Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

By Iulian in Carti 0 Comment

Ne aflăm în săptămâna la finele căreia se vor decerna premiile Oscar, așa că vă propun o selecție de lucrări de non-ficțiune care au ca temă aceste premii atât de râvnite și de controversate:

The Oscars – o prezentarea succintă, dar sugestivă a premiilor Oscar, cu precădere cele acordate pentru cel mai bun film, de la debutul acestei ceremonii și până acum câțiva ani. John Atkinson împarte istoria Oscarurilor în decade, amintind și evoluțiile instituționale, tehnologice și ideologice care au influențat criteriile care au dus la o decizie sau alta. De asemenea, autorul nu se sfiește să fie ironic la adresa multor câștigători fără merite prea mari. Acidă, amuzantă și ușor de citit, volumul e o introducere excelentă în această poveste pasionantă a cinematografiei.

Alternate Oscars – titlul este explicativ în sine: pentru fiecare an de Oscar (ajungând până prin anii ’90), Danny Peary oferă propriile preferințe, la categoriile cel mai bun film, cel mai bun actor în rol principal și cea mai bună actriță în rol principal. Uneori, alegerile sale corespund cu ale Academiei, de cele mai multe ori, însă, nu, prilej pentru autor să explice de ce s-a aplecat asupra unui anume film sau interpret. Alternativele sale nu se limitează la alți nominalizați, ci aduc în discuție, și nu rareori, producții mai puțin cunoscute pe care le consideră meritorii sau relevante din punct de vedere cultural. Fie că ești de acord cu preferințele sale sau nu, este un exercițiu util de a ne scutura de impresia că Oscarul este echivalent întotdeauna cu valoarea absolută. The Shape of Water, la tine mă uit!

Best Pick – o carte cuprinzătoare, care include demersuri precum ambele de mai sus și încă alte câteva direcții. Redactată de un triumvirat format din John Dorney, Rebecca Regan și Tom Salinsky, prezintă aceeași evoluție a Oscarurilor de la începuturi până în prezent, oferă confirmări sau alternative pentru filmele care au câștigat statueta supremă și, în plus, pentru fiecare decadă, detaliază realizarea unei pelicule care a întrunit aceste onoruri. Aceste din urmă informații sunt savuroase sau surprinzătoare (vezi cazul răzbunării unuia dintre membrii echipei de la Titanic). Deoarece vocile auctoriale și opiniile sunt în număr de trei, avem o diversitate de puncte de vedere, fapt educativ în sine, pentru că Oscarurile sunt, în primul rând, un superb prilej de a dialoga si dezbate, având ca materie primă filme bune (hai să nu fim cârcotași, rar se strecoară vreo tâmpenie feroce gen Twilight pe acolo).

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Cel mai lung pod din lume

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cel mai lung pod din lume este în acest moment Danyang-Kunshan din China, corespunzând liniei feroviare de mare viteză dintre Beijing și Shanghai.

La finele anului trecut, o parte a muzicienilor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova au întreprins un turneu de mare succes în această țară, concertând pe scene de prestigiu, inclusiv Beijing și Shanghai.

Ecourile acestei expediții nu au întârziat să apară.

Cel mai recent spectacol de aici a avut drept protagoniști un dirijor și o solistă la pian din China.

Totul a început cu Uvertura „Egmont”, op. 84 de Ludwig van Beethoven, o bucată muzicală cu un ritm alert.

Dirijorul Tao Fan s-a prezentat în fața publicului. O figură distinsă și reținută, cu veșminte trimițând către universul cultural din care provenea.

Însă, de îndată ce a dat startul compoziției beethoveniene, a părut cuprins de energia ei și, într-un gest amplu, a lovit stativul pe care avea partitura.

Și tot domnia sa l-a prins, cu un reflex formidabil, în timp ce mâna care ținea bagheta își continua mișcările destinate a ghida orchestra.

De, vorbim de patria lui Jet Li și Donnie Yen, nu?

A urmat Concertul în Sol major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel.

O lucrare care face tranziția între lumea gravă a muzicii simfonice și exuberanța descătușată a jazzului.

Iar îmbinarea celor două stiluri m-a făcut să rememorez o experiență similară, atunci prilejuită de contactul cu o operă arhitectonică.

Cine ajunge în orașul Reims este atras inevitabil de impunătoarea catedrală în care erau încoronați regii Franței, cu goticul ei flamboaiant și vitraliile realizate de Mac Chagall.

Mai puțin cunoscută, dar la fel de interesantă, este fosta Abație Saint-Remi. Admirând-o atât în exterior, cât și în interior, constați că este o punte între arta romanică și cea gotică. Un stil încă se manifesta, dar lăsa ușor locul și altuia.

Și, în deplină consonanță cu această pașnică intruziune a jazzului, pianista Cong Fan a purtat o rochie de un roșu intens, care a potențat sinestezic experiența senzorială a creației lui Ravel.

La cea de-a treia parte a spectacolului, fără să fie ceva premeditat, m-am văzut pus în situația de a reedita paralelele mentale din cel anterior.

Dacă atunci mă vedeam transportat în Lawrence of Arabia, cu Simfonia nr. 7 în Re minor, op. 70 a lui Antonin Dvorak am retrăit tumultul dintr-o altă peliculă grandioasă a lui David Lean, Doctor Zhivago.

Am simțit zguduitoarele evenimente ale Revoluției Ruse, zbaterile lui Yuri și ale Larei, scurtele momente de tandrețe care li se îngăduie, crivățul măturând imensități siberiene și nostalgia unei iubiri pe care nu o poți uita.

Cel mai lung pod fizic din lume este Danyang-Kunshan.

Dar, vremelnic, a existat unul diafan, între China și Craiova, care a bătut toate recordurile.

Iar pe el a circulat muzica.

Imaginile sunt surprinse de melomanul dedicat Daniel Botea.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

By Iulian in Filme 0 Comment

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (24)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

2024 și-a intrat de mult în drepturi, așa că merita să bifăm încă o ediție de Brânzeturi cum se… cuVin.

Ceea ce am și făcut, beneficiind din nou de găzduirea celor de la C House Milano Craiova, cu brânzeturi de la Delaco și vinuri de la Dradara, încă o cramă din alte ținuturi decât cele oltenești, atrasă în urbea noastră de acest minunat proiect.

Această nouă aventură oenologică vine din satul Mocrea, care aparține de orașul Ineu, județul Arad, și este încă un exemplu de ambiție combinată cu pasiune.

Deși nu beneficiază de suprafață cultivată foarte mare, am aflat de la emisarul lor entuziast, Daniel Popescu, că nu fac rabat de la calitate și nu îmbuteliază decât vinul care corespunde standardelor înalte pe care ei înșiși și le-au stabilit.

Din portofoliul de împerecheri vin-brânză pe care le-am savurat în acea seară, una anume mi-a câștigat simțurile și simpatia iremediabil.

Mustoasa de Măderat 2022 și Havarti Castello.

Mustoasă de Măderat.

Vă las puțin să contemplați pitorescul și ineditul denumirii.

Îmi veți împărtăși atracția pentru acest vin când veți afla că nu se găsește decât în acea zonă, în împrejurimile localitățile eponime.

Iar cei de la Dradara au reușit să îl cultive pe o costișă care, odinioară, făcea parte dintr-un masiv vulcanic.

Iar de aici, imaginația mi s-a împletit cu senzațiile pure.

Nu doar că onctuozitatea pronunțată și plăcută a vinului s-a asociat impecabil cu aromele brânzei maturate, dar chiar procesele îndelungate prin care am ajuns la cele două delicii gustative par a fi fost în consonanță.

Eonii pe care terroirul acela de tuf vulcanic i-a străbătut până la ajunge să găzduiască vița de la podgoria Miniș Măderat se pot echivala cu efortul celor care, începând din 1852 în Danemarca, transformă laptele de vacă în brânza Havarti, pe care, gustându-o, n-ai bănui-o surata la origini cu Mozzarella.

Mustoasa de Măderat și Havarti au interacționat ca doi prieteni vechi.

