Cate Blanchett | Caiet de insemnari

Părinți … Copii

By Iulian in Filme 1 ianuarie 2026 0 Comment

E început de 2026, iar în acest an, ca în oricare altul, cele mai grele lucruri de gestional vor fi relațiile cu ceilalți.

Iar dintre acestea, cele mai complicate rămân cele dintre părinți și copii.

O știe religia, o știe arta, o știe chiar și un regizor cu gust pentru poetic și ermetic precum Jim Jarmusch, care ne propune propria explorare a acestei dileme în Father Mother Sister Brother.

Filmul este compus din trei părți relativ egale ca lungime, în care părinți (în general cu înclinații spre artă) și copii adulți, cu un grad pronunțat de înstrăinare, fac încercări de a se reconecta, cu rezultate derutante sau chiar jenante.

Prima componentă a tripticului are loc într-o zonă montană din SUA, a doua în Dublin, iar ultima în Paris, dar există multe filiații între cele două, mesajul global fiind că această aporie relațională este universală.

Există și multe elemente scenice comune, unele simboluri recurente și câteva mini-situații amuzante care reapar ca un liant între aceste mici piese de teatru fin absurb.

De menționat că una dintre chestiunile care se repetă în varii forme este cea a banilor. Cu tot simțul lui estetic, Jarmusch știe cât de mult otrăvește partea financiară relațiile dintre oameni și, deci, cele dintre părinți și copii.

Ca în alte creații ale acestui cineast, cum ar fi sublimul Ghost Dog: The Way of the Samurai, interpretările sunt minimale, ca o filosofie Zen aplicată actoriei.

Membrii distribuției au înțeles misiunea și s-au achitat de ea fără greșeală și fără excepție.

Aceasta este, poate, calitatea supremă a filmului.

De la Adam Driver (eheee, ce departe a ajuns în ochii mei!), Cate Blanchett sau Charlotte Rampling nu te-ai aștepta la altceva, dar e formidabil să constați că nu sunt cu nimic deosebiți față de Mayim Bialik, Indya Moore, Luka Sabbat sau Vicky Krieps, aceasta din urmă având și argumentul suplimentar că și-a făcut intrarea în lumea mare a cinematografiei alături de nimeni altul decât Daniel Day-Lewis în Phantom Thread.

Și, pe lângă ei, mai este și inimitabilul Tom Waits, cântărețul cu voce cavernoasă, care, ce-i drept, a mai cochetat cu actoria (vezi Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh), așa că n-ar trebui să fiu surprins de ce realizează aici.

Și totuși nu pot să nu declar ritos că e precum Kevin Spacey în The Usual Suspects.

Nu zic mai mult, vă las să vedeți Father Mother Sister Brother și să descoperiți singuri.

Vă avertizez, însă, că e nevoie de răbdare.

Dar nu e ăsta, până la urmă, ingredientul necesar a supraviețui relațiilor cu semenii noștri, mai ales cei cu care împărtășim niște gene?

Secretul armoniei de cuplu

By Iulian in Filme 16 martie 2025 0 Comment

Cu filmele de Oscar pătrunzi pe tărâmuri necunoscute, neplăcute uneori, care îți deschid porți către alte perspective sau ideologii.

E o aventură de-a pururi fascinantă.

Dar e solicitantă, noroc că n-are loc decât vreo lună și ceva pe an.

Între două sezoane de Oscar, trebuie să te dregi, iar eu am început deseriozificarea de primăvară cu o peliculă delicios de inteligentă intitulată Black Bag.

Ca tramă narativă, pare odrasla unui mariaj dintre Tinker Tailor Soldier Spy și Mr. & Mrs. Smith: un expert din serviciile de informații britanice își suspectează un grup de colegi apropiați că ar fi implicați în furtul unui secret tehnologic periculos.

Printre cei vizați de suspiciuni e chiar și consoarta lui și de aici să te ții tensiune și răsturnări de situație.

Descrierea n-ar fi, însă, completă, dacă n-aș adăuga la pedigree și Closer, adică drama maritală care subliniază cât de străvezie e onestitatea într-un cuplu.

Rezultatul final e un film de o lungime de mare bun simț, o oră și jumătate, care se scurge pe nesimțite, punându-te în pielea unui spectator deștept care îi urmărește pe alții făcând chestii deștepte.

Scenariul lui David Koepp e nerușinat și impecabil, coloana sonoră e antrenantă, decupajul ca de pe Savile Row, toate sub bagheta unui Steven Soderberg care ne aduce aminte de ce e regizorul care a primit odinioară două nominalizări la Oscar în același an.

Actorii de calitate premium nu asudă pentru roluri, dar nu pentru că nu se străduiesc, ci pentru că, precum personajele pe care le întruchipează, sunt atât de buni la ce fac.

