Sezon de Oscar 2026 – Hamnet

La fiecare ediție de Oscaruri există câte un film care mi se lipește de suflet și devine favoritul meu.

Nu neapărat pentru valoarea absolută, ci pentru cum rezonează cu laturi ale ființei mele.

Anul acesta, Hamnet s-a așezat pe acest loc.

Pelicula este adaptarea romanului omonim al scriitoarei Maggie O’Farrell, care prezintă povestea tragediei personale a lui William Shakespeare și a soției sale, Anne Hathaway (îmi place să-i spun așa, deși în film e Agnes), care își pierd băiatul din cauza ciumei și au moduri divergente de a gestiona această durere imensă.

Cea care s-a înhămat la sarcina transpunerii cinematografice este Chloe Zhao, expertă a scenelor intime, așa cum ne-a demonstrat-o în discretul imn adus libertății din Nomadland.

Aici regizoarea plusează stilistic, revendicându-se de la cele două mari arte predecesoare ale filmului, teatrul și pictura.

Fiecare secvență este compusă cu fabuloasă minuțiozitate, uneori propunând un clarobscur care l-ar face mândru și pe Georges de la Tour.

Mizanscena care recreează atmosfera epocii, fără a avea însă pedante pretenții de autentic, este populată de interpretări pe care mulți le-au văzut drept exagerat de melodramatice.

Acestora le spun:

Nu uitați că totul va culmina în teatru, așa că se cuvine ca mijloacele acestuia de expresie să se regăsească în această odă adusă doliului și mângâierii.

Trei sferturi din Hamnet îi aparțin lui Jessie Buckley, un vortex de trăiri și reacții dozate cu aceeași precizie cu care Chloe Zhao o înconjoară scenic.

Deoarece autorea romanului-sursă este irlandeză, nu de mirare că, dincolo de extazul și agonia de mamă sau soție, vedem în personalitatea ei și acea fascinație pentru simboluri și practici precreștine, care nu lipsesc din destule capodopere shakespeariene.

De fapt, la fel ca în Shakespeare in Love, și aici ți se oferă provocarea de a desluși felurite aluzii la creațiile ale Bardului, țesute cu iscusință în trama narativă.

Înconjurată de prestații actoricești superbe, de la mici și de la mari, Jessie Buckley se menține dominantă ca o întruchipare demiurgică feminină, senzație potențată de rochia ei de un roșu căruia îi voi spune Valentino, în amintirea marelui creator de modă plecat de curând dintre noi.

Oscarul pentru rol principal feminin are deja gravat numele ei.

Partener de ecran îi este Paul Mescal în rolul lui Shakespeare însuși, marele dedreptățit al acestui sezon de Oscar (în curând voi detalia cine i-a luat locul în mod nemeritat). Trei sferturi din film e cu un pas în spatele lui Jessie Buckley, dar această reținere nu este semn al unei inferiorități actoricești.

Nu, este doar pregătirea ultimei jumătăți de oră, când Hamnet ne aduce aminte că omenirea, cu toate păcatele ei, a avut norocul să primească și să păstreze un dar neprețuit.

Acesta se numește William Shakespeare.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Eternitatea e numai una

Știam că în Gladiator II nu o să regăsesc tragismul titanic al lui Russell Crowe.

Știam și că în Gladiator II nu o să regăsesc muzica sfâșietoare sau înălțătoare a lui Hans Zimmer.

Mă așteptam însă ca realizatorii acestui al doilea film să aibă înțelepciunea să se distanțeze de primul, dacă să nu taie definitiv cordonul ombilical, atunci să îl subțieze măcar într-atât încât să nu ne oblige la paralele care nu ar fi favorabile prezentei pelicule și doar să identificăm aluzii pe ici, pe colo.

Însă abordarea lor a fost taman pe dos.

Gladiator II se folosește copios de predecesor, până la a-i folosi imagini, însă scenariul pe care îl propune la rându-i nu are gravitate, nu are încărcătură emoțională, nu îți lasă timp să admiri sau să detești pe cineva.

Gladiator a fost ca o tragedie de Eschil, citită în original.

Gladiator II e ca o tragedie de Eschil repovestită pentru uz didactic.

Altminteri, filmul de față are lucruri de oferit.

La o etate mai avansată decât a unui Joe Biden sau Donald Trump, Ridley Scott încă poate pune în scenă niște scene meșteșugite de luptă sau să sugereze spații antice cu decoruri și costume abil exploatate.

E mai puțină migală decât în Napoleon, despre care insist să spun că e un film mai bun decât e îndeobște catalogat, dar e mai mult dinamism.

Având tehnologie și mijloace sporite, regizorul și-a pus și mai abitir imaginația la treabă.

Rinoceri, maimuțe, rechini și cel mai periculos animal din toate, omul, umplu arena și se dedau la practici sanguinare.

Nici distribuția nu e de lepădat.

Soarta lui Paul Mescal era pecetluită de la început în a fi în umbra maiestuoasă a lui Crowe, însă nu doar că are un fizic de invidiat (unde s-au mai văzut pectorali filmați din profil?), ci îi este exploatată acea capacitate de a înmagazina și transmite furie tăcută, așa cum bine îl caracterizează Macrinus alias Denzel Washington la un moment dat.

E aceeași furie ascunsă din marele său rol din Aftersun, aici dublată de posibilitate de a exprima prin smardoială.

S-a vorbit, bineînțeles, de modul cum hoțomana ipostază a lui Denzel Washington fură mințile celorlalte personaje și scenele celorlalți interpreți.

O face, într-adevăr, dar nu ajutat de scenariu, străveziu, așa cum spuneam, ci mai degrabă de imensa capacitate de a broda manifestări pitorești chiar și pe cele mai mărunte gesturi.

Joseph Quinn și Fred Hechinger fac și ei ce pot ca răi ai poveștii, Pedro Pascal e adecvat figurii soldatului obosit de viață, obosit de moarte, iar prezența lui Connie Nielsen era menită să ne conecteze cu trecutul, însă e mult prea lacrimogenă și patetică în exprimări.

Mai mișcat am fost de fugitivele apariții ale lui Derek Jacobi, aproape nonagenarul actor shakespearian, a cărui longevivă carieră i-a cuprins și pe Laurence Olivier, și pe Kenneth Branagh.

Cea mai umană figură a filmului este vindecătorul Ravi (Alexander Karim), care reușește să recreeze în interacțiunile cu Paul Mescal acea minunată prietenie dintre Russel Crowe și Djimon Hounsou din Gladiator cel dintâi.

What we do in life echoes in eternity.

Cu Gladiator, Ridley Scott a intrat în eternitate.

Iar eternitatea e numai una.

Sezon de Oscar 2023 – Aftersun

Când vine vorba de nominalizări la Oscar, unele filme primesc cu toptanul și te miri de ce.

Pentru alte pelicule, însă, o simplă nominalizare e o binecuvântare, pentru că le evidențiază puțin din marea de producții care apar în fiecare an pe fața Pământului.

E cazul lui Aftersun, pe care, în alte condiții, nu cred că l-aș fi văzut în veci, nu pentru că aș fi mânat de vreo discriminare internă, ci pentru că nu am vreo speranță de viață de un mileniu.

Dar, după ce ultimele imagini ale filmului scris și regizat de Charlotte Wells s-au estompat, sunt recunoscător pentru o demonstrație de nivel înalt a ce înseamnă povara unui suflet zbuciumat.

Acest nivel înalt nu se referă neapărat la realizare, deși aceasta este meritorie, ci la subtilitatea expresiei psihologice. Pentru a o decela, ai nevoie de doze consistente de atenție, răbdare și toleranță la disconfort mental.

N-a fost o problemă, aveam antrenament cu marile creații ale Noului Val Românesc, cu toate ciorbele sorbite prelung și cu toate țigările fumate pe îndelete.

Un tată și fiica sa puberă petrec vacanța de vară într-o stațiune din Turcia. Inițial, lucrurile par idilice, dar, treptat, personalitățile celor doi adună varii dimensiuni, care explică și tensiunea latentă dintre ei, precum și lipsa sentimentului de distracție autentică.

În cazul lui, în ciuda virilității pe care unele cadre le-o prezintă ostentativ, se dezvăluie o adâncă angoasă, un trecut măcinat de traume, un cuantum imens de copilărie netrăită, cum spunea I. D. Sîrbu.

Cea mai strălucită componentă a interpretării lui Paul Mescal este ceea ce nu vedem.

Suntem obișnuiți să asociem zâmbetul cu starea de bine. Aici, această mișcare a mușchilor zigomatici este o mască zdrențuită, menită să ascundă o mare de-a pururi agitată.

De câte ori n-am văzut aievea acest zâmbet chinuit!

În cazul ei, există o transformare subtilă, de la copil la adolescent, de la preocupări infantile la interese erotice. Iar în această tranziție, discret redată de Frankie Corio, extraordinar înzestrată actoricește pentru vârsta ei, presupune și o slăbire a cordonului ombilical care o leagă de părintele ei.

Punând acest proces natural și inevitabil în mișcare, fiica îi dă tatălui ei o lovitura dureroasă.

Atât de dureroasă, încât o simți chiar și după ce luminile din sala de cinema s-au aprins și ai pornit gânditor spre casă.

Un drum mai lung ca de obicei, pentru că e însoțit de o constatare:

Oricâtă compasiune ai depozita, tot nu e suficientă pentru câtă suferință îți e dat să întâlnești la ceilalți.

Ce să faci?

Cum să sporești înțelegerea și răbdarea?

Un răspuns greu de găsit, dar care merită căutat.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast