Sezon de Oscar – A Complete Unknown

Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.

Și, culmea, reușește să se facă acceptat.

Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.

Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.

Atât e de bună.

În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.

Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.

Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.

Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.

Iar de aici rezultă interpretări excepționale.

Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.

Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.

Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.

Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.

Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.

Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.

Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.

Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.

Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.

Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Când Oscarul și Nobelul se întâlniră

Suntem în plin sezon de Oscar și am remarcat că, printre nominalizați, mai precis la categoria scenariu adaptat, se află și Kazuo Ishiguro, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.

Autorul nipono-britanic, atât de fin cunoscător al celor două culturi din care își extrage seva inspirației, era singurul capabil să ia capodopera lui Airo Kurosawa, Ikiru, și să o transpună în Anglia victoriană în Living, prilejuindu-i lui Bill Nighy un rol extraordinar.

Această întâlnire dintre Nobel și Oscar m-a ispitit să explorez puțin istoria cinematografiei, dar și a literaturii, ca să descopăr când a mai avut loc.

Astfel, Kazuo Ishiguro aparține unui club foarte restrâns și ilustru.

O să-l includ aici și pe Bon Dylan care a luat Nobelul în 2016, după ce câștigase Oscarul în 2001, deși nu pentru vreo categorie care are legătură cu scenariul, ci pentru melodia originală Things Have Changed de pe coloana sonoră a filmului Wonder Boys (2000). Dar versurile sunt scrise de el și sunt atât de subtile, sarcastice și chiar întunecate, încât locul lui în club este incontestabil.

John Steinbeck, câștigător de Nobel în 1962, are nu una, ci trei nominalizări la Oscar pentru scenariu: Lifeboat (1944), A Medal for Benny (1945) și Viva Zapata! (1952).

Dintre aceste filme, merită menționat Lifeboat, pentru cadrul restrâns și inedit în care are loc acțiunea, precum și pentru cea mai simpatică apariție fugitivă a regizorului Alfred Hitchcock.

Deși a refuzat Nobelul care i-a fost decernat în 1964, Jean-Paul Sartre figurează printre laureații acestui premiu, fiind totodată nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului Les orgueilleux (1953).

Harold Pinter a luat Nobelul în 2005, dar înainte de asta deja bifase două nominalizări la Oscar, una pentru modul cum a adaptat scriitura lui John Fowles în The French Lieutenant’s Woman (1981), iar cealaltă pentru propria piesă transpusă pentru marele ecran în Betrayal (1983).

Președinte de onoare al acestui club rămâne George Bernard Shaw, care, după ce primise Nobelul în 1925, a cîștigat și Oscarul în calitate de co-scenarist al propriei lucrări dramaturgice Pygmalion, ecranizată cu același titlu în 1938 și avându-i în distribuție pe Leslie Howard și Wendy Hiller.

Referitor la Oscarul lui Shaw, există două anecdote care merită amintite.

Deoarece scriitorul nu a fost prezent la ceremonie, premiul a fost preluat chiar de cel care prezentase nominalizările, Lloyd C. Douglas, care a glumit spunând: Povestea domnului Shaw este acum la fel de originală ca acum trei mii de ani.

Deși n-a refuzat statueta, ireverențiosul autor n-a avut prea multă grijă de ea, astfel încât, la moartea sa, când reședința i-a fost transformată în muzeu, prețiosul premiu era atât de plin de patina vremii, încât curatorul a crezut că e un obiect fără valoare și l-a folosit drept suport pentru ușă.

Și așa a rămas ceva vreme, până când, din fericire, cineva și-a dat seama de însemnătatea ei, iar Oscarul stă acum alături de Nobel în muzeul dedicat unuia dintre cei mai hâtri scriitori din toate timpurile.

Top 10 melodii de Oscar

Suntem în perioada care precedă un nou sezon de Oscar, așa că m-am gândit să îmi umplu timpul până la noua cursă către statuete realizând un Top 10 al celor mai bune melodii care au câștigat acest premiu.

Mă așteptam să fie o sarcină agreabilă și simplă.

Agreabilă a fost, dar nici pe departe simplă.

Sunt atâtea cântece remarcabile, încât să alegi doar zece și să le mai și ierarhizezi s-a dovedit o sarcină cruntă, dar pe care, cumva, am dus-o la capăt.

Iată lista, conștient fiind că nu coincide cu a nimănui de pe planeta asta.

10. Over the Rainbow din The Wizard of Oz (1939), interpretată de Judi Garland;

Știu, melodia este mai cunoscută în altă interpretare și cu altă semnificație, dar cea de aici este un moment neprețuit din istoria cinematografiei. Vocea mlădioasă unei Judy Garland tinerele este perfectă pentru a exprima sentimentul de tânji către o aventură care să te scoată din mundanul existenței. Și ce aventură va fi!

9. Flashdance… What a Feeling din filmul Flashdance (1983), interpretată de Irene Cara;

Anii ’80 abundă în melodii extraordinare care au luat Oscarul și le enumăr aici pentru plăcerea de a vi le reaminti: I Just Called to Say I Love You a lui Steve Wonder, Say You, Say Me a lui Lionel Richie, Take My Breath Away a celor de la Berlin (I’ve Had) The Time of My Life a lui Bill Medley și Jennifer Warnes. Însă, dacă e să aleg una, este acesta, pentru dinamism, pentru optimismul pe care îl degajă și pentru scena pe care o însoțește. Ca și în cazul lui Bruce Springsteen de mai sus din top, videoclipul este esențial pentru întregirea impresiei pe care cântecul îl produce.

8. Que Sera, Sera din filmul The Man Who Knew Too Much (1956), interpretată de Doris Day;

Nu doar vocea cristalină a lui Doris Day te seduce iremediabil, ci și structura ciclică a versurilor, precum și înțelepciunea lor. Ferice de cel care nu e bântuit de trecut și senin în privința viitorului.

7. Ta paidia tou Peiraia (Niciodată duminică) din filmul Pote tin Kyriaki (1960), interpretată de Melina Mercouri;

Există mai multe versiuni ale acestui cântec, Connie Francis are o variantă remarcabilă, însă nu cred că există vreo combinație mai potrivită decât cea dintre aceste ritmuri grecești inconfundabile și vocea răgușită a superbei Melina Mercouri, a cărei întreagă atitudine emană spiritul acelei lejerități elene pe care o regăsim vară de vară, când îi invadăm fără menajamente.

6. Streets of Philadephia din filmul Philadelphia (1993), interpretată de Bruce Springsteen;

Așa cum spuneam mai înainte, e esențial să urmăriți videoclipul cu Bruce Springsteen străbătând acele străzi dezolante, cu șomoioage de ziare purtate de vânt, pentru a simți cel mai bine impactul unor versuri precum acestea: I was bruised and battered/ I couldn’t tell what I felt/ I was unrecognizable to myself. Remarcabil este că, deși acest artist colosal e prezent în mintea mea în special pentru energia leonină din cântece precum Born in the USA sau altele similare, aici vocea lui e întrebuințată cel mai bine. Poate doar Tougher than the Rest să rivalizeze cu cea de aici.

5. Under the Sea din filmul The Little Mermaid (1989), interpretată de Samuel E.Wright;

E greu să reziști ritmurilor caraibiene, accentului crabului Sebastian și umorului versurilor acestei melodii care este doar una dintre capodoperele muzicale ale unei producții din perioada de grație a celor de la Disney. Mi-ar fi plăcut ca Oscarul să fie dat ex aequo acestei împreună cu Kiss the Girl. Căutați și melodia Ursulei, e cel puțin la fel de haioasă.

4. Lose Yourself din filmul 8 Mile (2002), interpretată de Eminem;

Cred că sunteți de acord cu mine că 8 Mile a fost o peliculă surprinzător de bună, cu Eminem arătând veritabile calități actoricești, cu o atmosferă autentică și cu acumulare emoțională bine dozată. Ce n-a surprins pe nimeni e muzica, excepțională de la un cap la altul și având în frunte acest cântec puternic al unui artist care a făcut istorie, fie că ți place de el sau nu.

3. Things Have Changed din filmul Wonder Boys (2000), interpretată de Bob Dylan;

Omul ăsta a luat Grammy, Nobel și Oscar, iar dacă asculți versurile acestui cântec nu e de mirare de ce. Însă acestea n-ar fi nimic fără linia melodică care te prinde în mrejele ei și fără vocea aceea sarcastică a unei legende perpetue. People are crazy and times are strange/ I’m locked in tight, I’m out of range/ I used to care, but things have changed.

2. Shallow din filmul A Star Is Born (2018), interpretată de Lady Gaga și Bradley Cooper;

Că Lady Gaga știe să cânte, știam. Că Bradley Cooper știe să joace, știam. Dar că fiecare dintre ei poate să facă foarte bine ce face și celălalt, asta a fost o surpriză pentru întreg mapamondul, inclusiv pentru subsemnatul. Tresar și zâmbesc de fiecare dată când aud melodia asta răzbătând din vreun bar sau vreo mașină sau vreun televizor. Lumea nu e chiar așa Shallow, cu asemenea creații.

1. My Heart Will Go On din filmul Titanic (1997), interpretată de Celine Dion.

Copleșit de propriul succes și de intensitatea melodramei în jurul căreia este construit, Titanic al lui James Cameron a dobândit o faimă nedrept de proastă de-a lungul timpului. Însă nimeni nu poate spune că nu e o realizare epocală. Nu știu dacă aș mai putea să îl văd încă o dată, însă nici nu e nevoie, pentru că acest cântec are darul de a aduna în el esența a ce e mai frumos și trist în viața acelor personaje fictive și în a noastră, a celor în carne și oase și simțire.