De la cine a învățat Serena să câștige și să țipe la arbitri

Pe Serena Williams am văzut-o de multe ori câștigând și țipând la arbitri.

Tocmai de aceea, finala de la Wimbledon din 2019, când Simona Halep a bătut-o în doi timpi și trei mișcări a fost cu atât mai delicioasă.

Dar nu pot să nu spun și că atât Serena Williams, cât și sora Venus sunt două titanide ale tenisului, iar asta nu prin vreo apariție meteorică, precum Jelena Ostapenko sau Emma Răducanu (nu mă înjurați, dar puștoaica are nevoie să se așeze mental până să devină o mare jucătoare), ci printr-o longevitate extraordinară.

Dovada – cele două surori au jucat una împotriva alteia finala de la Australian Open în 2003, dar și în 2017, iar între aceste date fiecare dintre ele și-a trecut în cont un număr mare și foarte mare de turnee de mare șlem.

De unde vine această pohtă de glorie și capacitate de efort prelungit, fizic și mental?

King Richard ne propune ipoteza că artizan al acestui irepetabil succes de familie ar fi tatăl lor, un tip căpos nevoie mare, dificil spre insuportabil, dar dedicat și iubitor în felu-i aparte.

Dacă deja vi se pare că sună a film motivațional american, nu vă înșelați.

Pelicula regizată de Reinaldo Marcus Green este încă o mostră a uluitoarei abilități a Hollywood-ului de a lua o poveste reală, de a o simplifica și modela după o rețetă pe care tot mapamondul o știe și pe care nimeni nu o poate duplica și de a scoate din ea o odă închinată unor valori morale de care avem atâta nevoie, încât ne bucurăm să le vedem manifestându-se oriunde, chiar și în ficțiune.

Gândiți-vă la o scenă clasică, canonic-emoționantă.

Oricare.

Pun pariu 3 la 1 că o s-o găsiți și aici.

King Richard e insistent comparat cu The Blind Side și, pe undeva, paralela e îndreptățită.

Însă, spre deosebire de Sandra Bullock, care trece peste tot și toți precum un tanc blond, personajul lui Will Smith este departe de a fi vreo stihie a binelui, vreun spirit infailibil sau vreun pedagog impecabil. Actorul știe să își dozeze charisma de care beneficiază din oficiu, fie pentru a transmite o tiranie ermetică, fie pentru a lăsa să se întrevadă și fragilitatea omului care vine de jos și se găsește în situația de a interacționa cu aceia din cercurile înalte ale puterii.

E o versiune revăzută și adăugită a marelui său rol din The Pursuit of Happiness.

Multe scene sunt construite pentru a-l pune în valoare și a-i netezi drumul către Oscar, dar asta nu înseamnă că n-are rival într-ale interpretării.

De fapt, una dintre cele două mari calități ale filmului este că oferă multor actori momente de grație. Și, cum duelurile cele mai intense pe care le-au avut de înfruntat surorile Williams au fost chiar acelea care le-au pus față în față, cea mai serioasă competiție pentru atenție este între Will Smith și Aunjanue Ellis în rolul nevestei cu personalitate atât de solidă, încât până și cea mustind de obstinație a consortului face cucuie lovindu-se de ea.

Un alt aspect pe care l-am apreciat este că filmul n-a ocolit spinoasa problemă a preferinței către una dintre surori, fapt care, pentru cealaltă a însemnat un motiv în plus să aibă performanțe și mai și. Câte destine n-au fost oare direcționate de micile gesturi prin care părinții favorizează, imperceptibil chiar pentru ei înșiși, pe unul dintre copii.

Cine are avea de câștigat văzând King Richard?

Părinții, pentru că au ceva de învățat.

Copiii, pentru că ar avea ceva de învățat.

Părinții și copiii, pentru că au ceva de discutat.

Antrenorii și profesorii, pentru că au ceva meserie de furat.

Chibiții de la Oscaruri, pentru că au viitoare nominalizări de rumegat.

Da, sezonul 2022 se deschide treptat, noi să fim sănătoși, să îl dezbatem pe îndelete când îi va veni sorocul.

Și nu strică un pic de sport între timp.

Oscaruri în pandemie 2021 – Epilog

Oscarurile anului 2021 vor rămâne în istorie pentru momentul în care au loc, dar și pentru anumite rezultate, la care vor conduce valoarea peliculelor, precum și apetența Academiei pentru corectitudine politică și extinderea fruntariile culturale.

Să vedem cine, cum și unde se preconizează a câștiga:

Cel mai bun actor într-un rol principal – două interpretări răvășitoare își dispută statueta și, indiferent de rezultat, voi fi deopotrivă de trist și de încântat, deoarece și Chadwick Boseman, și Sir Anthony Hopkins ne lasă câte un testament al artei pe care au servit-o cu atâtă dedicare.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – aici e lupta al cărei deznodământ învolburează cel mai mult pe pasionații de previziuni; s-a vorbit mult despre Nomadland, dar nu s-a vorbit suficient despre Frances McDormand și reținerea strălucită cu care se integrează organic unui univers al rătăcirii voluntare; o prefer, însă, pe Carey Mulligan în Promising Young Woman, veritabil Joker al lui Heath Ledger, varianta feminină (sper că Academia are decență să nu exagereze cu BLM-ismele și să-i dea Oscarul Violei Davis, pentru că nu-l merită).

