Unde fugim de-acasă?

By Iulian in Carti 0 Comment

Sunt om al cuvintelor.

Am învățat să scriu și să citesc la vârsta regulamentară, dar de-atunci nu le-am mai părăsit.

Ele mă învață.

Ele mă adorm.

Ele îmi câștigă pâinea.

Dar se întâmplă câteodată să rămân fără cuvinte.

Sosirea de Shaun Tan m-a pus în situația asta.

Nu numai pentru că acest roman grafic nu folosește niciun fel de cuvânt, ci și pentru că este de o frumusețe în fața căreia, într-adevăr, rămâi mut.

Cartea este povestea alegorică a imigrantului, a celui care își părăsește ținuturile de baștină și ajunge în unele străine, unde se confruntă cu necunoscutul, cu adaptarea la un nou stil de viață (inclusiv alimentar) sau cu precaritatea inițială a mijloacelor de trai.

Există un protagonist în Sosirea, iar evoluția sa este superb dezvoltată de autor, însă ce m-a impresionat cel mai mult este suita de povești care apar episodic, în care întâlnim alți imigranți și aflăm ce i-a mânat pe aceștia în a urma aceeași cale a exilului și peregrinării.

Sfâșietoare și redate cu o intensitate cinematografică, acestea se constituie în a doua cea mai importantă lecție pe care o oferă această capodoperă (da, folosesc cuvântul în deplină cunoștință de cauză).

Cea dintâi este că solidaritatea între aceia care au cunoscut aceleași încercări în viață este suprema mântuire.

Pentru a le reda pe amândouă, autorul uzează de două mari mijloace grafico-narative.

Unul este succesiunea rapidă a unor imagini de detaliu, atât de sugestiv și coerent aranjate, încât ar putea foarte bine sluji drept storyboard pentru vreun cineast suficient de naiv să creadă că va putea ecraniza Sosirea mai bine decât a desenat-o Shaun Tan, care, apropo, are la activ și un scurtmetraj de animație premiat cu Oscar – The Lost Thing.

Celălalt este reprezentat de tablouri urbane de amploare, suficient de grăitoare, încât să crezi că ai identificat modelul din realitate, dar construite cu o așa fantezia, încât poposești minute în șir asupră-le.

Imaginația debordantă pe care o afișează ilustratorul în aceste cazuri m-a trimis cu gândul la jocul Dixit, care mi-a trimis de nenumărate ori mintea să zburde pe tărâmuri îndepărtate și fascinante.

Ambele ne readuc aminte că au fost odată ca niciodată doi frați, Logos și Graphos.

Uneori lucrează împreună, alteori separat.

Iar menirea lor a fost tot timpul să se asigure că oamenii nu uită să gândească, să comunice și să viseze.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o minunăție de creativitate și compasiune.

Numai lui Spielberg îi putea ieși schema asta

By Iulian in Filme 0 Comment

Când am auzit că Steven Spielberg are de gând să își facă propria versiune de West Side Story, două gânduri mi-au străbătut mintea.

Ori titanul a îmbătrânit și nu mai are energie pentru proiecte originale, așa că se proptește de gloria unui musical care e un veritabil bun de patrimoniu universal.

Ori titanul a îmbătrânit și vrea să demonstreze că încă se mai poate înhăma la mari provocări.

Un lucru era sigur.

Nu mi se părea că avem nevoie de acest West Side Story.

Și am constatat cu surprinzătoare plăcere că m-am înșelat.

Steven Spielberg n-a mai făcut demult filme mari, dar nu l-am văzut niciodată făcând un film prost, așa că nici la acesta nu m-am ostenit să găsesc beteșuguri de ordin tehnic și compozițional, pentru că, oricum, nu sunt.

Pe acest fond stilistic imaculat, mintea a avut altă treabă – să stabilească unde Spielberg a făcut reverențe față de predecesori (Jerome Robbins și Robert Wise) și unde a venit cu adaosuri sau reinterpretări proprii.

Evident, nu s-a atins semnificativ de muzică sau de coregrafie, ci doar le-a adus la zi într-un mod încântător. Secvența petrecerii dansante e amețitoare și nici n-apuci să te bucuri de vreun cadru, ca apare altul și mai și.

Melodia-test pentru doza de acreală pe care o ai în suflet (cu cât zâmbești mai repede și mai mult, cu atât ești mai ferit) – I feel pretty – e la locul ei, dar mizanscena relevă cel mai bine că Spielberg n-a lăsat să-i scape ocazia să pluseze ideologic în propriul West Side Story.

Povestea este structurată pe Romeo și Julieta, iar regizorul se asigură căadversitatea dintre cele două grupuri e palpabilă și foarte actuală. Pe de o parte, îi avem pe suprematiștii albi, campioni la absurditate și agresivitate, de cealaltă, pe portoricani, victime ale discriminării, dar și ale propriei încăpățânări de a rezista asimilării (se vorbește mult în spaniolă în film).

Pe acest fundal de adversitate a cărei vibrație răzbate până la noi, dragostea damnată dintre cei doi protagoniști iese mai puternic în evidență, e mai aproape de substanța piesei lui Shakespeare decât pelicula din 1961, te obligă parcă să te agăți și să îți pui speranța în ea.

Doamnelor și domnișoarelor, veți fi mulțumite să aflați că acest West Side Story este dominat de sexul frumos.

Bărbații de aici sunt belicoșii și aducătorii de belele, pe când femeile sunt lucide, pacificatoare (cu excepția unui moment-cheie) și au si partiturile cele mai generoase.

E aproape amuzant că marea slăbiciune a lui West Side Story cel de demult, adică protagonistul masculin, jucat fad de Richard Beymer, are una echivalentă în West Side Story al prezentului, mai precis Ansel Elgort, a cărui față cam cere palme, pe care le merită în realitate, din câte am auzit.

Dacă acest Romeo e un pic antipatic, Julieta lui Rachel Zegler este arhetipală: candidă și delicată pe dinafară, focoasă și animată de spirit practic la interior.

Și frumoasă, bineînțeles.

Mike Faist e un Riff odios, care redă minunat esența lui Tybalt, cel pentru care nu există decât dușmani, care trebuie găsiți și zdrobiți. Culmea, deși e motorul tuturor relelor din film, îmi era mai drag să îl văd pe el decât pe Ansel Elgort!

Cuplul latino din secundar este, de asemenea, dezechilibrat. David Alvarez e arătos, dar cam bățos și nu-l face uitat pe George Chakiris, însă Ariana DeBose e una mujer fuerte y de sangre caliente, ay caramba!

Cântă, dansează, plânge, iubește și suferă cu aplomb și domină fiecare minuțel care îi revine pe ecran.

În cazul ei, nu se poate spune că ar concura cu Rita Moreno din trecut, pentru că aceasta e aici, cu noi, la vârsta-i venerabilă de 90 de ani, într-un rol pe care reușește să-l ridice peste condiția de simplu catalizator de nostalgie.

E un liant între cele două versiuni ale West Side Story și un argument că există povești care merită spuse la fiecare generație.

Așa că revin la vorbele lui Steve Martin la ceremonia Oscarurilor pe care a prezentat-o prin 2003, parcă:

Într-un final, aș vrea să îi mulțumesc lui Steven Spielberg.

Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Doi scriitori care au c***e

By Iulian in Carti 0 Comment

Soarta-mi de cititor care nu se teme de provocări mi-a scos în cale doi scriitori care au coaie.

Nu doar pentru că sunt de sex masculin (asumat, că de la o vreme biologia pură nu mai e o garanție), ci și pentru că romanele lor au tupeul să folosească vehicule narative de care unii nici n-ar cuteza să se apropie.

În Ia uite cine s-a întors, Timur Vernes ni-l trântește pe Hitler înapoi în Germania zilelor noastre și ne arată cum reușește din nou să redevină important, de data aceasta ca vedetă de televiziune, fără să facă rabat de la niciuna dintre ideile-i scelerate.

În Supunere, Michel Houellebecq ne prezintă o Franță în care ajung la putere un președinte musulman moderat și partidul său așijderea, iar intelighenția academică (întruchipată aici de corpul profesoral de la Sorbona) nu ezită să se convertească la această religie și la modul ei de viață patriarhal și poligam.

Scenarii care sunt suficient de îndepărtate, încât să le poți citi fără să o iei razna, dar pe care autorii știu să le construiască suficient de veridic, încât să te revolte și să te înspăimânte.

Ajută la asta și faptul că ambii scriitori uzează de narațiuni la persoana I, cu fluxuri ale conștiinței la care avem deplin acces, minunându-ne și cutremurându-ne de gândurile și apucăturile care colcăie prin mințile personajelor.

