Aveți milă de filmul ăsta

Când aleg ce film să văd, mă bazez pe datele măsurabile de pe site-uri precum IMDb.com sau Rotten Tomatoes sau agregatoare precum Metacritic.

Dar nu rareori mă las condus și de instinct, așa cum o face protagonistul filmului Mercy.

Încă de când i-am aflat ideea, am simțit că există potențial în această poveste a polițistului pus în situația de a fi judecat chiar de entitatea AI la implementarea căreia el însuși contribuise.

Iar vizionarea peliculei mi-a confirmat că noi, oamenii, încă avem nevoie de ceea ce numim îndeobște intuiție.

Mercy e un film de suspans construit narativ în stilul lui Searching sau Missing, adicând exploatând tehnologii de comunicare și comunicații moderne sau, mai precis, interfețele lor, rezultatul fiind o narațiune alertă, cu multe întorsături și cu niscaiva învățăminte.

E mai futurist decât producțiile amintite și nu doar pentru că uzează de drone sau Inteligență Artificială, ci și pentru că prezintă o Americă sfășiată de conflicte și segregată în ultimul hal (o să revin asupra acestui aspect la final).

Scenariul e construit inteligent, deși luat la puricat ar releva unele hibe logice, pe care le face uitate, însă, regia alertă a lui Timur Bekmambetov, totul fiind susținut de cheia de boltă a întregii narațiuni – interacțiunea dintre cei doi protagoniști.

Chris Pratt demonstrează că poate fi mai expresiv și mai grav decât fanfaronul agreabil din seria Guardians of the Galaxy, fapt cu atât mai meritoriu cu cât își petrece cea mai mare parte a timpului de ecran blocat în scaunul de judecată, posibil de execuție.

De cealaltă parte, Rebecca Ferguson a fost o alegere inspirată pentru a reda o urmășă cu chip a lui HAL 9000. Îi iese bine politețea implacabilă și aerul plat al vocii; unui prieten cu care am văzut filmul nu i-au plăcut momentele când dă impresia că se umanizează, dar mie nu mi s-au părut nelalocul lor.

Până la urmă, și lui HAL 9000 i-a fost frică în ultimele momente.

Vorbeam la un moment dat de paralela dintre lumea înfățișată în Mercy și cea reală.

Foarte multe momente ale acțiunii se constituie în imagini preluate de pe camerele pe care polițiștii le poartă asupra lor.

Un aspect menit a preveni abuzurile, dar și a oferit justificări pentru utilizări ale forței, când circumstanțele o cer.

Ne întoarcem acum spre frământările din Minneapolis și aflăm că detestații agenți ICE nu poartă astfel de camere.

Și tocmai au împușcat un om. Justificat sau nu, timpul ne-o va spune.

Însă nu pot să nu mi-aduc aminte de un citat din extraordinarul joc video Alpha Centauri al lui Sid Meier:

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master

Beware he who would deny you access to information, for in his heart, he dreams himself your master.

Nu de Inteligența Artificială ar trebui să ne temem.

Ci de Răutatea Umană.

Sezon de Oscar 2026 – Marty Supreme

Frații Benny și Josh Safdie au făcut mai multe filme împreună, dar anul trecut au hotărât să își încerce norocul pe cont propriu.

Benny a scos The Smashing Machine, un mulțumitor studiu asupra setei de performanță și luptei cu sine, cu un Dwayne The Rock Johnson dovedind abilități actoricești cu mult peste ce-i știa toată omenirea.

Prea sec, totuși, pentru gustul Academiei, pelicula sa n-a prins decât o meritată nominalizare pentru machiaj.

Gloria s-a îndreptat covârștitor către creația fratelui său, Josh, care ne propune un iureș necontenit în Marty Supreme.

Fără a-i scădea meritele acestui din urmă frate Safdie, merită menționat că filmul său este un fel de versiune pe amfetamine a unei producții anterioară a amândurora, Uncut Gems.

Și acolo, și aici, acțiunea îl urmărește pe un protagonist mare gargaragiu, aburitor și jucător, care trece prin fel și chip de pățanii încercând să dea acea lovitură care să îl înalțe peste mediocritatea unei existențe caracterizate de mici ciupeli.

Însă, dacă Uncut Gems se mulează pe aerul flecar, dar și ușor placid al lui Adam Sandler, Marty Supreme ni-l prezintă pe Timothee Chalamet mai bun ca oricând, ceea ce mare lucru, având în vedere că standardele pe care și le-a ridicat singur în ultimii ani sunt sus de tot.

Cu figura șoricească, volubilitatea wolfofwallstreetiană și expresivitatea demiurgică, e Muad’Dib mai dihai chiar decât în seria Dune. Și nu se luptă cu viermi de-alde Shalai Hulub, ci cu viermișorii care îl împing să mintă în dreapta și stânga, ca să facă rost de bani și să câștige trofeul cel mare din tenisul de masă.

Da, acest sport pe care unii nu îl iau deloc în serios (nu și eu, grație prietenului Mihai L., care îl respiră ca pe ozon) poate fi pretextul unei veritabile odisei picarești, cum ar fi scris Daniel Dafoe și Moliere într-o colaborare galatică de secolul XVII.

Timothee Chalamet o să-l bată anul ăsta pe Leonardo DiCaprio cu propriile-i arme.

Personajele cu care interacționează în fel și chip au pitorescul lor, uneori insalubru, și mărturisesc că am fost încântat să o revăd pe Gwyneth Paltrow în revenire de formă, dar și pe Fran Drescher, inubliabila dădacă (Mr. Sheffieeeeeld!), în micul rol al mamei derbedului protagonist.

Cât despre Odessa A’Zion, are momente când îi ține isonul lui Chalamet, dacă vă vine a crede.

Marty ăsta e Donald Trump când era tânăr.

Doar că e mult, mult mai simpatic.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Sezon de Oscar 2026 – KPop Demon Hunters

Iată că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2026, așa că putem purcedem în mod oficial la a le discuta și disputa.

Aici avem favoritul detașat la categoria cel mai bun film de animație, unde colosul Pixar-Disney își vede în ultimii ani tot mai des amenințată supremația care datează de decenii.

Spre deosebire de Flow sau The Boy and the Heron, care au triumfat împotriva unor adversari mai bine cotați, Kpop Demon Hunters vine mai degrabă precum Spider-Man: Into the Spider-Verse, adică precum un tăvălug care mătură tot mapamondul și îl lasă leșinat de admirație.

După ce l-am văzut, nu pot decât să mă declar la rându-mi fan subjugat complet de această producție realizată de Chris Appelhans și Maggie Kang.

Lumea nostră e ferită de reprezentanții lui Ucigă-l toaca amintiți în titlu de generații succesive de protectoare, în prezent grupate sub forma unui trio de KPop (pop sud-coreean, în caz că sunteți la fel de bătrâni ca mine și la fel de nevoiași cu cunoștințele).

Muzica și abilitățile lor de arte marțiale sunt devastatoare, așa că Necuratul șef vine cu ideea strălucită, de ce să nu recunoaștem, de a fonda propria trupă, dar de băieți, cu șlagăre cel puțin la fel de captivante și cu o imagine publică pe măsură.

Rivalitatea dintre cele două e acerbă, iar lucrurile se complică și mai mult când, ca urmare a unei idile între solistul băieților și cea a fetelor, un secret teribil al ei riscă să iasă la iveală și să pună întreaga omenire în pericol de a fi subjugată de demonii care adastă flămânzi.

Rezultă o poveste care se adresează preponderent adolescenților, căci atinge chestiuni de identitate, conflict cu cei de-o seamă și vestimentație, asezonate cu melodii fenomenale, așa că vă întreb?

Ori am rămas în urmă cu dezvoltarea emoțională, ori e Kpop Demon Hunters incredibil de bun?

Căci mi-a plăcut enorm.

Are ritm, are efecte speciale, are personalități care, chiar și pentru un astfel film, reușesc să nu fie schematice, așa că poate că adultul din mine are argumente să ia lista de cântece și să le asculte a zece oară, încercând să decidă care e cea mai bună.

Golden e nominalizată la cel mai bun cântec, dar ce facem cu minunatele Soda Pop sau Your Idol sau Takedown sau How It’s Done?

Ce să mai, Oscarul pentru animație în 2026 e adjudecat deja.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

Picătura spaniolească

Fără a invoca vreo conotație națională, ”picătura chinezească” desemnează acea metodă de tortură lentă, care, fără să fie odioasă în particular, are efecte devastatoare pe termen lung.

Care ar fi opusul picăturii chinezești?

Nu există un verdict definitiv, dar, ca urmare a celui mai recent spectacol la care am participat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, propun sintagma ”picătura spaniolească”.

Acest recital s-a intitulat Duo Catharsis și i-a avut în prim plan pe soprana Laura Chera și pe pianistul Tudor Scripcariu. Împreună ne-au oferit o suită de melodii proponderent spaniole, deși n-au lipsit creații venite de pe tărâm argentinian, brazilian sau chiar francez.

De fapt, e o mare plăcere să îi enumăr pe toți compozitorii pe care i-am descoperit astfel, pentru că am impresia că înșiruiesc un dream team de fotbal dintr-un univers paralel:

Enrique Granados

Carlos Guastavino

Isaac Albeniz

Fernando Obradors

Heitor Villa-Lobos

Pablo Sorozabal

Nicolas Bacri

Pablo Luna

Ruperto Chapi

Niciuna dintre melodii nu a fost lungă, dar fiecare ne-a strecurat în suflet un dram de simțire.

