ipoteza sapir whorf | Caiet de insemnari

Adevărul e o decizie

By Iulian in Filme 5 noiembrie 2023 0 Comment

Soțul unei scriitoare e găsit mort după o cădere de la etajul doi al cabanei în care locuia împreună cu consoarta și cu fiul preadolescent, care are ceva probleme cu vederea.

Inevitabila Investigație relevă că parcă n-ar fi sinucidere, așa că soția e pusă sub acuzare, iar principalul martor e chiar copilul ei.

Descris așa, Anatomie d’une chute e o dramă judiciară cum s-au mai făcut pe lumea asta

Într-un fel, chiar e. Ambiguitatea care persistă pe tot parcursul peliculei poate trimite cu gândul către The Paradine Case sau, chiar mai apăsat, către Reversal of Fortune.

Dar filmul lui Justine Triet e mai mult decât o poveste despre relativitatea aflării unor răspunsuri faptice.

Secvența de început este compusă în mod deliberat pentru a induce o stare de tensiune, de senzație că e ceva în neregulă și de premoniție a unor lucruri neplăcute.

Odată ce pășești pe tărâmul acestei stări psihologice și ți-o asumi, tu, spectatorul, nu mai ești observator al narațiunii, ci însuși obiectul experimentului pe care și-l propune.

De la minut la minut, vei fi expus la păreri contradictorii și, după ce pare că te-ai oprit asupra uneia, descoperi că și cealaltă e la fel de consistentă.

Iar această pendulare nu te slăbește niciodată, e constanta unui film în care tot e variabil.

Există o scenă emblematică, în care băiatul acuzatei (Milo Machado Graner) este în boxa martorilor audiați și își mută privirea spre cele două părți ale judecății, acuzarea și apărarea, iar camera îi urmează mișcările capului, astfel încât noi înșine simțim dilema aproape organic.

Pot exista persoane care vor reacționa negativ la descoperi că o producție cinematografică îi tratează ca pe cobai. Am simțit asta la colegii mei de vizionare.

Pentru mine, însă, a fost o excelentă oportunitate să remarc modul cum mintea mea se orientează automat la contactul cu un vast ansamblu de stimuli, variind de la grimase și vorbe și ajungând până la diagrame și artificii retorice.

Iar trecerile de la engleză de la franceză nu sunt întâmplătoare. Nu cred că am mai întâlnit vreo creație de ficțiune care să pună în practică atât de subtil Ipoteza Sapir-Whorf.

Tocmai această nesperată șansă de a-ți contempla vulnerabilitatea naturală justifică durata filmului.

Sub două ore, Anatomie d’une chute ar fi virat către un mister de tip Agatha Christie. Dar, acordându-ne minute bune de alternanță ideologică, filmul ne oferă șansa acestei răsplăți pentru calitatea noastră de subiecți ai experimentului.

Bineînțeles, acesta n-ar funcționa, dacă scenariul și regia lui Justine Triet n-ar fi puse în practică de o suită de interpretări magistrale.

Ce impresionează la Sandra Huller e că, într-o distribuție care face o treabă excelentă, remarci în orice moment că ea de-a dreptul extraordinară.

Tot ce își propune filmul ca întreg se regăsește în persoana ei. O compătimești, o suspectezi, o compătimești, o suspectezi și tot așa până la final.

Care îi va nemulțumi pe aceia care simt că sunt îndreptățiți să vadă cercul dreptății absolute și definitive închizându-se.

Câteodată n-avem încotro decât să alegem ce vrem să credem.

E un adevăr.

Cuceriri SF (20)

By Iulian in Carti 26 octombrie 2020 0 Comment

Într-o perioadă în care adepții științei și cei ai fantasticului se luptă în argumente, lectura unor cărți SF e mai mult decât adecvată:

Babel-17 – fără a-mi fi plăcut în mod deosebit, îi recunosc acestui roman al lui Samuel R. Delany meritul aparte de a fi îngrămădit într-un spațiu relativ redus o mulțime de teme și personaje. Dacă am rezerve în privința acestui clasic al genului, este din cauză că părțile cele mai bune rămân incomplete, ca și cum scriitorul te-ar chinui tantalic. Povestea exploatează vag ipoteza Sapir-Whorf (aceeași pe care și-a bazat Ted Chiang nuvela care a dat superbul Arrival), cum că limba în care comunicăm ne influențează gândirea, și vizează un fel de spionaj la nivel galactic, transplantat într-un germene de epopee spațială, care, încăput pe mâna unui Iain M. Banks, s-ar fi extins luxuriant. Părțile de început sunt cele mai reușite și demonstrează că scriitorul are condei și imaginație, ceea ce îmi dă argumente să mă apropii vreodată și de capodopera-i controversată Dhalgren.

A Fire Upon the Deep – roman-mamut, care înglobează două fire narative distincte, atât de bine construite, încât ar fi putut fără probleme să aibă succes separat. Și mai meritoriu e faptul că Vernor Vinge reușește să le înnoade și să le aducă împreună într-un mod coerent, care uzează acumulările afective din ambele părți. Într-o eră în care omenirea s-a extins atât de mult în spațiu, că s-a divizat în specii de tot felul și a mai și găsit altele inteligente pe unde s-a aciuat, o parte de univers e infectată de o entitate malefică transcendentală, care amenință să îl acapareze în întregime. O parte dintre protagoniști sunt pe o navă care gonește contracronometru spre o planetă micuță și aparent insignifiantă, unde se găsește singura șansă de a o învinge. Acolo, alți protagoniști umani descoperă o civilizație de un inedit uimitor. Este vorba de un fel de lupi care acționează și gândesc colectiv, astfel că o haită este un organism unitar, cu trăsături care le reunesc pe cele ale componentelor sale. Durează un pic până ce te acomodezi cu acest concept și cu modul cum autorul jonglează cu pronumele, însă, odată instalat în poveste, ești condamnat la a-i fi captiv și, ca și în Children of Time, pentru care Adrian Tchaikovsky pare a-și fi tras oarece inspirație din structura și ideile lui Vinge, jumătatea dedicată odiseei spațiale, oricât de bine ar fi scrisă, pălește în comparație cu intrigile și suspansul din societatea animală, în care vezi oglindindu-se însăși istoria umanității. Indiferent ce fel de antologii SF am consultat, acest roman se încăpățânează să apară constant în paginile lor. Însă acolo îi e locul, n-ai ce-i face.

Exhalation – După șiragul de nestemate din Stories of Your Life and Other Stories, Ted Chiang era dublu condamnat: să mai scrie o colecție de povestiri, dar și să se ridice la înălțimile amețitoare ale calității celor dintâi. Volumul de față este rezultatul acestei ingrate sarcini, iar autorul e cât pe-aci să-și egaleze senzaționala performanță. Nu reușește, pentru că, spre deosebire de prima serie, aici Chiang e mai apăsat didactic, vrea să îmbibe aproape fiecare nuvelă cu un tâlc. Nu mai e chinuit exclusiv de acea tenie a scriitorului autentic, ci și de constrângerile ipostazei de moralist subtil, pe care și-a asumat-o, poate chiar involuntar, cu unele dintre scrierile de dinainte. Cele mai multe dintre narațiunile acestui volum (ale căror arome variază de la oriental la asimovian) atrag atenția asupra uneia dintre interogațiile sau angoasele la care suntem supuși, în special din cauza evoluție amețitoare a tehnologiei. Atenție! Nimic din ce am spus mai sus nu este o critică la adresa lui Ted Chiang. Toate sunt constatări lucide. Cum aș putea oare să îi reproșez ceva acestui autor, ale cărui inteligență, imaginație și profunzime psihologică sunt o binecuvântare? Sper că profesorii de pe mapamond vor avea înțelepciunea de a folosi povestirile sale la cursuri. Așa și-ar ajuta elevii să-și dea seama că a citi rămâne suprema formă de cunoaște viața și pe tine însuți.

Le Camp des Saints – controversat încă de la apariție, când părea înspăimântător de profetic, acest roman al lui Jean Raspail mai poate stârni revoltă în rândul stângiștilor pe care îi demolează cu sarcasmul, precum și entuziasm în rândul celor pe care îi numim ”white supremacists”. Povestea aceasta distopică este esențialmente simplă – din India cea suprapopulată pornește o flotă de vase rablagite, ticsite de săraci și înfometați și decrepiți. Destinația: Europa cea mănoasă și dezvoltată, mai precis Franța autorului, pe care acesta o cunoaște și o ia în răspăr cu o precizie magnifică. Prinși în capcana propriilor idealuri generoase și a demagogiei, europenii permit acestei migrații oceanice să ajungă pe țărmurile lor, iar rezultatul este destrămarea civilizației occidentale și schimbarea raporturilor de demografie și putere în defavoarea rasei albe. Un scenariu apocaliptic pe care alde Trump, Le Pen și Orban al ungurilor încă îl exploatează politic și care de la scrierea cărții (1973) nu s-a împlinit decât pe ici, pe colo, dar pe care îl regăsim în variatele manifestări ale corectitudinii politice actuale, precum și în cutremurătoarele imagini ale refugiaților care înfruntă valurile și alte pericole pentru a ajunge pe acest continent al făgăduinței. E imperios necesar să menționez că, deși Raspail nu face vreun secret din atitudinea sa favorabilă excepționalismului și superiorității europene, portretul colectiv al masei de invadatori pașnici e coerent din punct de vedere al psihologiei mulțimilor și nici pe departe la fel de caustic precum al prostiei, relei-voințe și oportunismului diverșilor actori individuali și instituționali din partea cealaltă. În plus, afirm cu toată tăria că umorul și intensitatea scriiturii de care dă dovadă autorul sunt greu de egalat în toată literatura franceză, care oricum numai insignifiantă nu e. Cumva, această carte este un test de turnesol, îi separă pe cei habotnici (indiferent de orientare) de aceia care pot întreține un gând contrar, chiar dacă nu sunt de acord cu el, și care apreciază un monument cultural autentic.

S-a deschis sezonul Oscarurilor

By Iulian in Filme 27 noiembrie 2016 2 Comments

arrival1 Exista un risc pentru un film, cand se confrunta cu un cititor care e familiar cu materialul scris pe care se bazeaza productia cinematografica. Riscul creste cand varianta literara i-a mers la inima lectorului transferat in postura de privitor.

La acest risc s-a supus Arrival ca pelicula derivata din superba nuvela Story of Your Life din la fel de superbul volum de povestiri al lui Ted Chiang despre care povesteam entuziasmat acum ceva timp.

Insa, in zilele lui bune, Hollywood-ul poate sa iasa chiar si din cele mai incurcate situatii intertextuale; a reusit cu Life of Pi si a reeditat performanta si acum.

Primele merite i se cuvin regizorului Denis Villeneuve, mare maestru al inocularii de tensiune, pe care o compune cu flerul celui care isi cunoaste mestesugul, fara graba, cu pasi domoli, dar siguri. Ca unul care cunostea subiectul cap-coada si vazuse reclama filmului, tot am fost capturat de fiorul apropierii de misterioasele obiecte zburatoare si mi-am tinut rasuflarea in preajma primului contact cu heptapozii. Imaginile, sunetele, coloana sonora, montajul, toate sunt asamblate si finisate cu maiestria unui designer care se respecta.

arrival2

Dat fiind ca sursa literara apartine prozei scurte, un impas ar fi fost caracterul schematic al naratiunii, insa scenaristul Eric Heisserer dilata povestea lui Ted Chiang adaugand niste elemente de suspans si actiune, cu o oarecare tenta de cliseu, fara a aduce vreo atingere ideii initiale.

arrival3

Ce insufla, totusi, viata acestei pelicule este interpretarea interiorizata a lui Amy Adams. Stiind-o din The Fighter, unde e expansiva pana la agresivitate, am apreciat si mai mult abordarea retinuta a acestui rol si fatalismul care ii staruie in ochi, spulberat de intense momente de mobilizare intelectuala sau de placerea de a descoperi.

Poate ca titlul pe care l-am dat acestui articol pare hazardat, dar calitatea filmului si cateva ocheade aruncate la previziuni ma indreptatesc sa cred ca Arrival va fi acolo.

arrival4