Aici nu pot să nu remarc mica diferență, paradoxal de amuzantă, că Hitler al lui Vermes este mai simpatic decât literatul lui Houellebecq, care, bineînțeles, este deprimant cât îl mai lasă puterile creatoare și nu ne scutește de scene de sex pornografic.

Și încă un mic detaliu, tot hilar, este că ambii protagoniști o descriu pe proaspăt pensionata cancelăreasă Angela Merkel drept bolovănoasă. Poate că traducătorul lui Houellebecq o fi avut inspirația să îl copieze pe al lui Vermes sau poate că europenii din vestul continentului au uitat ce mană cerească este un politician fără foflei, dar cu capul pe umeri.

Indiferent că vedeți în aceste două romane alegorii îngroșate sau previziuni realiste, un lucru e cert.

Asta trebuie să facă un scriitor.

Să aibă coaie.

Will Smith are concurență serioasă

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu un pic de documentare și cu fleru-mi de cinefil, l-am plasat pe Will Smith în postura de favorit la Oscarurile de la anul.

Dar tot experiența îmi spune că oricând poate apărea un candidat care să se strecoare printre nominalizați și să prindă avânt pe măsură ce momentul decernării premiilor se apropie.

S-a întâmplat anul trecut cu duelul remarcabil dintre Chadwick Boseman și Anthony Hopkins, care a înclinat spre acesta din urmă doar în ultimele zile ale perioadei de votare.

Cred că Will Smith are o poziție suficient de solidă, însă nu e cazul să deschidă deja șampania, pentru că există cel puțin un pretendent care a explodat pur și simplu, exact ca titlul producției în care joacă – tick, tick… BOOM!.

În stil milosformian, filmul prezintă zbaterile boeme și geneza a două musical-uri de succes de pe Broadway, rod al imaginației și încăpățânării unui artist pe nume Jonathan Larson, care a ars atât de intens pentru creație, încât n-a mai apucat să se bucure de gloria și beneficiile operelor sale.

Un Giuseppe Tomasi di Lampedusa new-yorkez, cum s-ar zice.

Probabil că subiectul ar fi fost prea obscur și n-ar fi suscitat interes în afara lumii teatrului cantant de pe-acolo, dacă nu am fi beneficiat de dubla ipostază a regizorului. Lin-Manuel Miranda e și om din interior (vezi Hamilton), și bine versat în cinematografie, astfel încât a știut precis cât să dozeze și să aproximeze și să convertească materialul-sursă într-unul accesibil oricui e dispus să investească un pic de angajament spectatoricesc.

Un angajament care nu e greu de obținut din partea peliculei, pentru că nu durează mult până ești deja prins în mrejele irezistibilei componente muzicale, dar și a interpretării lui Andrew Garfield.

Am spus-o public de nenumărate ori, am o slăbiciune pentru musical-uri și tot ce ține de ele, dar chiar și fără o atitudine binevoitoare din partea-mi, dăruirea pe care o pune actorul în tot ce face pe ecran e irezistibilă.

Nu e numai emfaza specifică acestui gen de filme, ci însuși spiritul acela dezordonat și generos pe care îl asociem cu marii creatori. Garfield nu e doar Jonathan Larson, ci și Mozart sau Modigliani sau oricare aranjament de neuroni și personalitate care fierbe și erupe, afectându-i și pârjolindu-i pe cei apropiați, dar lăsând în urmă plăsmuiri întru încântarea și învățătura omenirii întregi.

Și mai și cântă, de parcă toată viața asta a făcut și asta are de gând să facă de-acum încolo!

Cum zicea tataie, minunea resteului.

Nici n-a început încă sezonul Oscarurilor, iar eu sunt deja sfâșiat între păreri și preferințe!

Semne bune anul 2022 are.

Pe Godot trebuie să-l cauți, nu să-l aștepți

By Iulian in Filme 0 Comment

Un actor aflat pe un povârniș abrupt al carierei, divorțat și cu probleme de relaționare cu fiica, își câștigă existența organizând ateliere de teatru cu deținuți.

Un moment de ambiție și inspirație îl împinge să depășească sfera banalului și să pună în scenă cu câțiva dintre ei Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, cu efecte întru mântuirea și dezvoltarea sufletească a tuturor.

Rețetă hollywoodiană, însă Un triomphe este făcut în Franța, unde socialismul și cultura sunt luate foarte în serios și unde există o mândră tradiție cinematografică, independentă cât se poate de influența Fratelui mai Mare de peste Ocean, așa că rezultatul este o comedie inteligentă, spumoasă și echilibrată.

Toate aceste merite ale peliculei regizate de Emmanuel Courcol izvorăsc din alegerea materialului dramaturgic pe care se bazează trama narativă și evoluțiile psihologice.

Nu e Shakespeare, cu personajele sale legendare și conflictele sale morale generoase, nici vreo piesă contemporană de pe Broadway, ci una dintre emblemele teatrului absurdului, o creație atât de alunecoasă, încât nouă zecimi din cei care intră în contact cu ea habar n-au de unde s-o apuce (autorul acestor rânduri nu se sfiește să se plaseze în această majoritate).

Pornind de la specificul universului carceral, unde regulile existenței suferă anumite alterări, filmul construiește superb triada hegeliană teză-antiteză-sinteză, astfel că, la final, nu doar că m-am distrat pe cinste, dar Așteptându-l pe Godot îmi glăsuiește altfel, îi simt mult mai acut valoarea, dacă nu chiar geniul.

Distribuție este expresia fidelă a Franței, univers cosmopolit prin alegere, dar și de nevoie. Fiecare dintre deținuți are câteva laturi de explorat și de dezvăluit și, marcă a calității scenariului și interpretărilor, până la final fiecare era întrupat în mintea-mi de spectator angajat.

Ca protagonist, Kad Merad are mult timp rolul de catalizator al reacțiilor și pitorescului celorlalți. La final, se dă totuși Cezarului ce e al Cezarului și actorului ce e al actorului, adică scena. Momentul său este o desăvârșită consumare a tot ce se acumulase intelectual și emoțional până atunci în Un triomphe.

Tot atunci s-a cristalizat și lecția pe care Așteptându-l pe Godot o are de oferit celor care nu se lasă speriați de aporia jumătate insultătoare, jumătate înțelegătoare a lui Samuel Beckett.

Viața e absurdă.

Viața e fără sens.

Viața e o expectativă în vederea sfârșitului.

Dacă e pe-așa, hai s-o facem logică și să-i găsim noi un sens.

Hai să-l căutăm noi pe Godot.

Tenebre în mișcare

By Iulian in Carti, Jocuri 0 Comment

Privit din afară, trenul Orient Express este simbolul confortului și luxului aristocratic.

Înăuntru, însă, ficțiunea îl vede ca pe un mozaic tenebros, care relevă aspecte deloc măgulitoare despre natura umană.

Două creații, din două medii diferite, mi-au conturat această impresie.

Una este romanul Stamboul Train ( de Graham Greene, unul dintre primele ale acestui foarte prolific și longeviv autor, mare cunoscător al naturii umane, atât a celei intime, cât și a celei colective.

A doua este un joc pe calculator din 1997 – The Last Express – realizat de Jordan Mechner tot prin procedeul rotoscopiei (transformarea unei scene filmate într-una animată), ca și legendarul său Prince of Persia cel din 1989.

Ambele compun veritabile microcosmosuri ale perioadei în care se desfășoară: cartea are loc în preajma anului 1930, când fascismul și comunismul trecuseră de faza înmuguririi și deja dădeau în floare; jocul se desfășoară în ajunul Primului Război Mondial, incluzând, printre mulți alții, agenți ruși sau militanți sârbi.

Ambele sunt populate de personaje cu interese obscure, care nu sunt ceea ce par a fi și care nu ezită să se folosească de cei creduli din jurul lor.

Ambele prezintă călătoria cea prelungă drept cadru pentru idile conjuncturale, care nu rezistă odată ce trenul ajunge la destinație.

Și mai este un lucru care le unește:

Și pe Stamboul Train, și pe The Last Express s-a așternut un strat măricel al prafului uitării.

Și e păcat.

Aceia pe care îi încântă ritmul sacadat al roților de tren, aceia care nu tem să exploreze unghere întunecate ale sufletului omenesc, aceia care vor să deslușească marile evenimente ale istoriei din perspective individuale nu vor avea decât de câștigat încercându-le pe amândouă.

Câștigi tu, câștig eu, câștigă România

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Ca unul care se uită cu asiduitate și chiar a și participat la emisiunea Câștigă România!, prezentată de Virgil Ianțu și difuzată pe TVR2, a fost o plăcere să descopăr că există un joc precum M30: 30 de monumente din România.

Și am așteptat până astăzi pentru a vă vorbi despre el, pentru că e 1 decembrie, Ziua Națională a României, iar jocul, prin formatul său, asemănător cu al producției televizate, te ajută să descoperi comori arhitecturale ale țării noastre.

Mecanismul ludic uzează în principal de cărți, fiecare oferind detalii despre un edificiu anume, având asociată și o culoare și o valoare, iar pentru a descrie modul cum sunt folosite, o să fac o paralelă cu un joc al copilăriei, ușor dezavuat ca fiind simplist și practicat prin mahalale, dar de fapt mai subtil decât pare – Șeptică.

Ca și acolo, și în cazul de față e nevoie să ții minte ce cărți au fost deja în joc și de a calcula șansele de a te confrunta cu alte cărți în continuare.

Ajuns aici, merită să mărturisesc că mi-a luat ceva timp până să înțeleg cât de solicitant este acest joc, dacă vrei într-adevăr să îl practici la nivel maxim.

Ajută dacă reușești să reții cât mai multe cărți cu monumente și valorile asociate (greu, dar creierul este un organ al minunilor) și e indispensabil să aloci atenției și situației de pe hartă, pentru a stabili care monumente au fost deja ocupate, care sunt încă libere și câte îți mai trebuie pentru a câștiga.

Victoria la acest joc aduce o notă strategică suplimentară – ai nevoie să fii stăpânul a două din cele trei provincii istorice românești, iar pentru asta nu e necesar să le ocupi toate monumentele, ci doar să ai cu unul mai mult decât adversarul. Un sistem are amintește de alegerile prezidențiale din SUA.

Incitant, fără a fi ermetic, și suficient de scurt, încât să se strecoare într-un program încărcat, jocul are, în primul rând, un rol educativ, iar simpla lectură a cărților este benefică.

Nu numai că am rememorat cu bucurie experiența de a fi văzut aievea clădiri celebre, precum Castelul Huniazilor sau Cazinoul din Constanța, dar am și constatat că există destule despre care nu aveam habar, precum Mânăstirea de la Popăuți.

În calitate de craiovean get-beget, am simțit și fiorul mândriei de a vedea că și orașul meu și-a găsit loc în acest joc, reprezentat fiind de Castelul Fermecat din Parcul Romanescu, ceea ce m-a îndemnat să pun la cale exercițiul de metatextualitate de mai jos.

Și tot M30: 30 de monumente din România m-a ispitit la un alt exercițiu, de data aceasta contrafactual:

Pentru fiecare județ care figurează pe harta de joc, ce alt monument ar mai fi putut fi folosit drept reprezentativ?

Sunt departe de a fi găsit răspunsurile pentru toate, dar, pentru Craiova am o propunere care îi va surprinde, poate, pe concitadinii mei:

Casa Carianopol, construită între 1900 și 1905 conform planurilor arhitectului Petre Antonescu, executate de inginerul italian Giovanni Peressutti, o splendoare de construcție, așa cum se vede chiar și din micile detalii din imaginea de mai jos.

În prezent, este sediul Comandamentului Jandarmeriei Dolj și, cu tot respectul pentru această instituție, cred că ar fi în beneficiul întregii populații a Craiovei, dacă acest monument ar fi deschis publicului, nu înainte de a fi renovat așa cum se cuvine.

De 1 decembrie vă îndemn să fiți buni cetățeni ai acestei țări și, printre multe altele, să jucați M30: 30 de monumente din România.

Câștigi tu, câștig eu, nu contează.

Câștigă România.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un mic antrenament de bun român.

Zbor deasupra unui cuib de îngeri

By Iulian in Filme 0 Comment

Pentru că mai puțintel până la 1 decembrie, Ziua Națională a României, să ne aplecăm asupra pelicule autohtone – Un pas în urma serafimilor – și să încercăm să deslușim de ce nu a avut răsunetul pe care și-l propusese.

Subiectul este generos: viața elevilor de la un seminar teologic, unde deprind corupția, chiulul, concupiscența, delațiunea și alte virtuți necesare profesiunii preoțești care îi așteaptă.

Văzând cât a vuit o parte a societății după apariție reportajului Clanul Marelui Alb, te-ai gândi că filmul regizat de Daniel Sandu a zdruncinat imaginea Bisericii Ortodoxe Române mai ceva ca un cutremur din Vrancea, însă nu mi-aduc aminte să fi auzit pe cineva vorbind despre el, nici de bine, nici de rău.

Explicație este, paradoxal, că însăși calitatea realizării a subminat diatriba.

Nu tu cadre prelungi, nu tu cameră mișcată (prea mult), nu tu sonor bramburit.

Totul în Un pas în urma serafimilor este produs cu o știință aproape hollywoodiană, iar fiecare secvență are un aer de déjà vu, ca și cum cineastul a vrut să bifeze multiple surse de inspirație și să își încerce puterile în fel și chip, de la suspans la erotism sau de la tensiune psihologică la umor de situație. Remarcabil e că i-a și ieșit nu doar o colecție de pastișe, ci un rezultat omogen, care ține interesul treaz și face uitată durata de două ore și jumătate.

Mai mult, scenariul e departe de a fi mușcător și pronunțat antipopesc, ci se concentrează mai ales pe aventurile picarești ale protagoniștilor, în frunte cu personajul lui Ștefan Iancu, care evoluează de la boboci idealiști la experți în găinării și abureli și care se opun dictaturii insidios-evlavioase a preotului jucat de Vlad Ivanov.

Contextul teologic și costumele aferente pot fi schimbate ușor și dăm fie peste Orașul și câinii al lui Llosa, fie de Zbor deasupra unui cuib de cuci, iar acestea sunt doar două exemple pe care le-am găsit pe loc.

Tânărul Iancu a fost o alegere inspirată pentru rolul principal, deoarece are un aer candid, dar și destulă înzestrare actoricească, încât să adune straturile de șmecherie acumulate pe parcurs și să redea anumite conflicte interioare în care îl azvârl propriile-i acțiuni mai mult sau mai puțin necugetate.

Vlad Ivanov face știe mai bine, adică să alterneze între blândețe mieroasă și tiranie explicită, cu tranziții atât de line, încât te gândești că e tipul de om de care ar cam trebui să te ferești ca dracul de tămâie (dat fiind specificul filmului, poanta asta era inevitabilă).

Mi-a făcut plăcere să îl revăd și pe marele actor craiovean Valer Dellakeza în același tip de rol de preot venerabil și înțelept, deși replicile care îi revin nu mai au același impact în atmosfera emoțională a narațiunii precum în Sieranevada.

Un pas în urma serafimilor îmi readuce aminte că în România avem o mie și una de probleme.

Dar măcar pe una începem să o rezolvăm.

Facem filme care nu mai agresează simțurile.

Oare cât ne-am schimbat?

By Iulian in Filme 0 Comment

Unele dintre cele mai surprinzătoare și savuroase scene din House of Gucci sunt acelea în care protagonista apelează la o vrăjitoare, pentru a desluși întorsăturile viitorului, dar și pentru a găsi calea înapoi înspre inima soțului, deviată spre blondă.

Aceste momente sunt, probabil, menite a proiecta o latură irațională personajului jucat de Lady Gaga, dar e cazul să recunoaștem că nu se petrec doar pe tărâmul ficțiunii.

Vrăjitoarele și vrăjitoria există sub diverse forme de când lumea și au atras atenția de cînd lumea.

Se întâmpla și acum aproape 100 de ani, în coproducția suedezo-daneză Häxan (Vrăjitoare).

Realizat în 1922, perioadă de apogeu a cinematografiei mute, acest film al cărui artizan este Benjamin Christensen este foarte greu de categorisit.

Are părți atât de didactice, încât uneori pare smulsă dintr-o școală online avant la lettre.

Are un narator atât de auctorial, încât pare un eseu cu tente anticlerical-socialiste ale realizatorului.

Are transpuneri atât de literale ale unor practici și mituri despre vrăjitoare, în special cele din Evul Mediu, încât pare o comedie.

Are secvențe lucrate cu un așa meșteșug dramatic și vizual, încât pare un thriller supranatural din care regizorii de azi încă mai au de învățat.

Adulat de adepți ai bizarului, precum suprarealiștii sau ilustrul scriitor narcoman William Burroughs pentru efectele hipnotice ale transpunerii supranaturalului, Häxan m-a impresionat pe mine, unul, în primul rând prin inteligența cu care redă mecanismele psihologice ale paranoiei colective, ale denunțului, ale interogatoriilor țintite și ale construirii unor narațiuni care să explice frici și angoase.

Deși am apreciat erudiția pe care o pune o în joc pe parcursul filmului, m-am simțit ușor amuzat de condescendența sentențioasă a cineastului și cam sceptic față de unele concluzii psihanalitice.

Însă finalul m-a găsit în deplin acord cu demersul său ca întreg.

Da, vrăjitoarele nu mai pupă dosul lui Belzebut și nici nu mai zboară pe mături ca să se adune de Sabat.

Dar îi avem pe demonizabilii Bill Gates și pe Gyorg Soros, vaccinul e unealta Necuratului, Oculta Mondială are planuri odioase pentru muritorii de rând.

Și îi mai avem și pe cei care, crezându-se foarte deștepți, îi consideră pe ceilalți proști.

Oare cât ne-am schimbat?

Și cât nu?

Patrizia Delizia

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintru început vă spun: Lady Gaga este delicioasă în House of Gucci.

Și când e Lady Macbeth, și când e o țață, și când e fragilă, chiar și când e acră.

Accent italian? Nu prea, dar, como se dice aici la voi, nu importă (pentru House of Gucci Reloaded, îl recomand pe Răducioiu drept consultant lingvistic).

Abilitățile actoricești ale Gagăi mi-erau cunoscute din A Star Is Born, dar acolo erau proptite de tematica filmului și sprijinite de faptul că avea și de cântat.

Aici, însă, defilează pe un catwalk de reacții, cu o nonșalanță și o intensitate care uneori o fac uitată pe zănatica artistă.

Iar asta în condițiile în care e înconjurată de o paradă de creații actoricești haute-couture.

Al Pacino mușcă din scenariu cu emfaza de odinioară, Jeremy Irons aduce acea distincție care e numai a lui, Salma Hayek e devastator de comică în rolul unei vrăjitoare, iar Adam Driver dovedește încă o dată cât de înzestrat e, parcurgând credibil traseul de la pămpălău la fasonat.

Fiecare dintre actori pare a ne spune să nu luăm pelicula foarte în serios, dar niciunul nu o face precum Jared Leto.

Burdușit de machiaj, acest veritabil cameleon revarsă pe ecran un arsenal interpretativ atât de bombastic, încât până și Johnny Depp în Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (singurul film din serie care contează) pare un monument de subtilitate.

Nu m-ar mira să-l văd luând Zmeura de Aur și Oscarul pentru același rol, deși i-l doresc pe cel din urmă, pentru că ajunsese să mă facă să râd numai văzându-l.

Eu în haine de fițe și de marcă nu mă îmbrac, dar am snobismul meu, care mă ține la distanță de gloata de detractori ai acestei producții, care îi deplâng superficialitate scenariului, de parcă n-ar fi fost crescuți cu Dallas și Dinastia, dacă n-or fi fost chiar concepuți, botezați și înțărcați în timpul lui Tânăr și neliniștit (pentru cititorii mai tineri, acestea sunt telenovele din partea de miazănoapte a Americilor).

Prin intermediul regiei dinamice a lui Ridley Scott, care demonstrează și mai abitir decât în The Last Duel că își trăiește o a doua tinerețe, prin coloană sonoră strălucită, variind de la Rossini la David Bowie, care contrapunctează sarcastic momentele acțiunii, precum și prin regalul interpretativ pe care am avut onoarea a vi-l expune, mi s-a oferit din nou ocazia să încerc acea satisfacție răutăcioasă de a vedea că și în lumea celor dezgustător de bogați colcăie patimi de cea mai joasă speță.

Iar Italia rămâne cea mai frumoasă țară din lume, chiar și când e scenă pentru crimă, lăcomie, ipocrizie sau prostie.

Bine le mai zice Orson Welles alias Harry Lime în The Third Man:

You know what the fellow said – in Italy, for thirty years under the Borgias, they had warfare, terror, murder and bloodshed, but they produced Michelangelo, Leonardo da Vinci and the Renaissance. In Switzerland, they had brotherly love, they had five hundred years of democracy and peace – and what did that produce? The cuckoo clock.