Sesame, deschide-te (gustului)!

Pe cât de umil pare susanul, pe atât de îndelungată îi este istoria.

Adus din sălbăticie între plantele cultivate de om încă de acum 3000 de ani, a călătorit din Africa de baștină până în diverse părți ale lumii, ajutat de faptul că rezistă foarte bine la uscăciune și chiar secetă.

Principala sa proprietate, faptul că este boagt în uleiuri vegetale utile organismului uman se reflectă în numele său, care vine din latinescul sesamum, la rându-i derivat din anticul akkadian samassamu, care se traduce simplu prin ”ulei” sau ”grăsime lichidă”.

Pe unde a pătruns ca plantă, pe acolo s-a impus și în gastronomie, iar unul dintre cele mai importante avataruri culinare ale sale este pasta de susan numită Tahini, pe care am avut ocazia să o descopăr la cei de la Sundy Bites, deja experimentați realizatori ai unor astfel de produse.

Acest preparat este rodul tradițiilor bucătărești ale Orientului Mijlociu, fiind o pastă realizată din susan copt și măcinat, iar cei de la Sunday Bites își păstrează principiul de a nu adăuga zahăr, sare, emulsificatori, stabilizatori sau alte uleiuri și grăsimi hidrogenate.

Acest Tahini pe care l-am încercat este din susan alb, dar există și varianta din susan negru.

Dacă sunteți cât de cât gurman sau ați călătorit (și mâncat) în Levant, atunci v-ați întâlnit negreșit cu Tahini ca element important în humus, pe care îl savurau chiar și cei care au adunat cele O mie și una de nopți, în baba ganoush, strămoșul salatei de vinete românești, sau în halva, unul dintre puținele deserturi care încă mă fac să mă ling pe degete.

Dar inedit a fost pentru mine să încerc tahini-ul de la Sunday Bites așa cum l-am primit.

I-am remarcat gustul amărui, dar nu neplăcut, ca un simbol al vieții care nu poate și nu trebuie să fie întotdeauna dulce.

Dar combinația care s-a impus ca standard personal de savurare a unei lingurițe de tahini a fost cea care a constat dintr-o felie de pâine prăjită, un strat de pastă de susan și câteva picături de miere. Uneori s-au alăturat și niște nuci, iar rezultatul a fost un deliciu de poveste.

Lumea la o ocheadă

Ați jucat Avioane când erai școlari?

Era foarte potrivit în timpul orelor, pentru că, spre deosebire de Spânzurătoarea sau X și 0, care necesitau reacții rapide și te puteau da de gol, acest joc putea fi rulat lejer în momente de privire întoarsă a profei/profului.

Cartografii pornește, în esență, de la același mecanism ludic.

Pe suprafața de hârtie care nu diferă de foia de mate pentru Avioane, jucătorii au de trasat contururi care însumează pătrățele în diverse aranjamente, adaosul fiind că trebuie să le completeze cu simboluri ale unor păduri sau sate sau monștri.

Toate sunt dictate de cărțile care sunt întoarse din pachetul principal de joc, dar și de obiectivele fiecărui anotimp.

Pare complicat, nu?

Asta a fost prima mea impresie.

Că are niște reguli atât de stufoase, că nu o să le pot da de cap, darămite să le mai și explic și altora și să le explic altora și să îi conving să încerce jocul elaborat de Jordy Adan.

Dar n-a durat mult și am constatat că, de fapt, Cartografii este impecabil de coerent și de antrenant.

Ce-i drept, e solicitant cognitiv.

Abilitățile de organizare spațială (despre care vorbeam și referindu-mă la Paris: La Cité de la Lumière) sunt bine întrebuințate, dar oricât de bună ți-ar fi aceste aptitudini, n-ai nicio șansă să câștigi jocul, dacă nu ai și atenție distributivă, indispensabilă pentru a urmări posibilitățile deschise de fiecare rundă, precum și simțul adaptării, căci oportunitățile de a trasa diverse contururi pe hartă variază cu fiecare carte extrasă și expusă pe masă.

Cartografii oferă și varianta jocului individual, care nu doar că te ajută să antrenezi pentru confruntarea cu ceilalți, dar e și o metodă de relaxare activă intelectual, oricând preferabilă față de ofertele digitale din ce în ce mai nocive.

La finalul oricărei sesiuni de joc, merită să vă lasați un pic pe spate, să admirați rezultatul de pe foaie și să reflectați la vorbele aviatoarei și scriitoarei Beryl Markham, care a avut la rându-i ocazia să contemple lumea de sus:

O hartă îți spune – citește-mă cu atenție, urmează-mă îndeaproape, nu te îndoi de mine. Sunt Pământul în palma ta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că am retrăit plăcerea jocului ascuns al vieții de școlar, dar de zece ori mai intens.

Să privim pictura! (CXXIX)

Autoportret

În 2013, cei de la Oxford Dictionary au decretat că ”selfie” este Cuvântul Anului.

Sunt în 2026, iar această practică a te imortaliza singur în ipostaze cât mai măgulitoare și glorioase este deja parte integrantă a vieții.

Cum, necum, nepoțica mea de trei ani a fost surprinsă cu telefonul în mână simulând activitatea asta.

Dar să nu ne gândim că a te trage în selfie este o practică recentă.

Un Autoportret al pictorului Nicolae Polcovnicul de la Muzeul de Artă al României atestă continuitatea ei pe meleagurile românești.

Despre autor nu se cunosc foarte multe, doar că trăit la cumpăna secolelor XVIII și XIX (în cel mai amplu material pe care l-am găsit, pe care îl puteți citi aici, am găsit anii 1788-1842), că a fost activ ca artist în zona Bucureștiului, la mânăstiri precum Cernica sau Pasărea și că era ”altoit”, adică vaccinat (tot de aici am preluat informația).

Oroare, ar striga suveraniștii, care se suprapun mult cu antivacciniștii.

Dar să nu divagăm.

Tabloul nu se distinge prin calități artistice senzaționale, însă multiplele conexiuni și semnificații pe care le generează sunt vrednice a fi explorate.

În primul rând, numele indică un rang boieresc, iar autorul se înfățișează cu vestimentație și calpac, așa că îi putem recunoaște fără tăgadă apartenența la această clasă socială.

Și așa ajungem la una dintre plăcutele întrebări pe care le suscită pictura:

Aveau boierii noștri și alte preocupări decât cele pe care le știm din Ciocoii vechi și noi, de pildă?

Îi interesa și altceva decât să facă bani, să țeasă intrigi și să fumeze narghilea sau ciubuc?

De asemenea, numele ”Polcovnic” indică faptul că artistul a deținut la un moment dat acest rang militar, echivalent colonelului modern, cu mențiunea că un astfel de comandant avea atribuțiuni în zona liniștii publice.

Și iar survine întrebările:

Cum se face că un boier de epocă fanariotă cu îndatoriri cazone a deprins o pasiune care i-a devenit chiar meserie?

Care să fi fost personalitea sa sau traseul de viață care să-l fi dus într-acolo?

Nu în ultimul rând, Nicolae Polcovnicul nu se redă pe sine cu o atitudine marțială sau una care să sugereze că e pictor.

Dimpotrivă, ne apare într-o ipostază intelectuală, fie de administrator, fie de cronicar.

Așadar, știința de carte nu era chiar de lepădat, ba chiar motiv de fală.

Oameni polivalenți ca Nicolae Polcovnicul a clădit România modernă.

Oameni polivalenți ca noi vor fi nevoiți să clădească România viitorului.

Momente și schiță

Încă de la primul sezon al proiectului 11plus1 independent/ contemporan, m-am prins că teatrul care întrunește cele două caracteristici are preponderent ca apucatură abordarea fragmentară a unei piese.

Nu mai e un tot care curge, e o însăilare de momente.