De exaltare, de tristețe, de duioșie.

De toate.

O picătură spaniolească benefică dincolo de susurul ei.

Afară era frig, dar noi ne-am încălzit sufletește.

Afară era pustiu, dar noi ne-am apropiat sufletește.

Afară era întuneric, dar noi ne-am luminat sufletește.

Așa cum îmi spunea un om pitoresc aici, muzica e bună pentru suflet.

Sezon de Oscar 2026 – Sentimental Value

De obicei nu îmi intitulez articolele atât de răspicat înainte de a se anunța oficial nominalizările la Oscar, însă acum am drept sprijin atât consultarea regulată a unor previziuni, cât și propria părere despre Sentimental Value, care va fi unul dintre jucătorii importanți în cursa pentru mult râvnitele statuete.

Filmul regizat și parțial scris de Joachim Trier e familiar și inedit, e simplu și complicat în același timp.

Două surori norvegiene mature, cu părinți despărțiți de mult, se văd nevoite, la moartea mamei care le avusese în grijă, să se reconecteze cu tatăl reapărut în peisaj.

Acesta din urmă e un reputat regizor, care își dorește să mai plăsmuiască o producție cinematografică, filmată în casa lor și inspirată parțial de povestea tragică a mamei sale, victimă a opresiunii din perioada nazistă a lui Quisling.

Aici e filonul traumei transgeneraționale, tot mai des tratate de ficțiune, pe care ma întâlnit-o în Pitulicea, în Cei opt munți, în Corrections sau în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului sau chiar în Father, Mother, Sister Brother. Durerea unui părinte îl modelează pe copil, care ajuns părinte la rându-i, o transmite sub o altă formă propriilor odrasle.

Una dintre fiice este actriță de teatru, iar raporturile dintre ea și ilustrul tată din același domeniu au aceeași tensiune dintre Liv Ulmann și Ingrid Bergman din Sonata de toamnă a lui Ingmar Bergman, comparațiile dintre Sentimental Value și opera marelui cineast suedez fiind inevitabile.

Și mai sunt de adăugat durerile facerii unui film, cu zbaterile organizatorice și de găsire a actorilor și a drumului acestora către cheia înțelegerii rolurilor (aici e bucată în care Ella Fanning are propria-i cruce de dus). Dacă e să găsim o altă ipostază a acestei lupte nevăzute pentru noi, spectatorii, avem La nuit americaine a lui Francois Truffaut.

Vedeți cât am avut de scris până acum numai ca să redau în cuvinte trama narativă din Sentimental Value?

E limpede cât de complexă este această peliculă.

Prețul acestei complexități este că totul decurge ingmarbergmanian de lent, așa cum se cuvine unui film european.

Cine se poate înhăma la a vedea ceva care nu solicită simțurile, ci atenția, emoția și compasiunea, va fi răsplătit cu o suită de mici catharsisuri, materializate sub forma unor interpretări excepționale.

Stellan Skarsgard e deja cotat ca favorit la Oscarul pentru rol secundar, ajutat fiind și de statura de actor vetaran, care își găsește aici o culminare a unei cariere ilustre. Îl regăsim pe tiranul Harkonnen, dar și pe un om ajuns la senectute, vulnerabil și apăsat de propria incapacitate de a regăsi drumul către cele mai importante creații ale sale – propriile fiice.

Dintre acestea, Renate Reinsve beneficiază de mai multe nuanțe și de scene mai complicate (secvența tracului de scenă de la început e fenomenală) și va fi figura sigur la secțiunea actriță în rol principal, dar ar fi o mare nedreptate să nu vedem reunoaștere și pentru sora ei din film, Inga Ibsdotter Lilleaas.

Împărtășesc destule momente pe ecran, dar există unul spre deznodământ care vă va umezi ochii cu siguranță.

Sentimental Value nu are doar valoare sentimentală.

Are valoare pură.

Care merită răsplătită exact cum solicita Stellan Skarsgard când i-a fost înmânat Globul de Aur.

Alături de alții, în întunericul magic al sălii de cinema.

Doctor Haos in Laos

Un roman polițist bine scris e binevenit oricând.

Relaxează unii neuroni și îi ține activi pe alții.

Din acest punct de vedere esențial, Colin Cotterill se achită de misiunea sa primordială în The Coroner’s Lunch.

Ba chiar punctează la capitolul inedit, plasându-și cartea în Laos, care a rămas o țară socialistă mai abitir și decât Vietnamul vecin.

Unde mai pui că protagonistul are doza lui de savoare originală.