Așa cum am interacționat eu însumi cu vechii prieteni pe care i-am regăsit la acest eveniment.

Sezon de Oscar 2024 – Nyad

By Iulian in Filme 1 Comment

Nyad are mica, dar semnificativa sa contribuție la această ediție a Oscarurilor.

Mai precis, două nominalizări pentru interpretare, a lui Annette pentru rol principal și a lui Jodie Foster pentru rol secundar.

Povestea este una de manual, dar impresionantă în același timp, pentru că s-a întâmplat aievea, iar pelicula uzează masiv de imagini reale, care potențează valoarea emoțională a filmului.

La peste 60 de ani, înotătoarea Diana Nyad își pune în minte să străbată distanța dintre Cuba și Florida, adică vreo 150 de kilometri, cât unii merg pe jos într-un an.

Cum reușește este o parabola familiară despre ambiție, abnegație, prietenie și lucru în echipă, transpusă scenic de Jimmy Chin și Elisabeth Chai Vasarhelyi, foști câștigători de Oscar pentru documentarul Free Solo, care urmărește o performanță similară, cea a cățărătorului Alex Honnold.

Lipsa de experiență cu producțiile de ficțiune se vede pe alocuri, iar unele efecte speciale sunt stângace, dar, per ansamblu, Nyad e eficace în a ne ține atenția trează și a ne face să chibițăm pentru protagonistă și pentru coechiperii ei.

Iar propulsoarele principale ale peliculei sunt cele două interpretări centrale.

Într-un an cu un context mai favorabil, Annette Bening ar fi putut foarte bine să își adjudece Oscarul care îi e un fel de Fata Morgana de decenii bune. E tipul acela de dedicare fizică și expresivitate care i-a servit bine lui Leo DiCaprio în The Revenant. Pe el l-a călcat ursul, pe ea o înțeapă meduzele.

Însă cursa e dominată de Lili Gladstone și Emma Stone, așa că Bening doar își adăugă încă un rol remarcabil în deja ilustra-i carieră.

Jodie Foster a gustat deja din gloria înșfăcării statuetei, așa că pentru ea Nyad e doar un prilej de a reveni dintr-un lung hiatus artistic și de a demonstra că e o actriță colosală.

Dacă Bening suferă fizic, Foster o face psihic și cu o asemenea ușurință a expresivității, încât dau iar în lamentații bătrânești:

Nu se mai fac, domne’, ca pe vremuri!

Rhys Ilfans, pe care posteritatea l-a înregistrat deja ca aiuritul amic al lui Hugh Grant în Notting Hill, are aici o partitură gravă, care întregește mesajul central al filmului.

Marile fapte nu sunt ale indivizilor, ci și ale unui grup din care un membru e pur și simplu mai vizibil.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

The Wonderful Story of Henry Sugar

Strigați La Familia Addams, care ați fost cu mine!

By Iulian in Teatru 0 Comment

Gata, acum pot să mor un pic mai liniștit!

Când a avut loc Gala UNITER la Craiova în 2020, bătaia s-a dat între două producții de tip musical – Chiritza în concert a Adei Milea și Familia Addams a lui Răzvan Mazilu.

Cum musicalurile e vieața mea, stând și degerând atunci la ceremonie, mi-am propus să ajung să le văd pe viu.

Cu Chiritza am rezolvat-o oarecum, vizionând Chiritza în carantină pe vremea când FNT-ul le difuza moca online, precum și ascultând delicioase pasaje cântate de însăși Ada Milea într-una dintre descinderile ei prin urbea-mi de rezidență.

Pentru celălalt spectacol îmi făceam vagi planuri să merg la București, la Teatrul Excelsior, dar n-a mai fost nevoie, pentru că soarta și Compania de Apă Oltenia au pus la cale să înnegrească apa și să emane un ușor aer fetid în Craiova, care a atras Familia Addams ca un priveghi cu distracții.

Aferim, că așa bine m-am mai simțit, încât aproape am uitat că, odată ajuns acasă, va trebui să mă spăl ca în secolul din care vin strămoșii lui alde Gomez și Morticia.

Ca să nu avem discuții inutile, Familia Addams e Familia Addams.

Nu e Shakespeare, nu e Bacovia, nu e nici măcar Coehlo.

E o combinație de Guess Who’s Coming to Dinner și La Cage aux folles în cheie morbidă, sexoasă și ireverențioasă (vezi gluma cu Martorii lui Iehova), cu mesaj motivațional pro-familie și bălmăjeli în spaniolă de toată frumusețea.

Principalul scop al piesei este să amuze și să încânte auditiv.

Iar aici, avem de toate.

Numerele muzicale abundă, variază de la șlagăre de ani ’80 la melodii de cabaret și tangouri lascive, sunt excelent integrate brumei de trame narative și oferă tuturor interpreților ocazia să fie în prim-plan.

Ana Udroiu e Wednesday și cântă cu o aplecare care o recomandă pentru Eurovision. Nu șuguiesc, dacă o trimitem (la anu’, că în 2024 cică am zis pas), o să luăm douze points și de la alte țări, nu doar de la Republica Moldova.

Familia așa zis-normală și traumatizată e formată din Dan Pughineanu, Doru Bem și Maria Alexievici, iar cea din urmă are un moment vocal de grație.

Însă starurile incontestabile ale spectacolului sunt Oana Predescu și Lucian Ionescu drept Morticia și Gomez.

Inițial am fost tentat să mă pronunț în privința întâietății lui artistice, însă, în a doua parte a piesei, ea preia controlul, uzând la maxim de vocea gravă și volutele trupului, care ridică standardele eleganței elastice feminine sus de tot.

Număr ei muzical-dansant la coasă e sublim și mi-a adus aminte de seara când am fost într-un bar de striptease alături de…

Nu pot să vă spun mai multe, m-ar sugruma respectivii, ca să-și păstreze imaginea respectabilă.

Reconcilierea cuplului Addams este și încununarea unei relații scenice senzaționale.

După Irina Loghin și Benone Sinulescu sau Stela Popescu și Alexandru Arșinel, vodevilul românesc este pe gheare bune.

Familia Addams este despre moarte.

Moartea plictiselii.

Credit foto: Vlad Catană.

Un lider e parte din echipă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Am fost câteva dăți fericite când am profitat de faptul că Alexandru Tomescu a poposit la Craiova, însoțit de Stradivariusul său și de câte un alt interpret instrumental de excepție.

Și de fiecare dată am fost impresionat atât de desăvârșita stăpânire a arcușului, cât și de elocința facilă și erudiția cu care prezenta fiecare număr muzical.

Așa că eram curios cum se va poziționa Alexandru Tomescu în cadrul spectacolului de la Filarmonica „Oltenia” Craiova, în care urma să aibă alături o orchestră întreagă, alți doi soliști, precum și un dirijor, întru redarea Triplului concert în Do major pentru vioară, violoncel și pian, op. 56 de Ludwig van Beethoven.

Va fi oare un Leo Messi sau Cristiano Ronaldo, o prezență demiurgică, la umbra căreia nu crește nimic?

Sau va fi un echipier de nădejde?

Răspunsul a fost o superbă cale de mijloc.

Era limpede că toate organele de auz și de văz din sală erau ațintite asupra sa, mai ales că intensitatea emanată de compoziția beethoviană îi prilejuia o manifestare artistică de o energie care ar fi putut alimenta un orășel.

Însă nu cred că am fost singurul care a remarcat că aloca momentele pe care le-ar fi putut investi în respiro unor priviri și gesturi aprobatoare către colegii din prim-plan, violoncelistul Ștefan Cazacu (un fiu care și-a făcut tatăl fericit) și pianista Sînziana Mircea, dar și către ceilalți din orchestră.

Și nu cred ca fost cineva care să nu fi primit astfel un imbold de a da tot ce avea bun.

Totul se desfășura sub îndrumarea discretă a lui Eric Lederhandler, un veritabil Carlo Ancelotti al dirijoratului.

Rezultatul acestei superb lucru în echipă a fost o prestație colectivă atât de frumoasă, încât a părut prea scurtă, răsplătită de aplauze care ar fi putut fi mult mai lungi, dacă n-am fi primit semnale discrete că artiștii au nevoie de odihnă.

Cu grea ne-am despărțit de Alexandru Tomescu și tineri virtuozi care i-au fost alături, dar durerea pricinuită de plecarea lor de pe scenă a fost rapid alinată de Simfonia nr. 1 în Re minor, op. 13 de Serghei Rahmaninov.

Poate prin sonoritatea acestei, poate grație desfășurării concertului în plin sezon de Oscaruri, această creație muzicală m-a transpus în plin Lawrence al Arabiei sau, mai exact, o versiune un pic burlescă a sa.

Am străbătut suișuri și coborâșuri de dune, am luat parte la sfaturi de taină la lumina focului de tabără, am dat asalturi vijelioase călare pe cămile, am trăit momente de acalmie, de suspans, de triumf.

Cum spun de ceva timp, cei de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova își doresc mai mult victoria.

De-asta am și fost o sală plină de tifosi melomani încântați.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, alt mare suporter al sportului simfonic craiovean.

Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

By Iulian in Teatru 0 Comment

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Despre nebunia lui Salam și a altora

By Iulian in Carti 0 Comment

Nu, n-am luat-o razna eu însumi, folosind așa sintagmă în titlu, ci doar vreau să îmi exprim deplina apreciere față de Andrew Scull.

Dacă ar fi interpret de manele, cu siguranță i-aș lipi o bancnotă de Euro de valoare mare pe frunte pentru realizarea sa, nu vocală, ci intelectuală din O istorie culturală a nebuniei.

Așa cum o arată și numele, lucrarea ne poartă prin povestea acestei marii familii de maladii, care însoțește practic omenirea în toată evoluția ei.

Așa purcedem de la umorile din antichitate și ajungem la cele mai moderne cercetări și controverse din psihiatrie și psihologie.

Nu e o întâmplarea că titlul cărții are un articol nehotărât și nu unul hotărât. Volumul este viziunea autorului asupra modului cum au fost receptate și tratate diversele forme de nebunie.

De pildă, nu are o părere foarte bună despre terapia prin șocuri electrice, exemplificând-o prin relatări din reviste științifice, dar și cinematografice, o mostră fiind Zbor deasupra unui cuib de cuci (nu zic mai mult, că poate n-ați văzut acest film legendar).

Tocmai de aceea mă întreb de ce a omis a aminti excelentul The Snake Pit, în care Olivia de Havilland are unul dintre cele mai mari roluri ale ei și în care această terapia este prezentată ca benefică.

Poate că nu i-a convenit sau poate că, și pentru un spirit de o erudiție fabuloasă precum al său, a ști totul este imposibil.

Cert este că O istorie culturală a nebuniei impresionează prin amploarea demersului multiplu.

Este o istorie a științei, dar și a mentalităților.

Descrieri ale ororilor ale modului cum a funcționat celebrul azil Bedlam din Londra se alătură unor concepții despre abordarea bolilor psihice, precum aceasta din 1792, care m-a frapat prin omenia ei și caracterul ei practic, încă nu deplin încetățenite peste tot în lume nici măcar în prezent.

Se părea că nebunii puteau fi sensibili la aceleași stimulente și sentimente ca și cei sănătoși mintal. Un rest de rațiune rămânea la aproape toți și putea fi utilizat prin manipularea abilă a mediului lor, pentru a-i încuraja să-și reprime înclinațiile capricioase. Ba mai mult, numai << tratând pacientul ca pe o ființă rațională, atât cât permitea starea sa psihică>>, se putea spera la educarea lui, în sensul autodisciplinării. Plimbându-se, vorbind, muncind, luând ceaiul cu supraveghetorul lor, toate acestea între granițele unui mediu terapeutic construit cu grijă, pacienții puteau fi învățați să se înfrâneze. <<Înclinațiile morbide>> nu trebuiau combătute cu argumente raționale. <<Se folosește metoda diametral opusă. Se iau toată măsurile pentru a abate mintea de la cugetările ei preferate, dar neplăcute>>.

Însă Andrew Scull, cu toate intențiile-i progresiste, nu ocolește mențiunea eșecurilor în anumite situații ale unor astfel de sisteme generoase.

Este nebunia condiționată genetic sau de mediu?

Autorul nu se pronunță definitiv, deși reiese din lectura de ansamblu a cărții că are anumite preferințe sau antipatii față de anumite metode sau teorii, însă, mai mult istoric decât ideolog, se ghidează după sine ira et studio și prezintă păreri din toate părțile.

Dincolo de volumul covârșitor de informații, O istorie culturală a nebuniei m-a stârnit să parcurg mental și variile manifestări ale acestor afecțiuni cumplite cu care m-am întâlnit în viață, atât ca experiență reală (și dureroasă), cât și expresie artistică.

Și uite-așa m-am regăsit la Muzeul de Artă din Craiova, examinând din nou o operă monumentală și tulburătoare, statuia Mihai Nebunul de Ștefan Ionescu Valbudea, care mi-a relevat și mai profund intensitatea psihologică din chipul și ipostaza personajului.

Nebunia.

E parte din noi.

Individual și colectiv.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a lumii văzută prin prisma distorsionării acelui organ măreț și odios numit creier.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

By Iulian in Carti 0 Comment

Încă trei cărți de non-ficțiune mi-au pus mintea la lucru:

What People Are Really Thinking – un volum care se adaugă unei piețe dezvoltate, cea a lucrărilor menite să ne ajute să descifrăm limbajul non-verbal al celorlalți, dar și să ni-l corectăm pe al nostru. Ce aduc autorii Mark Bowden și Tracey Thompson în plus este multă luciditate și rezervă în magia citirii gesturilor celorlalți (așa cum apare ea în seriale precum altminteri palpitantul Lie to Me) și ne îndeamnă să aplicăm un sistem foarte practic, care constă din următoarele etape – suspendarea judecății inițiale, cercetarea contextului, includerea în raționament și a altor ipoteze, totul culminând cu o nouă judecată. Asta nu înseamnă că prima impresie este întotdeauna eronată, ci doar că nu trebuie a ne repezi să acționăm în virtutea ei. Bowden și Thompson aplică modelul lor de gândire la diverse situații, de la relații romantice sau familiale la cele survenite în mediul profesional, iar uneori forțează aplicabilitatea lui. Însă rămâne un excelent îndemn la atenție și la a fi conștient că lucrurile sunt mai complexe decât par.

The Power Paradox – o carte realistă și idealistă în același timp, care urmărește să analizeze ce înseamnă puterea, cum se obține, cum pervertește și cum absența ei ne afectează la nivel organic. Despre toate acestea Dacher Keltner enunță mai multe principii, pe care le ilustrează cu elemente de psihologie, sociologie sau istorie, construind și o etică a celor care vor să capete influență și atrăgând atenția asupra modului în care devenim mai răi având-o. N-am simțit că lecturez lucruri noi sub soare, dar întreaga pledoarie pentru moralitatea celor care se vor mai presus decât alții este coerentă și vizibilă în jurul nostru. Mai ales că vin multe alegeri, în care diverși vor să ne convingă să le încredințăm puterea.

We’ll Always Have Casablanca – monografie dedicată filmului considerat a fi cel mai iubit din toate timpurile. Cartea lui Noah Isenberg este rodul documentării temeinice și nemijlocite a autorului, dar și al unei pasiuni nedisimulate. Volumul este structurat în mai multe capitole, fiecare având ca titlu una dintre replicile legendare din Casablanca și explorează chestiuni mai ample, nu doar simpla producție a peliculei. Însoțindu-l pe Isenberg în fascinanta sa aventură, explorăm la rându-ne drama refugiaților de la Hollywood, lupta subtilă pentru evitarea cenzurii și Codului Hays sau amuzantele meandre ale scenariului, care, până în preziua filmării scenei finale, nu-i dezvăluia lui Ingrid Bergman alături de cine o să se urce în avion. Titlul cărții este impecabil ales.

Yes, we’ll always have Casablanca.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)