Michael Fassbender îl reia pe reușitul taciturn din The Killer, îl perie puțin și îi dă mai multe vorbe, iar Cate Blanchett poate să fie oricând o scorpie un pic nevrotică și secretoasă deoarece e, na, Cate Blanchett.

Restul distribuției e pe măsură, deși nu pot să nu remarc cu câtă poftă s-a înfipt în rol Marisa Abela (fostă Amy Winehouse), a cărei scenă cu Fassbender și cu sfincterul rămâne preferata mea dintr-o producție pe care, nota bene, am savurat-o da capo al fine.

Că tot e vorba de spionaj în Marea Britanie, e făcut să nu i se facă loc și unui Pierce Brosnan îmbătrânit cu stil, care e la fel de fermecător și când face pe acritul.

Și mai e ceva ce trebuie neapărat să vă spun.

Orice mister plasat în Marea Britanie, declamat de interpreți cu acel accent inimitabil, care începe și se sfârșeșete agathachristian la o masă cu suspecți e mai tare decât orice omolog de peste ocean.

Bănuiesc că ați ajuns până aici cu cititul ca să aflați secretul cu care v-am momit în titlu

Hai că vi-l zic.

Secretul armoniei în cuplu este să îl supraveghezi pe celălalt până în pânzele albe, dar să nu te dai în lături de la nimic pentru a-l scoate din belea, dacă situația o cere.

Poftim de implementați-l.

Sezon de Oscar 2022 – Nightmare Alley

By Iulian in Filme 27 februarie 2022 0 Comment

Alături de West Side Story, la ediția aceasta a Oscarurilor, și Nightmare Alley vine ca un film de care nu aveam neapărată nevoie, deoarece există o versiune anterioară remarcabilă, în cazul de față ecranizarea din 1947, avându-l drept protagonist pe Tyrone Power la apogeul charismei și sex-appeal-ului.

Și tot ca la West Side Story, singura rațiune de a fi a producției celei noi este că povestea încape pe mâna unui regizor adecvat, în cazul de față Guillermo del Toro, a cărui aplecare către macabru vine mânușă peste această tramă narativă.

Un tip aciuat la un circ învață tainele unui sistem de a mima citirea gândurilor și, furat de succesul și puterea pe care i le aduce, se lasă prins în mrejele unei combinații cu urmări funeste.

Mai multe nu vreau să vă spune, deoarece merită să aveți parte de evoluția personajului jucat cu deja obișnuitu-i farmec de Bradley Cooper, e o lecție elocventă, aplicabilă chiar evenimentele tragice în curs.

E clar lui del Toro i-a fost drag să-și manifeste abilitățile în Nightmare Alley. Deși nu alterează esența acțiunii originalului, ci doar adăugă un final cu tâlc, broderiile vizuale și de compoziție sunt încântătoare, bineînțeles, dacă aveți un pic de stomac puternic.

Ba mă încumet să zic că este mult peste aiureala multipreamiată numită The Shape of Water.

M-a impresionat cu precădere prima parte a filmului, cea care are loc în universul circului, atât de sinistru și fascinant, încât m-a trimis cu gândul la două capodopere din domeniul jocurilor pe calculator – Sanitarium și Pshychonauts.

Ambele au câte un nivel de acest fel, memorabil și atât de sinistru, încât nu te poți întreba de ce oare un loc de divertisment a ajuns să aibă astfel de ipostaze în mentalul colectiv.

Poate pentru că materializează angoasele și deviațiile pe care le împărtășim doar psihologului sau duhovnicului?

Pe lângă virtuozitatea vizuală, materializate în binemeritate nominalizări pentru costume, decoruri și imagine, Nightmare Alley de acum plusează cu încă un aspect față de versiunea cea veche.

Dacă acolo toată atenția era absorbită covârșitor de persoana lui Tyrone Power, aici meritele interpretative se distribuie mult mai democratic. Pe lângă prestația meritorie a lui Bradley Cooper (ascultați numai cum își modulează vocea în funcție de context), nu e actor de marcă în acest film care să nu aibă măcar un moment de efect.

Și nu sunt puțini: Rooney Mara, Willem Dafoe, Toni Collette, David Strathairn, Richard Jenkins, Mary Steenburgen, Ron Pearlman. Ca să-l parafrazez pe amicul Victor, cu care am împărtășit fiorul întunericului de cinema, când ai așa nume la dispoziție, n-ai cum să nu faci ceva tare de tot.

O menține specială i se cuvine lui Cate Blanchett, care își compune personajul după toate canoanele femeii fatale a filmelor noir din perioada lor de glorie (Barbara Stanwyck în Double Indemnity este primul exemplu care îmi vine în minte). Interacțiunile dintre ea și Cooper sunt un veritabil Război Rece, un melanj de reconciliere mimată, aroganță și duplicitate.

S-a vorbit mult despre faptul că Nightmare Alley și-a găsit locul pe lista pentru cel mai bun film, în dauna unor pelicule considerate mai adânci, precum The Lost Daughter, care a punctat cu scenariul sau actrițele.

Pot să înțeleg obiecțiile, însă mi-e tot la fel de limpede că Hollywood-ul are nevoie să recompenseze și meșteșugul de a plăsmui vise.

Chiar și când acestea sunt coșmaruri.

The Mitchells vs the Machines

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Tristeti provinciale

By Iulian in Filme 11 iunie 2010 2 Comments

Nu stiu cum s-a vazut Robin Hood la fabulosul, mirobolantul IMAX din Bucuresti, dar la un amarat cinematograf din provincie nu a reusit decat sa ma intristeze.

Pareri defavorabile auzisem destule, dar m-am dus la el increzator ca ceva, ceva tot imi va placea, mai ales ca, teoretic, aveam motive: e cu Russell Crowe, Cate Blanchett si Max Von Sydow, e regizat de Ridley Scott si spune povestea unui personaj pe care il indragesc de cand eram pustan.

Vreo 15-20 de minute din film eram gata sa ma ii iau apararea fervent impotriva detractorilor. Robin al nostru slujeste in armata lui Richard Inima de Leu, care e prezentat demitizat si abrutizat, adica veridic din punct de vedere istoric, ceea ce nu mi s-a parut de lepadat. Numai ca, dupa ce mult romantatul rege moare si Robin al nostru ia identitatea unui nobil, cu tot ce presupune asta, si intra in mrejele unei conspiratii menite sa subjuge Anglia, totul se rupe. Povestea se precipita, conflictele sunt puerile si previzibile, relatiile dintre personaje sablonarde.

Tristetea nu a survenit din simplul fapt ca am vazut un film slab, pentru ca asta e inevitabil cand iti place aceasta arta. M-a pus pe ganduri traseul inexorabilal marilor artisti care au facut parte din esecul numit Robin Hood. Toti cei pe care i-am mentionat mai sus au avut momente sublime in carierele lor (Russell Crowe si Ridley Scott chiar l-au impartasit in Gladiator) si nu se poate spune despre ei ca mor de foame sau ca nu au strans suficienti bani sa le ajunga pana la sfarsitul vietii. Atunci, ce nevoie i-a impins sa se inhame la un proiect in care nici macar nu au crezut?

Ca sa va dati seama pe ce ma bazez cand spun asta, urmariti-l pe Crowe, un actor care are darul de a imbina vitalitatea si expresivitatea. E placid, vrea sa fie dur, are vorba putina, ca sa nu interpreteze prea mult, dar nu prea ii iese; in apararea lui, la ce scenariu are Robin Hood, il inteleg de ce n-a vrut sa se faca auzit prea des.

Cu Ridley Scott am sa fiu mai rau; il cunoasteti, e regizorul scenelor de lupta impecabile si spectaculoase si, pe alocuri, il recunoastem; dar are si unele derapaje majore, precum invazia din finalul filmului care seamana cu debarcarea din Normandia. Intertextualitate, frate, dar s-o stim si noi! Cred ca un dram de senilitate tot l-a atins pe batranul maestru. Pana la urma, Ridley Scott nu e Sergiu Nicolaescu!

Robin Hood e un motiv sa mai tineti din cand in cand cont si de gura lumii.

Femei, femei – e plina lumea de nebune

By Iulian in Filme 8 ianuarie 2009 2 Comments

Doua mari actrite dau viata unor doua monumente de psihologie. Cate Blanchett e o profesoara, casatorita, cu odrasle, care are o aventura cu un elev de vreo 15 ani (ceva a la cazul Ralph, mult dezbatut la OTV), iar Judi Dench este o alta profesoara, fata batrana la vreo 60 de ani, inteligenta, cu o retorica afectata si cam sociopata, care o manipuleaza pe prima pentru a-i fi prietena, nelipsind aluziile de iubire lesbiana. Notes on a Scandal exploreaza intr-un mod afurisit de subtil atat criza varstei de mijloc, cat mai ales infamia solitarului, care uzeaza de orice tertip pentru a umple golul iremediabil al singuratatii.

E fascinant sa urmaresti manevrele perfide ale lui Judi Dench, descrise amanuntit de insusi monologul interior al actritei, mai ales cand acestea sunt insotite de muzica lina, dar nelinistitoare, a lui Philip Glass. Dincolo de neverosimilul legaturii dintre Cate Blanchett (si ea nominalizata la Oscar) si pustanul amorez, zbaterea zadarnica a personajelor si traseul lor spre autodistrugere sunt de-a dreptul palpitante.

Notes on a Scandal este o tragedie greaca antica, perfect adaptata contemporaneitatii.