Așa este și O scrisoare pierdută elaborată la Tipografia Hub, dar transplantată la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Nu urmează tot firul bineștiut al spectacolului caragialian, ci e mai mult o schiță prin care regizorul Cătălin Vieru și echipa lui de actori vor să apropie metehnele de-acolo cu cele din prezent.

Nu e mare dificultate, căci fondul uman e același, dar ar fi o provocare forma, iar aici băieților le iese de belea.

Cosmin Dolea, Petrișor Diamantu, Darko Huruială și Valentin Motroc se distrează și ne distrează și pe noi.

Le place textul și se bazează că ne place și îl știm și noi.

Armonia asta e o raritate pe care am savurat-o în fiecare minuțel al piesei.

Iar dacă vi se pare că lipsește Zoe cea bărbată, aveți puțintică răbdare, e și ea pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.

Pe unde prindeți spectacolul ăsta, vedeți-l.

Le faceți lor un bine, vă faceți vouă un bine, ne faceți tuturor un bine.

Credit foto: www.tncms.ro.

Sezon de Oscar 2026 – Epilog

În noaptea aceasta se vor decerna Oscarurile din 2026, așa că vă aștern în față deja tradiționalul cocktail de previziuni și preferințe pur personale:

Cel mai bun regizor – nu prea cred că are cine să-l bată aici pe Paul Thomas Anderson, care pe lângă faptul că e în spatele filmului favorit la statueta supremă (One Battle after Another), are și avantajul faptului că a mai fost nominalizat de o cătățime de ori și n-a cîștigat niciodată până acum.

Cel mai bun actor în rol principal – până la un punct, Timothee Chamalet parea că aleargă spre victorie detașat față de pluton, dar l-a mâncat undeva să se dea în spectacol în fel și chip, totul culminând cu declarațiile ale stupide despre operă și balet, așa că acum favorit a devenit Michael B. Jordan, ceea ce n-are cum să deranjeze, căci dualitatea lui perfect dozată lui e pilonul principal al extraordinarului Sinners.

Cea mai bună actriță în rol principal – categoria unde câștigătoarea se cunoaște încă de la începutul sezonului, adică Jesse Buckley, care domină Hamnet și care, din câte am auzit, a improvizat toate reacțiile din ultima jumătate de oră aceea a filmului, acea bucată care poate mișca și o stâncă.

Cel mai bun actor în rol secundar – o lungă perioadă de timp, părea că Stellan Skarsgard se îndrepta spre acel tip de Oscar care recompensează un rol mare, dar și o carieră îmbelșugată, însă acum a pierdut suflu față de Sean Penn; personal, înclin spre actorul scandinav, pentru că Penn are deja Oscaruri, însă personajul acestuia din urmă din One Battle after Another e deranjant de amuzant, așa că las lucrurile să își urmeze făgașul.

Cea mai bună actriță în rol secundar – aud că acum în pole position ar fi Amy Madigan din Weapons, mai demult ar fi fost agitata Teyana Taylor din One Battle after Another, iar Wunmi Mosaku, superbă în Sinners, a câștigat recent la BAFTA, așa că facă-se voia Academiei, deși eu unul îi acord o distincție specială Ingăi Ibsdotter Lilleaas, discretă și emoționantă în Sentimental Value.

Cel mai bun scenariu original – blues, vampiri și cultura din Delta Mississippiului, bașca discuțiile alea tensionate și savuroase din pragul ușii, toate fac din Sinners laureatul magna cum laudae al acestei secțiuni, mai ales că în felul ăsta primește un Oscar și Ryan Coogler, omul din spatele acestui film cu record de nominalizări.

Cel mai bun scenariu adaptat – acesta este o statuetă care îi va veni la pachet cu cea pentru regie lui Thomas Paul Anderson, care are șanse mari să ia chiar tripla cu One Battle after Another.

Cel mai bun casting – o categorie nou înființată, despre al cărei deznodământ mi-e greu să mă pronunț, pentru că am văzut patru dintre cele cinci filme nominalizate și toate au distribuții excelente pentru ce își propun; bănuiesc că se dă încă o luptă după alta între cele două pelicule favorite ale sezonului, deja le știți.

Cea mai bună imagine – aici m-aș opri asupra poeticului Train Dreams, pentru că un film de o așa profunzime merită un dram de recunoștință din partea tuturor.

Cel mai bun montaj – în afară de Sentimental Value, despre care nu știu de ce e aici, restul nominalizatelor au argumente solide să câștige, iar dacă ar fi după mine, aș da un premiu ex aequo lui F1 și Marty Supreme.

Cel mai bun sunet – aici e între șcrâșnetul roților din F1 și scrâșnetul caninilor din Sinners.

Cele mai bune efect speciale – Avatar: Fire and Ash n-a mai avut influență să intre la cel mai bun film, dar aici e rege.

Cele mai bune decoruri – aici mă îndur să dau ceva și lui Frankenstein, despre care repet că e filmul cu onoruri exagerat de mari sezonul acesta.

Cele mai bune costume – tot Frankenstein pare favoritul, dar eu sunt tot cu gândul la rochia aia roșie a lui Jesse Buckley din Hamnet.

Cel mai bun machiaj – se întâmplă chestii prin Sinners care n-ar avea efect fără un machiaj specific, așa că statueta să meargă între meseriașii de acolo.

Cea mai bună coloană sonoră – am tropăit și aplaudat de nenumărate ori la Sinners, așa că e limpede că Oscarul merge către Ludwig Goransson, deși merită menționat că atmosfera din One Battle after Another e semnificativ potențată de modul apăsător în care Jonny Greenwood exploatează claviatura pianului.

Cel mai bun cântec – o să câștige Golden, ca reprezentant al suitei senzaționale din KPop Demon Hunters, dar să nu ocolim incredibila voce a lui Miles Caton cu I Lied to You din Sinners sau elegia lui Nick Cave din Train Dreams.

Cel mai bun film de animație – KPop Demon Hunters a cucerit un mapamond întreg, așa că statueta nu va veni decât ca o parafă a valorii sale entuziasmante.

Cel mai bun documentar – n-am văzut decât The Perfect Neighbour, care ar putea fi foarte bine laureat, în special pentru tragismul poveștii reale pe care o relatează, dar și pentru modul cum o face.

Cel mai bun documentar scurt – e greu de bătut durerea vie pe care ți-o provoacă All the Empty Rooms.

Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – a mai grea alegere dintre toate, căci aici se bat The Singers și Jane Austen’s Period Drama și mai e și Deux personnes échangeant de la salive în ecuație.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – nu știu, dar chiar nu știu ce să aleg între Papillon și The Girl Who Cried Pearls.

Cel mai bun film internațional – atârnă greu multiplele nominalizări pe care le are Sentimental Value, dar, în lumina a tot ce s-a petrecut în lume de când a apărut It Was Just an Accident, tot cred că filmul lui Jafar Panahi e cel mai important de la această secțiune.

Cel mai bun film – deși Sinners a recuperat enorm de mult teren în ultimele săptămâni, tot cred că va câștiga One Battle after Another, dar și de-o fi invers, nu o să am niciun motiv de supărare.

Să sperăm că nu va mai fi o bătălie după alta până în 2027 și singurele conflicte pe care le vom avea de gestionat vor fi controversele de la Oscarurile de atunci.

Avatarul unei povești

Povestea Annei Leonowens, englezoaica ajunsă profesoară a copiilor regelui Siamului și confidentă a acestuia, a înflăcărat mult imaginația colectivă, încă din secolul al XIX-lea, când numita și-a publicat memoriile.

Problema este că relatarea ei exact asta este – o poveste.

Autoarea a recunoscut, mai mult sau mai puțin fățiș, că a mai retușat lucrurile pe ici, pe colo, dar asta n-a contat pentru posteritate, care a transformat relația dintre ea și monarhul thailandez într-o veritabilă idilă care transcende barierele culturale și ierarhice.

Această denaturare, altminteri duioasă, ne-a oferit minunatele The King and I și Anna and the King, însă, înainte de acestea, a existat Anna and the King of Siam din 1946, care se apropie cel mai mult de o oarecare plauzibilitate istorică.

Narațiunea urmărește aceeași evoluție, însă acum protagonistă nu ajunge explicit să câștige afecțiunea romantică a regelui, ci încrederea în calitățile ei de dascăl, precum și în sfaturile ei referitoare la modernizarea țării.

De asemenea, sunt accentuate efectele benefice ale educației date de englezoaică prințului Chulalongkorn, viitorul rege și marele reformator al țării.

De aceea, dinamica personajelor și a relațiilor dintre ele este diferită de a celorlalte filme.

Impecabilă ca întotdeauna, Irene Dunne e o Anna Leonowens mai puțin colțoasă și mai stoică, iar în fața stăpânului țării e demnă, dar nu atotputernică.

Acum ajungem la un aspect al peliculei care, în lumina modernității, poate părea ridicol, dacă nu ofensator, mai ales pentru thailandezi.

Partitura regelui i-a revenit lui Rex Harrison. Da, ați citit bine. Profesorul Higgins sau Papa Iulius al II-lea a fost mai întâi Mongkut.

A aloca roluri de asiatici unor actori care n-au treabă cu acel continent era o practică frecventă în epocă la Hollywood (vezi The Good Earth), iar Harrison, cu chipul cu trăsături ușor alungite și sarcasmul din dotare, face o treabă rezonabil de bună în această ipostază.

Mai greu de digerat este figura lui Lee J. Cobb, cel mai coleric dintre cei Doisprezece oameni furioși ai lui Lumet, boit măsliniu pe față și cu o coafură discutabilă, încercând să pozeze drept primul ministru al Siamului.

Aceste accente ridicole sunt compensate de două personaje secundare feminine reușite – excelenta Gale Sondergaard ca Doamna Thiang, concubina decăzută, care nu mai trăiește decât prin ascensiunea fiului, și superba Linda Darnell drept rebela Tuptim.

Realizat cu fast de John Cromwell în dulcele stil clasic de studiu al anilor ’40 hollywoodieni, Anna and the King of Siam păcătuiește la fel ca The Keys of the Kingdom printr-o cădere în melodramă în ultima sa parte.

Până atunci, însă, este încă o pledoarie că bunul simț și conștiinciozitatea deschid uși chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Sezon de Oscar 2026 – Papillon

Cel mai frumos și complicat lucru la un sezon de Oscar este să te afli în situația de a nu ști ce să alegi la o anumită categorie.

Se întâmplă anul acesta și la secțiunea scurtmetraj animat, unde sublimul The Girl Who Cried Pearls își află un adversar egal întru toate în Papillon.

Sub acest titlu care trimite cu gândul la faimosul film cu Steve McQueen se regăsește o poveste tristă și superb realizată, inspirată vag de cea a lui Alfred Nakache, ilustrat înotător francez de origine algeriană și religie ebraică din perioada interbelică.

Bătrân fiind, îl vedem înfruntând valurile, iar cu fiecare scufundare rapidă, specifică stilului eponim, scoate la suprafață câte o amintire prin care reconstituim traiectoria vieții sale, de la înfruntarea fricii primordiale de apă la fiorii primii iubiri și tragedia Holocaustului care l-a despărțit de cei dragi.

Creația lui Florence Miailhe este realizată ca o pictură fluidă, în care spuma și valurile mării sunt elemente osmotice ale tranziției narative.

Am simțit puternice influențe ale lui Gaugain, în special din perioada sa tahitiană, precum și ale fauviștilor, în special Matisse, căci n-au fost puține momentele când am regăsit în siluetele proiectate pe fundal albastru faimosul său Dans.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că stilistica desăvârșită a scurtmetrajului nu deturnează narațiunea, ci o sprijină, tonurile devenind mai reci și mai apăsătoare, pe măsură ce ne cufundăm în amănuntele ei mai dureroase.

Există și voci în Papillon, dar nu sunt neapărat necesare.

Limbajul artei și al emoțiilor umane este omniprezent, precum marea cea mare din care venim și în care tânjim să ne întoarcem.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Deux personnes échangeant de la salive

All the Empty Rooms

Jane Austen’s Period Drama

Sezon de Oscar 2026 – Jane Austen’s Period Drama

Iată că a venit acel moment mult râvnit, când, aplecându-mă asupra producțiilor dintr-un sezon de Oscar, nu mai sunt nevoit să urmeze canoanele unei recenzii clasice și mă pot lăsa în voia laudelor lărgite și multilateral dezvoltate.

Prilejul este oferit de Jane Austen’s Period Drama, un scurtmetraj de ficțiune care e delicios, savuros și sângeros.

Nu vă zic mai mult, ba chiar vă îndemn să nu căutați a afla detalii despre sfertul de oră care îl compune, pur și simplu aruncați-vă în vizionare și veți fi răsplătiți cu umor, educație și omagiu adus prozei lui Jane Austen.

Căci da, aici e cheia și spendoarea acestui scurtmetraj scris și regizat de Steve Pinder și Julia Aks (care și interpretează minunat rolul principal).

Cine e familiarizat cu elementele specifice romanelor lui Austen – surori diverse ca personalitate, tată placid, pețitor serios și binevoitor, încurcături – va aprecia pe deplin cum realizatorii preiau forma pentru a schimba fondul și a-l aduce ideologic în zilele noastre.

De ar fi toți adepții corectitudinii politice atât de inspirați, inteligenți și respectuoși față de materialul-sursă, atunci chiar și-ar atinge obiectivele.

Jane Austen’s Period Drama, ale cărei calități se vădesc încă din titlu și din afiș, e motivul pentru care urmăresc Oscarurile cu atâtă asiduitate, deși uneori rezultatele lor mă enervează nespus.

Mântuirea le vine deseori de te miri unde.

Anul ăsta nu pare a fi contencios, dar și să fi fost anul lui The Shape of Water, tot socoteam că am ieșit câștigat după scurtmetrajul ăsta, care complică mult lupta la secțiunea lui.

Ca o eroină de Jane Austen, am ajuns să mă întreb:

Pe cine să aleg?

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Deux personnes échangeant de la salive

All the Empty Rooms

Sezon de Oscar 2026 – All the Empty Rooms

Cazuri de dereglați care deschid focul în școli din SUA nu sunt rare, din păcate.

De fapt, sunt atât de frecvente, încât au generat varii producții audio-vizuale laureate cu Oscar prin care realizatorii au încercat să tragă un semnal de alarmă, dar și să exorcizeze o durere căreia e aproape imposibil să îi găsești alinare.

A fost Bowling for Columbine.

A fost If Anything Happens I Love You.

Iar acum avem All the Empty Rooms, un documentar scurt, dar deloc ușor de văzut.

Ideea de la care pornește acesta e mai complexă decât simpla revoltă împotriva culturii armelor și violenței din Statele Unite.

Omul de televiziune Steve Hartmann, cu chipul său bonom și vocea mângâietoare, era mereu chemat să prezinte secvențele de final ale unor reportaje despre masacre în școli, ca să nu-i lase pe spectatori prea deprimați.

Până la un moment dat, când omul nostru n-a mai putut.

N-a mai putut să împacheteze frumos un fenomen recurent oribil.

Așa că, împreună cu fotograful Lou Bopp a pornit într-un proiect menit să exploreze și să imortalizeze camerele acelor copii răpuși de focuri de armă pe culoarele locului unde nu ar fi trebuit decât să învețe și să socializeze.

Documentarul regizat de Joshua Seftel urmărește trei astfel de triste pelerinaje, dar nu să nu vă imaginați că sunt prea puține.

De fapt, chiar și luate separat, sunt greu de urmărit fără să ți se pună un nod în gât.

Dacă nu vă doboară videoclipurile cu acea copii jucându-se și râzând, rulând în timp ce ești conștient că nu vor mai face asta niciodată, vă invit să urmăriți chipurile părinților.

Probabil că autorii documentarului i-au ales pe aceia care au rezistat mai bine tragediei, dar chiar și așa o să simțiți cum vi se sfâșie sufletul în două.

Iar de la acești părinți să ne îndreptăm cu gândul la omologii lor recenți din Iran, Gaza, Sudan sau Ucraina și să ne promitem nouă că nu o să mai lăsăm să intre și alții în această cumplită categorie.

Prea multe camere rămân goale din cauza lăcomiei, răutății și indiferenței semenilor.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Deux personnes échangeant de la salive

Boț de humă însuflețit

E adevărat că Pământul e leagănul omenirii, dar un om nu poate sta în leagăn la nesfârșit.

Acesta era crezul lui Konstantin Țiolkovski, savantul rus care a crezut în menirea omului de a se avânta spre stele.

Iar acest traseu de la pământesc la spațial a fost și al celui mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, marcat la fiecare pas de gestul dirijorului Walter Hilgers, care orienta bagheta către înalt la fiece final de secțiune.

A început cu Poemul simfonic, op. 7 de Serghei Rahmaninov, o lucrare numită foarte sugestiv și Stânca.

Mi-a evocat într-adevăr o stâncă de pe marginea unei mări, martor imuabil al intemperiilor de tot felul, al vijeliilor naturii și istoriei, al șoaptelor de iubire trădate și nemărturisite, al reflecțiilor hamletiene și al sudălmilor neputincioase adresate unor stăpâni nedrepți.

Ca să te îndrepți spre cer trebuie întâi să te ridici de la pământ, iar această luptă cu propriul sine a fost povestea Concertului în Fa diez minor pentru pian și orchestră, op. 20 de Alexander Scriabin.

Ascultând-l, mi-am imaginat un rus înstărit, dar neurastenic din Sankt Peterburg, retras din cauza neîmplinirilor interioare și exterioare pe o moșie cehoviană la țară. Acolo, străbate păduri de mesteceni, le zgârmă scoarța ca expresie a furiei pe care nu și-o poate înțelege, apoi, într-un moment de revelație, începe să vadă și să simtă.

Să simtă cântecul păsărilor.

Să simtă diluviul de culori de pretutindeni.

Să simtă mireasma florilor din poieni.

Și așa, reușește să scuture teluricul din suflet, să se uite spre azurul infinit de deasupra.

Și să zâmbească.

Pentru o astfel de transformare, era nevoie de o profundă înțelegere a instrumentului central al compoziției, pianul, iar aceasta a venit de la solistul Csiky Boldiszar Jr., al cărui mod lejer și liniștit de a stăpâni claviatura nu putea fi decât expresia unei personalități care a câștigat deja bătălia pe care am evocat-o mai sus.

Eliberați de cătușele teluricului, am trecut în spațiu, ultima frontieră.

Pulsari, supernove, găuri negre ni s-au deschis percepțiilor noastre prin Simfonia nr. 6 în Si minor, op. 74, „Patetica” a lui Piotr Ilici Ceaikovski.

E ultima creația înainte de accederea către stele a acestui titan și nu e greu să deslușești în ea faptul că autorul contempla necunoscutul vast al unei alte dimensiuni.

Un necunoscut care te înfioară și te atrage, un necunoscut potențat de muzicienii de la corn ai filarmonicii prin sunetul în surdină, realizat prin utilizarea unui con introdus în instrument și având efecte sonore deosebite, care au nedumerit în mod plăcut întreaga audiență.

Când forțe cosmice de o complexitate de necuprins cu simpla minte omenească vor întâlni Pământul, ce vor descoperi?

Iaca un boț de humă însuflețit de un zumzăit sublim căruia îi spun muzică.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.