Un doctor care ar vrea să își ducă în liniște traiul la senectute, văduvit de nevastă și de orice idealuri de a transforma societatea în mai bine, se vede obligat să devină primul și singurul medic legist al nou făuritei republici populare.

N-are pregătire anume în domeniu, însă spiritul lui iscoditor și aerul sfidător față de ipocrizia ideologică a mai marilor lui îl duc în situația de a da cap câtorva investigații pornite de la trupuri neînsuflețite care îi ajung în morgă.

Autorul e un bun cunoscător al țării, oamenilor și obiceiurilor ei, inclusiv a celor ale minorității Hmong, așa că romanul e o frescă neprețuită a unei părți de lume despre care, să recunoștem, nu cred că știm mare lucru pe-aci, prin Europa.

Are și mult umor, vădite mai ales între schimburile de replici ale lui Siri (personajul principal, nu asistentul virtual) cu bătrânul apparatcik alături de care și ia prânzul în aer liber sau cu asistenta de la morgă.

Per ansamblu, The Coroner’s Lunch este o lectură agreabilă, însă mi se pare că scriitorul, englez fiind, a construit narațiunea ca urmând mai degrabă traseul uneia dintr-o țară cu un regim deschis și în care domnia legii e mai tare decât arbitrariul pe care noi, românii, îl știm din perioada comunistă.

Altfel spus, polițiștii din carte se comportă ca la carte, dar ca la una de aici, nu de acolo.

Dar, așa cum spuneam, cărțile polițiste adorm unii neuroni și îi ține în alertă pe alții.

Tragi linie, iar rezultatul e o minte în formă.

Să privim pictura! (CXXVI)

Coadă la pâine

Anul 2026 a început pentru români cu taxe mai mari, neliniști mai mari și, ca o consecință, speranțe mai mici.

Situația nu e bună, asta e clar, dar există iluzia, atestată de varii studii din psihologie, de a crede că este cea mai rea perioadă din istorie.

O simplă privire aruncată în trecut poate risipi sau măcar atenua această stare de anxietate.

Să ne uităm la acest tablou de Nicolar Tonitza de la Muzeul de Artă al României din București.

Titlul este Coadă la pâine, ilustrativ pentru starea de precaritate care învăluie acest trist personaj colectiv format din oameni de toate vârstele, uniți de nevoi și de o apăsare vecină cu deznădejdea.

Noțiunea de ”coadă” ne poate duce cu gândul la ipocrita Epocă de Aur comunistă, însă tabloul este realizat în 1920, ceea ce are darul de a risipi un pic imaginea idilică pe care o avem despre perioada interbelică în contrapondere cu cea care i-a urmat.

Stilistic, se văd atât preocuparea lui Tonitza pentru acea stilizare a chipurilor care îl va impune în arta românească, cât și anumite influențe de la acel Van Gogh de începuturi, care a găsit inspirație în sărmanii pe care a încercat să îi slujească drept pastor.

Examinând această pictură, eu, unul, am fost condus mental către concluzia că oamenii, în general, și românii, în particular, sunt sortiți a îndura multe greutăți și privațiuni.

Cauzele sunt multiple, nu toate pot fi îndreptate și nu toate merită acceptate.

Soluțiile sunt puține, dar una e perpetuă.

Fruntea sus!

L’amante di Lady Chatterley

Anthony Quinn ≃ Zorba Grecul.

Am pus semnul aproximativ egal, pentru că mai are câteva roluri antologice, precum Gaugain sau Barabbas, dar cel al cretanului fără multă școală, dar cu școala vieții rămâne cel prin care și-a asigurat locul în Olimpul hollywoodian.

Merită știut, însă, că acea întrupare a sa actoricească nu a fost primordială, ci a fost pregătită de suită de alte roluri, între care cel din Wild is the Wind trebuie să fi avut cea mai mare influență.

Și acolo este un individ rudimentar în comportament, dar animat de o energie care mătură totul în cale, de data aceasta cu efecte nu neapărat plăcute asupra celorlalți.

Un imigrant italian din Nevada, ajuns mare latifundiar și oier (paralelea cu Gigi Becali funcționează pe mai multe planuri, mai puțin pe cel al dedicării duhovnicești), e văduv de ceva timp și hotărăște să și-o aducă drept a doua soață pe sora defunctei, italiancă la rându-i (Anna Magnani).

Problema e că aceasta are o personalitate mai nestăpânită și mai și suferă de sindromul Rebecca, adică e mereu în umbra predecesoarei, așa că, suferind și de lipsa de atenție din partea soțului, își îndreaptă setea de afecțiune către mai tânărul și virilul vătaf al acestuia (Anthony Franciosa).

E Amantul doamnei Chatterley în toată regula, numai că e vorbit cu delicioase accente italienești. Al Annei Magnani iese natural, ajutat de imensul talent al actriței, însă surprinzător de reușit și bine susținut este al lui Anthony Quinn, care, după La Strada, își găsise deja în Cizmă o a doua casă.

Triunghiul amoros e intens emoțional, interpretările sunt a-ntâia (Quinn și Magnani au primit amândoi nominalizări la Oscar), iar cadrul este de un naturalism atipic perioadei, căci George Cukor, altminteri mare maestru al producțiilor de studio, alege să filmeze la o fermă autentică, oferindu-ne momente sublime, precum fătatul unui miel sau goana după bidiviul sălbatic, care poate n-o fi la înălțimea secvenței de legendă din The Misfits, dar e memorabilă în sine.

Wild is the Wind a beneficiat și de un cântec superb, reinventat de diverși artiști, precum Nina Simone sau David Bowie, așa că merită redescoperit, pentru actori, pentru peisaje și pentru mesaj:

Soților, dacă sunteți prea ocupați, s-ar putea să să-și găsească și nevasta ocupație în altă parte.

America mai are suflet

Song Sung Blue m-a captiva de la primele cadre.

Prim-planuri cu personajul lui Hugh Jackman, vădit brăzdat de o viață nu întocmai fericită, care își asumă că e un simplu imitator de cântăreți celebri, deși încearcă să aibă o identitate a lui.

Tot de acolo răzbate, însă, o pasiune pentru muzică autentică, iar apoi descoperim că e la o întâlnire a Alcoolicilor Anonini.

La o un spectacol nu foarte reușit, o întâlnește pe protagonista interpretată de Kate Hudson, la rându-i imitatoare merituoasă de Patsy Cline și cu desagă la fel de plină de neîmpliniri, iar împreună își făuresc o familie, dar și un duo dedicat melodiilor lui Neil Diamond, cel care a venit primul cu Sweet Caroline, care acum e cântată până la sațietate la tot felul de evenimente sportive.

Cei doi parcurg o epopee intimă de triumfuri și tragedii, pe care le depășesc ca o familie veritabilă, ajutați de ceea ce Narine Abgarian numea un veritabil dar ceresc – muzica.

Șablonard?

Poate?

Înălțător?

Fără doar și poate.

Realizat după documentarul cu același titlu, Song Sung Blue emană o pasiune unanimă pentru subiect, pentru personaje și pentru tot ce le animă.

Regizorul Brewer nu reinventază roata cinematografică, dar o rostogolește cu mult meșteșug, alternând momentele de dramă cu cele exuberante de pe scenă, provocându-ți atât ochi umezi, cât și picioare tresăltânde.

Auzisem multe despre Kate Hudson înainte de a vedea filmul și am înțeles acum de ce atenția e îndreptată atât de mult asupra a ei.

Nu înseamnă nici pe departe că Hugh Jackman e mai prejos, dar el a fost mult mai prezent în lumea shoe-biz-ului în ultima vreme, iar abilitățile sale muzicale nu ne erau necunoscute.

Kate Hudson, pe de altă parte, vine cu o altă personalitate artistică față de tinerica de odinioară, cea care își propuse să scape de un tip în zece zile.

Aici își asumă vârsta, joacă fără menajamente o femeie muncită de multiple crize existențiale și mai și cântă excelent, împletindu-și desăvârșit vocea și interpretarea cu ale lui Jackman.

Sub același semn al dedicării față de o poveste a gloriei mici pe care putem să o atingem fiecare dintre noi stă și restul distribuției, din care mă opresc, doar din motive de nostalgie, nu de părtinire, asupra simpaticului Jim Belushi în rolul unui impresar bun de gură.

Song Sung Blue a apărut cumva prea târziu în discuția pentru Oscaruri, deja peliculele favorite acolo fiind bine înfipte în mentalul colectiv.

Poate Kate Hudson să prindă o nominalizare, ajutată de acea narațiune a revenirii de formă atât de dragă membrilor Academiei.

Dar nici nu mai contează.

E un film care ne aduce aminte de ce suntem atât de atașați de America și de ce ne doare când vedem ce i se întâmplă acum.

Și ne dă speranță că acolo și în lumea toată binele și frumosul vor triumfa.

Războinicii din Age of Empires II

Printre jocurile video cu o mare influență asupra dezvoltării mele intelectuale se numără fără îndoială și Age of Empires II.

Predecesorul său, Age of Empires, a fost, de asemenea, o experiență ludică extraordinară și mi-a prilejuit câteva bătălii de pomină cu un prieten care îmi împărtășea pasiunea.

Dar era un joc simplist față de ce urma să fie Age of Empires II, care a explodat, pur și simplu, în complexitate și calitate grafică și concepuală.

Acele campanii ample și extraordinar documentate, precum ale Ioanei d’Arc, Saladin sau Gingis-han, m-au împins spre a studia în detaliu perioadele și evenimentele epocilor respective, pecetluind calea mea înspre Muza Clio.

Mi-aduc aminte că simplul manual din meniul jocului era ticsit cu informații pe care apoi le-am dezvoltat și aprofundat.

Ca o metodă de a rememora și a retrăi plăcerea acestui joc de legendă, mă voi apleca asupra incredibilei atenții la detaliu cu care a fost realizat, ilustrată de acele unități unice fiecărei civilizații.

De menționat că mă voi referi la jocul inițial Age of Empires II, cel apărut în 1999, precum și la extensia The Conquerors, apărută în 2000.

În ultimii ani, jocul a cunoscut un reviriment binemeritat și a beneficiat de adaosuri care au păstrat linia calității.

Dar incursiunea mea istorică vizează trecutul acela de superbă amintire, când anii de liceu îmi erau îmbogățiți de o formă de distracție și învățare inegalabilă.

La britoni, unitatea unică este Longbowman, adică mânuitorul faimosului arc lung englezesc (adoptat și de galezi), care a nenorocit floarea cavaleriei franceze în bătăliile de la Crecy sau Agincourt din timpul Războiului de 100 de ani. În Braveheart al lui Mel Gibson există o secvența memorabilă care îi prezintă pe acești arcași de temut. În joc, unitatea e sugestiv redată cu un arc de mari dimensiuni.

La bizantini, unitatea unică este Cataphract (în română, Catafract), reprezentând călăreți de elită, puternic înzăuat. Cel mai probabil, bizantinii au preluat acest mode luptă călare de la populațiile scitice sau sarmatice din nordul Mării Negre și zona Mării Caspice (pe Columna lui Traian apar astfel de războinici în episodul atacului roxolanilor aliați cu Decebal). Strămoș al cavalerului medieval, așa cum s-a impus în arta războiului și în iconografie, Catafractul se regăsea și la adversari ai bizantinilor, precum perșii sasanizi.

La celți, unitatea unică era Woad Raider, care nu are neapărat un corespondent în realitatea istorică, dar care e tot rodul unei temeinici documentări din partea realizatorilor. Încă din vremea luptelor cu romanii, războinicii celți se vopseau pe față cu o substanță albastră (vezi din nou Braveheart), provenită dintr-o plantă numită în engleză ”woad” (în română, drobșor). În joc, un Woad Raider este o unitate de infanterie foarte rapidă, inspirată foarte probabil de tactica de gherilă a populațiilor celtice, care le-a dat bătăi de cap multor adversari, de la Iulius Caesar la Eduard I al Angliei.

La chinezi, unitatea unică este Chu Ko Nu, adică mânuitorul unui fel de arbaletă cu repetiție, a cărei invenție datează din primele secole ale erei creștine și a fost, dacă nu inventată, atunci perfecționată de Zhuge Liang, o figură marcantă a Perioadei celor Trei Regate, care a urmat sfârșitului Dinastiei Han (vezi filmul Red Cliff al lui John Woo). Personal, nu am agreat niciodată această unitate în joc, mi se părea nepractică, dar modelul istoric e posesorul unui record foarte longevic – până la apariția mitralierei Gatling în secolul al XIX-lea, a rămas arma de proiectile cea mai rapidă din lume.

La franci, unitatea unică este Throwing Axeman, care, așa cum îl arată numele, este un soldat de infanterie care aruncă securi, fapt inspirat din modul de luptă al acestei populații la începuturile Evului Mediu. Până să se instaleze pe teritoriul căruia i-au dat ulterior numele – Franța – acești războinici de temut se remarcaseră prin brutalitate și prin precizia cu care aruncau securea care a fost denumită tot după ei – franciscă. Din considerente estetice, securea unității din joc este redată cu două tăișuri (precum cea din Creta antică), deși arma reală semăna mai degrabă cu toporul de lemne actual.

La goți, unitatea unică este Huskarl, un infanterist bine înzăuat, al cărui cel mai interesant detaliu este de ordine lingvistic. Numele ”huskarl” provine din vechile limbi scandinave și a fost preluat în engleză – ”housecarl”- denumind un fel de gardă de corp a șefilor tribali și, mai târziu, a seniorilor feudali incipienți. Exemple de astfel de războinici apar în lumea anglo-saxonă până înspre secolul XI, știindu-se că astfel de housecarli au luptat alături de regele Harold în bătălia de la Hastings din 1066.

La coreeni, există două unități unice, War Wagon și Turtle Ship, ale căror surse de inspirație istorice sunt diametral opuse din punct de vedere al exactității.

Carul blindat nu are un model real, fiind mai degrabă o recreere a unor mijloace de transport civile din China aceleiași perioade, cu vagi trimiteri la o instalație pe roți din timpul dinastiei coreene Joseon, numită Hwacha, care, precum ”Orga Morții” de la Prejmer, putea lansa mai multe proiectile în același timp, în cazul invenției asiatice fiind vorba de săgeți cu foc.

Pe de altă parte, nava-țestoasă este mult mai fidel reconstituită și are ca model acel ambarcațiunii foarte bine blindate elaborate de faimosul amiral coreean Yi Sun-sin (1545-1598), care le-a utilizat pentru a înfrânge în mod repetat armatele japoneze invadatoare trimise de Toyotomi Hideoshi (ceea ce numim în mod tradițional Războiul Imjin). În extensia Conquerors există o suită de misiuni separate, iar una vizează o bătălie navală din cadrul acestui conflict.

La japonezi, unitatea unică este, nicio surpriză, Samurai, deja legendarii soldați medievali, mânuitori ai katanei și adepți ai Căi Războinicului (Bushido). În joc, o unitate samurai este redată purtând Kabuto, adică acel coif impunător împodobit, menit a sădi frica în inimile dușmanilor (vezi aparițiile spectrale din secvența bătăliei în ceață din The Last Samurai al lui Edward Zwick).

La mongoli, unitate unică este Mangudai, un arcaș călare foarte puternic (una dintre unitățile mele preferate din tot jocul), cu trimiteri la trupele numite Manghud (sau Manghit), ai căror membri erau parte a unui trib care au pus bazele Hoardei Nogai, care dominat stepele ponto-caspice în perioada care a urmat morții lui Gingis-Han și până în secolul al XVII-lea.

Un amănunt interesant este existența unei suite de antrenamente fizice extrem de brutale, numite Mangudai Challenge, prin care soldați americani și din Coreea de Sud sunt supuși unor teste inspirate de pregătirea războinicilor mongoli de odinioară (cum ar fi orientarea în teren, lipsa prelungită de somn și mâncare și colaborarea cu camarazii).

La teutoni, unitatea unică este Teutonic Knight, înfățișat tradițional, cu armură și veșminte albe, asemănătoare celor ale omologului său, cavalerul templier. Deși scopul inițial era același, de a-i proteja pe pelerinii care se deplasau în Țara Sfântă, cucerile i-au adus în zona Mării Baltice, unde și-au stabilit o bază puternică (vezi Castlul Malbork din Polonia sau chiar Cetatea Feldioara din Țara Bârsei din România) și au intrat în conflict cu populațiile locale (apar ca personaje negative în monumental Aleksandr Nevski al lui Serghei Eisenstein).

La saraceni, unitatea unica este Mameluke (în mod tradițional, în engleză cuvântul este ”mamluk”), un călăreț feroce, inspirat după soldații-sclavi cu același nume, la origine recrutați din rândul kîpceakilor, dar incluzând apoi și circassieni, mongoli, armeni georgieni sau bulgari, convertiți la Islam și antrenați pentru a deveni una dintre cele mai de temut caste de războinici din Evul Mediu, cei care au reușit să îi învingă chiar și te mongolii considerți de neînfrânt în bătălia de la Ain Jalut în 1260.

Ultima apariție a mamelucilor în istorie este Bătălia de la Piramide din 1798, când au fost zdrobiți de armele și tehnica modernă ale armatelor lui Napoleon Bonaparte.

Reprezentarea din joc este un pic eronată, deoarece în mod tradițional foloseau cai, nu cămile, iar acele iatagane late erau folosite în luptă corp la corp, nu ca proiectile.

La perși, unitatea unică este War Elephant, fapt corect din punct de vedere istorică, mai ales corelând prezența acestor tancuri medievale în rândul armatelor Imperiului Sassanid, care este practic sursa de inspirație a civilizației din joc (ca Minune, perșii din Age of Empires II au o reconstituire a faimosului Arc din Ctesiphon).

Singura inexactitate legată de înfățișarea elefanților de luptă ai perșilor constă în lipsa oamenilor care îi struneau și a turnulețului care îi adăpostea pe cei care aruncau proiectule către dușmani (vezi lupta lui Alexandru cel Mare cu Poros din filmul Alexander al lui Oliver Stone).

La turci, unitatea unică este Janissary, cuvântul din engleză pentru ceea ce numim în română ienicer, adică membru al acelei trupe de elită care i-a ajutat pe sultanii otomani să își întindă imperiul pe trei continente.

Ienicerii erau recrutați din teritoriile ocupate, în special cele creștine, prin devșirme (tributul de sânge, descris magistral de Ivo Andric în debutul romanului Era un pod pe Drina), erau convertiți la religia musulmană și antrenați într-un esprit de corps care a fost multe secole inegalabil.

