Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.
Și, culmea, reușește să se facă acceptat.
Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.
Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.
Atât e de bună.
În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.
Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.
Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.
Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.
Iar de aici rezultă interpretări excepționale.
Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.
Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.
Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.
Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.
Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.
Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.
Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.
Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.
Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.
Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.
The Only Girl in the Orchestra
Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl