corporal cu cel vocal, toate culminând cu ochii ei mari superbi, oceane gemene de trăiri, descoperiri și spasme orgasmice.

Deja sunt sfâșiat între ea și Lily Gladstone. Academia a mai dat un Oscar ex aequo odinioară, ce-ar fi să-și aducă aminte și să procedeze și acum la fel?

Cu toată copleșitoare ei prezență, Emma Stone are un partener de ecran care nu se sfiește să atenteze la întâietatea simpatiei din partea spectatorilor.

Acesta este Mark Ruffalo, o lichea adorabilă, care începe ca un fante de succes și o pățește pe parcurs în cele mai haioase moduri.

Cu tot respectul pentru minunatul Willem Dafoe, dar dacă Poor Things a avut un singur loc alocat la actor în rol secundar, atunci i-a revenit pe drept mai tânărului său confrate.

Merită însă felicitat pentru abnegația de a petrece patru ore pe zi numai să-i fi aplicat machiajul, altă reușită a formidabilă a acestei producții.

Poor Things nu-i doar titlul acestei pelicule, ci și apelativul cu care îi compătimesc pe toți cei care aleg să nu vadă o ciudățenie irezistibilă și elocventă.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Psihologia ca joc

Multe jocuri pe calculator se aventurează pe tărâmul psihologiei, nu doar ca motivație a personajelor, ci ca deplin fundament tematic.

Însă puține o fac cu atâta dedicare ca Disco Elysium.

Apărut în 2019, jocul are un mecanism narativ, dar și ludic care îl poziționează asumat drept urmaș al inegalabilului Planescape Torment.

Un polițist aflat într-o stare fizică și psihică deplorabilă se trezește într-o cameră de hotel, fără să aibă habar cine și unde este.

De aici începe odiseea regăsirii de sine, precum și elucidarea unei crime oribile, care a avut loc mai hacana de spațiul de cazare cu pricina, într-o oraș măcinat de conflicte sociale, etnice și ideologice, cu un trecut zbuciumat, totul cu o tentă de SF.

Spre deosebire de Planescape Torment, în care, în funcție de alegerile jucătorilor, parcursul ludic putea include și lupte diverse, în Disco Elysium totul se desfășoară prin opțiuni de dialog și prin alegerile pe care protagonistul le face.

Ca și în ilustrul predecesor, volumul de text pe care se bazează este întrecut doar de calitatea lui.

Aceasta este o tradiție în producții de tip Role Playing Game, însă aici șef al echipei creative a fost un scriitor sadea, estonianul Robert Kurvitz, iar asta se vede în faptul că, deși Disco Elysium urmează mulți dintre tropii genului, are o viziune și un stil proprii.

Dar să ajungem la aspectul cel mai semnificativ al jocului, adică modul cum psihologia este integrată experienței pe care ți-o compui tu jucătorul, adică acel anima care îl mână pe detectiv în investigația sa exterioară și interioară.

Indiferent că alegi un personaj prefabricat sau îl personalizezi la început, trebuie să îți asumi că va fi ros de disfuncționalități, care se vor regăsi atât în interacțiunile cu ceilalți, cât și receptarea a tot ce îi va ieși în cale.

Iar această personalitate imperfectă sau de-a dreptul deviantă va evolua în mod unic pentru fiecare jucător, în funcție de felul cum acesta va aloca puncte în fascinantul tabel al trăsăturilor, pe care îl aveți mai jos.

Nu cred că va fi acceptat ca atare de comunitatea științifică și e limpede că e construit și pentru a servi jocului, însă nu poți să nu fii impresionat de faptul că realizatorii jocului acoperă schematic cam tot ce este omul, trup și suflet.

Există trăsături de intelect, dar și emoționale, există caracteristici fizice intrinseci, dar și unele strict legate de manifestarea lor în lumea exterioară.

Personajul poate astfel să citească aure precum Patricia Arquette în Medium sau semnale non-verbale precum Tim Roth în Lie to Me.

Poate fi Sherlock Holmes sau John McClane.

Însă niciodată nu este întreg.

Așa cum fiecare dintre noi e o lucrare imperfectă, în continuă transformare.

Iar aceasta este cea mai importantă lecție din Disco Elysium, care, deși produs al hulitului domeniu al jocurilor video, poate fi incontestabil catalogat drept o operă de artă.

Comedia nu merge oriunde și oricând

Perioada interbelică este Epoca de Aur a dramaturgiei românești.

Argumente?

Titanic Vals, Tache, Ianke și Cadîr, Jocul Ielelelor, Steaua fără nume (da, știu, cronologic vorbind, am cam forțat nota cu aceasta din urmă).

Piese care sunt atât fresce subtile ale societății de atunci, cât și expresii ale unor trăiri și conflicte psihologice universale.

În această ilustră galerie intră neîndoios Idolul și Ion Anapoda de George Mihail Zamfirescu, care a cunoscut nenumărate puneri în scenă, dintre care una, recentă, a poposit la Craiova de curând.

Abordarea regizorală a Oanei Cămărășan este de a deplasa piesa dinspre o elegie a căutării conexiunii umane către un spectacol burlesc, care să exploateze abilitățile interpretative ale distribuției, care o are în frunte pe Oana Pellea și din care mai fac parte Richard Bovnoczki, Florina Gleznea, Cristina Casian și George Rotaru.

Că Oana Pellea e o actriță mare, știam.

Dar, dincolo de faptul că rolul ei, al Stăvăroaiei, e supradimensionat, se simte o prea apăsată hotărâre să smulgă hohote și aplauze de la public.

Ea e capul de afiș, desigur, dar nu e un argument suficient pentru răsturnarea întregii logici a piesei.

La fel sunt și multe alte momente care pun accentul pe mișcare scenică și mai puțin pe declamația superbei poezii a replicilor imaginate de G.M. Zamfirescu.

Ce-i drept, au fost scene când am râs copios, vârful fiind atins de relatarea Cristinei Casian alias Mioara despre încercarea de seducție din partea Morții Obosite.

Însă toate giumbușlucurile fernandeliene atârnă prea greu, iar ceva din Idolul și Ion Anapoda se pierde.

Ceva important.

Personalitatea protagonistului e un foarte complex studiu de caz al inadaptatului, al celui care întâmpină bariere în nemilosul joc al vieții.

Iar toate glumițele ne obturează ocazia de a-l examina pe îndelete.

Apoi, citind printre rânduri, putem vedea în personalitatea Frosei toate efectele nocive ale unor abuzuri emoționale sistematice.

Și nu se vorbește despre bullying peste tot acum?

Însă și asta se diluează în noianul de giumbușlucuri pe care actorii le prestează cu profesionalism.

N-am plecat de la această versiune de Idolul și Ion Anapoda cu regretul de a o fi văzut-o.

Dar mi-e limpede că, oricât de benefic ar fi râsul, nu e loc de comedie oriunde și oricând.

Un ospăț a la Lucullus

Orice spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova este un veritabil festin muzical.

Meniul este diferit, dar strucura lui este, de obicei, aceeași:

O bucățică dintr-o lucrare foarte cunoscută ca antreu.

Un prim fel cu un gust intens, provenind de la un solist de marcă.

Felul principal, o simfonie suculentă ca o friptură din vită Kobe.

De data aceasta, însă, aranjamentul culinaro-sonor a fost diferit.

Am început prin a sorbi din supa primordială a meditației asupra condiției umane. Cu greu se poate găsi în universul atât de vast al muzicii clasice un îndemn mai potrivit la a reflecta asupra existenței decât “Aria pe coarda sol” din Suita pentru orchestra nr. 3 în Re major de Johann Sebastian Bach.

În continuare, Master Cheful Svilen Simeonov ne-a așternut în față Simfonia nr. 60 în Do major, „Il distratto”, adică o masă în stil indian, plină de boluri cu porții mici, dar variate și condimentate.

Creatorul rețetei, Joseph Haydn, ne-a propus chiar să gustăm din amarul unor dezacorduri instrumentale, relevându-ne astfel ce dar minunat pentru omenire sunt aceia care știu să aducă armonie în auditiv sau gustativ.

Cu toate cele petrecute până acum, orice meloman ar fi fost deja ghiftuit.

Dar ospățul ajunsese de-abia la jumătate.

În cea de-a doua parte, am fost supuși la un experiment senzorial aparte.

Am fost puși să degustăm din două combinații de ingrediente similare, dar asezonate diferit pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.

Eu, unul, nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut mai mult buchetul de arome din Romanța nr. 1 pentru vioară si orchestră in Sol Major, Op. 40 sau cel din Romanța nr. 2 pentru vioară si orchestră in Fa Major, Op. 50.

Două lucruri știu cu certitudine, totuși:

Beethoven a fost un geniu.

Remus Azoiței este un magician al viorii.

Și tot el ne-a condus prin înmiresmata Introducere și Rondo Capriccioso în la minor, Op. 28 de Camille Saint-Saens, a cărei exuberanță mi-a adus aminte de modul cum simpaticul Jamie Oliver arunca în oală ingrediente pe care bunul simț le consideră antagonice, dar din care scotea ceva care telespectatorului îi lăsa gura apă, iar pe invitații lui cu ea căscată.

Orice merită un desert, iar noi l-am primit de la Remus Azoiței, sub forma a trei figurine de marțipan, întruchipându-i pe George Enescu, Vasile Filip și Johann Sebastian Bach.