În joc, ienicerul de elită este înfățișat cu acea cușmă înaltă specifică și mânuind o armă de foc, fapt relevant din punct de vedere istoric, căci acești războinici au fost printre primii care le-au utilizat cu succes in corpore în bătălii.

La vikingi, ca și la coreeni, există două unități unice, Longoboat și Berserk.

Nava de război este cea emblematică, deși rolul ei ofensiv este oarecum inexact. Vikingii foloseau corăbiile mai degrabă pentru deplasare, nu pentru atac propriu zi, iar înfățișarea navei din joc, numită istoric drakkar, se inspiră mai degrabă din ambarcațiunile rituale cu care sefii vikingi erau înmormântați.

Berserkerul are o poveste fascinantă. Numele se traduce după unii drept ”blană de urs”, după alții, ”piele goală”, existând mărturii care susțin ambele variante. Există însă consens asupra faptului că îi reprezenta pe acei războinici scandinavi din vechime care erau animați de o energie violentă care nu mai lasă loc de preocupare pentru siguranța proprie (de aici și expresia din engleză ”to go berserk”, care s-au traduce prin ”a o lua razna”).

Pentru a se pune în această stare de încrâncenare care îi făcea de temut, berserkerii parcurgeau ritualuri care includeau dansuri și cântece, dar și consumul unor substanțe halucinogene, probabil amestecate în mied, băutura îndrăgită de vikingi.

Un astfel de ritual este redat sugestiv în filmul The Northman al lui Robert Eggers și îl are în prim-plan pe Alexander Skarsgard.

La huni, unitatea unică este Tarkan, iar elaborarea ei trebuie să le fi dat de furcă realizatorilor, dat fiind că se știu foarte puține despre războinicii care l-au însoțit pe Atilla și care au sădit spaima în întregul Imperiul Roman târziu.

Cuvântul ”tarkan” denumește un titlu nobiliar al populațiilor turcice și mongole din stepele asiatice, utilizat în perioade mai târzii, precum cea a lui Timur Lenk.

Trimiterea la melodia Simarik a cântărețului turc Tarkan era inevitabilă de fiecare dată când eu sau un prieten jucam cu hunii.

La azteci, unitatea unică este Jaguar Warrior, elocventă reprezentare a celei mai înalte clase a războinici a acestei civilizații recunoscute pentru brutalitatea ei.

Luptau acoperiți cu o piele de jaguar, prădătorul suprem al junglei central-americane, dar și simbolul al lui Tezcatlipoca, zeul războiului, cel care le oferea obsidianul cu care își echipau temutele săbii de lemn, numite macana.

Pentru un minim de exactitate, realizatorii jocului i-au lipsit pe azteci de orice unitate călare, substitutul fiind rapidul Eagle Warrior, alt exponent al clasei războinicilor azteci, atestat istoric.

Rival cu Age of Empires II era la momentul apariției un joc care merită redescoperit, Theocracy, în care ai ocazia să conduci civilizația aztecă împotriva invaziei spaniole, utilizând, bineînțeles, și războinici-jaguar sau războinci-vultur.

La mayași, unitatea unică este Plumed Archer, adică arcașul împodobit cu pene. Deși nu există vreun corespondent atestat istoric, se poate constata din inscripțiile și codicele rămase că războinicii acestei civilizații purtau astfel de pene, fie ca însemne ale statusului, fie ca simbol al apartenenței la un anume trib.

Faptul că este extrem de rapid este atât un mijloc de a compensa, ca la azteci, absența unităților călare, dar și o ilustrare a faimosului mod de deplasare a populațiilor din junglă (vezi aerul alert al scenelor din Apocalypto al lui Mel Gibson).

La spanioli, există două unități unice – Conquistador și Missionary.

Conchistadorul este înfățișat ca un soldat cu armură, călare și purtând o armă de foc, practic acele elemente decisive care i-au ajutat pe Hernan Cortez sau Francisco Pizzaro să supună vastele imperii ale aztecilor sau incașilor.

Cu toate mijloacele grafice reduse al jocului, se poate observa cum conchistadorul poartă pe cap casca specifică.

Misionarul întreprinde în joc aceleași acțiuni precum un preot (mai puțin preluarea relicvelor) și este sugestiv înfățișat călare pe un catâr, așa cum s-au deplasat numeroșii trimiți ai Bisericii Catolice în ținuturile nou cucerite, pentru a converti populațiile băștinașe (vezi filmul The Mission al lui Roland Joffe).

Am ajuns la capătul rememorării mele.

Ce aventură ce cinste a fost!

Și cred că va continua, căci în versiuni mai noi de Age of Empires II, apar unități precum condottieri, mânuitori de urumi, etiopieni cu shotel, luptătoare gbeto, soldați leitis sau care de luptă husite.

Alte povești care merită descoperite.