Așa am fost îndopat la Filarmonica din Craiova, de unde am plecat plesnind de fericire.

Imaginile au fost surprinse de comeseanul meu Daniel Botea.

Sezon de Oscar 2024 – The After

Lungmetrajele sunt grosul oricărui sezon de Oscar, precum și cele care ne absorb interesul.

Însă, deseori, în josul listelor nominalizărilor, la secțiunile de scurtmetraje, de ficțiune sau documentare, se găsesc producții remarcabile care prezintă și avantajul că nu îți răpesc mult timp.

De câțiva ani am descoperit beneficiile îndreptării atenției și spre acea zonă.

Iar acum, în 2024, am din nou confirmarea că nu greșesc procedând astfel.

The After ni-l prezintă pe un șofer de taxi din Londra, care poartă pasageri încolo și încoace, fiind părtaș la crâmpeie din ridicolele sau tragicele lor zbateri.

Ce nu știe aproape niciunul dintre acești călători este că protagonistul duce povara unei tragedii cumplite.

Aproape niciunul, pentru că, la final, unul dintre ei îi oferă un scurt, dar, sperăm, decisiv moment expiator.

Asta e tot ce se întâmplă în scurtmetrajul realizat de Misan Harriman.

Nu e mult, dar e arhisuficient din punct de vedere emoțional, pentru că suntem martori ai tragediei despre care vorbeam.

Iar impactul ei este ca un pumn de boxer într-un stomac învățat cu delicatețurile.

De aceea, puținul care urmează e ca o nevralgie insuportabilă, iar acel minuscul gest dobândește valoarea unei mântuiri providențiale.

La toate trăirile pe care ni le stârnește această mică poveste contribuie și interpretarea lui David Oyelowo.

Deși îl vedem doar douăzeci de minute, rolul său are complexitatea și consistența unei veritabile partituri de Oscar.

The After își merită locul în acest sezon al premiilor Academiei Americane de Film.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

Economia de minte

Pe Tomas Sedlacek l-am descoperit acum ceva ani la Garantat 100%, emisiunea lui Cătălin Ștefănescu, una dintre ultimele din peisajul audio-vizual românesc care ține flacăra culturii intelectuale aprinse.

Am fost plăcut surprins atunci să descopăr un economist atipic, cu vervă în discurs și analogii în varii domenii ale vieții, inclusiv din opere fundamentale ale civilizației universale.

Intrigat de această abordare, am continuat prin a-i citi opera de căpătâi, Economics of Good and Evil, în care, cu o erudiție fabuloasă, reconstruiește peisajul mentalităților economice din Epopeea lui Ghilgameș, Biblie, scrierile lui Toma d’Aquino și alte numeroase monumente ale umanității.

Lilith și demonii capitalului, scrisă în colaborare cu Oliver Tanzer, urmează aceeași linie și își propune să examineze neajunsurile capitalismului în forma sa prezentă, prin filtrul psihologiei abisale și al psihoanalizei. După cum vă puteți imagina, Freud și Jung figurează masiv printre cei ale căror idei sunt exploatate în scopurile argumentative ale autorilor.

Lilith este, conform unor legende de origine ebraică, prima soție a lui Adam, izgonită din Grădina Raiului pentru că a refuzat să se supună acesteia, ajungând în timp să întruchipeze partea luciferică a inconștientului uman.

Această bucată a cărții, deși fascinantă din punct de vedere intelectual, este neclară din punct de vedere al paralelelor cu economia prezentului.

Însă, pe măsură ce Sedlacek și Tanzer descompun maladiile capitalismului în disfuncționalități ușor recognoscibile, cum ar fi agresivitatea, narcisismul, sadismul, disonanța cognitivă sau fetișismul, demersul lor începe să lovească la țintă.

Unele dintre tulburările examinate par familiare, dar, uneori, concluziile și remediile propuse diferă de gândirea tradițională. Dacă ar fi să extrag o idee de ansamblu, aceea ar fi că instituția statală ar cam trebui să joace rol de psihoterapeut sau chiar psihiatru care vine cu tratamente medicamentoase (a se citi măsuri de protecție socială).

Ce ne facem, însă, când chiar acești slujitori a unui Hipocrate economic sunt ei înșiși măcinați de aceleași tare pe care au menirea să le combată?

Ușor de opinat, greu de răspuns.

În final, îi provoc, amical, bineînțeles, pe Tomas Sedlacek și Oliver Tanzer să-mi spună cum au de gând să iasă din următorul paradox al cretanului.

În Lilith și demonii capitalului, îi acuză pe mulți economiști că fie sunt naivi, fie de rea credință.

Ei înșiși sunt economiști.

Noi pe cine să credem?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o excursie prin probleme economiei via Freud et comp.