Cel mai bun actor într-un rol secundar – favorit detașat aici este Daniel Kaluuya, charismatic, dar și fragil în Judas and the Black Messiah; că e și nu e rol secundar, asta e o discuție deschisă unor opinii diverse, s-au văzut măgării mai mari de-atât la Oscaruri (vezi cazul Ordinary People), însă, dacă vreți o partitură care întrunește toate cerințele acestei categorii, inclusiv faptul că e de o valoare deosebită, atunci îndreptați-vă spre Paul Raci în Sound of Metal.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Academia adoră să își etaleze deschiderea crescândă, așa că va câștiga Yuh-Jung Youn, altminteri simpatică în Minari, condamnând-o astfel pe Glenn Close la a deveni campioana absolută a ghinioanelor la Oscaruri; dintre celelalte nominalizate, fiecare cu meritele ei, se distinge cel mai mult Olivia Colman, fiica supusă exterior calvarului pe care îl redă copleșitor Sir Anthony Hopkins în The Father.

Cea mai bună regizoare – acordul la feminin e deliberat, pentru că statueta va merge fără doar și poate către Chloé Zhao, răsplată de necontestat pentru modul cum adună actori hollywoodieni și personaje reale în Nomadland, un imn lucid închinat dorului de ducă și o lamentație a privațiunile spre care ne împinge capitalismul sălbatic; pentru mine, alternativa ar fi tot de genul feminin, Emerald Fennell, a cărei regie inteligentă, sclipicioasă și plină de cruzime din Promising Young Woman o pune și mai abitir în valoare pe Carey Mulligan.

Cel mai bun scenariu original – n-ar fi rău să câștige Aaron Sorkin pentru The Trial of the Chicago 7, e un film prea bun să fie ignorat complet, dar, dacă ia Emerald Fennell pentru Promising Young Woman, o să fiu la fel de mulțumit, pentru că, așa cum menționam mai sus, tot ce face această cineastă în filmul ei de debut (!) e în slujba unei Carey Mulligan care te sperie și te încântă și te îndurerează.

Cel mai bun scenariu adaptat – să faci dintr-o carte de non-ficțiune o operă cursivă și elocventă nu e de ici, de colo, iar asta îi poate aduce lui Chloé Zhao încă un Oscar pentru Nomadland, dar, pentru un dram de echitate, ar fi mai indicat ca această statuetă să meargă către Florian Zeller, care și-a adaptat propria piesă pentru marele ecran și care îi dă ocazia lui Sir Anthony Hopkins să producă miracolul artei – minciuna organizată care te conduce către adevăr.

Cea mai bună imagine – mulți sunt entuziasmați de cadrele ample din Nomadland, dar eu am apreciat și jocul luminilor și umbrelor din Mank, în care am regăsit recreată cu stil atmosfera din Citizen Kane.

Cel mai bun montaj – dacă vor să meargă până la capăt cu onorurile, cei de la Academie îi mai dau Oscar lui Chloé Zhao; dacă vor să echilibreze lucrurile, atunci îl îndreaptă către The Father sau The Sound of Metal.

Cele mai bune decoruri – Mank e cotat cu prima șansă aici, dar uitați-vă cu atenție la finețea modificărilor mizanscenei din The Father, ca expresie a confuziei care se înstăpânește pe mintea lui Sir Anthony Hopkins, și o vedeți care e câștigătorul de facto.

Cele mai bune costume – aici alegeți voi, eu n-am parti-pris-uri.

Cel mai bun sunet – Sound of Metal e aproape eponim, dar jocul auditiv dintre lumea noastră și cea de dincolo în Soul este la fel de reușit.

Cel mai bun machiaj – vezi secțiunea de costume.

Cea mai bună coloană sonoră – combinația de jazz newyorkez și melodii celeste din Soul (rod al colaborării dintre Trent Rezor, Atticus Ross și Jon Batiste) este desăvârșită; n-a fost rea nici creația lui James Newton Howard din News of The World.

Cele mai bune efecte speciale – hai să dăm ceva și lui Tenet, avem nevoie și de producții mari și bombastice, care să ne scoată din casă și să ne trimită la cinema.

Cel mai bun documentar – My Octopus Teacher este foarte drag sufletului meu, iar colectiv să zică mersi că e acolo, e o performanță în sine.

Cel mai bun documentar scurt – de-aici n-am văzut decât A Love Song for Latasha, despre care nu cred că poate emite vreo pretenție la premiu.

Cel mai bun film de animație – Soul are Oscarul ca și adjudecat (iar eu mai adaug încă o bijuterie la antologia despre Pixar), deși există opinii potrivit cărora WolfWalkers ar fi creația mai bună; până îl văd, evit să mă pronunț, dar nu mi-a scăpat detaliul că este realizat de Tomm Moore, același care ne-a oferit și minunatul The Secret of Kells.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – v-am spus la un moment dat că favoritul meu de la acest întreg sezon de Oscaruri este If Anything Happens I Love You; într-un an inedit, se întâmplă și că acele categorii unde am cea mai mare investiție emoțională sunt unele pe care în alți ani nici nu le băgam în seamă – aceasta și Cel mai bun documentar.

Cel mai bun film internațional – altă secțiune unde câștigătorul – Druk – e anunțat de pleiada de trofee deja înhățate; colectiv e și aici, bravo lui, e suficient.

Cel mai bun film – Nomadland va triumfa și, deși nu are darul să trezească emoții vii sau animozități febrile, rămâne un film remarcabil, menit a ne aduce aminte că unii oameni sunt precum stejarii, au rădăcini bine înfipte în pământ, dar sunt și alții care se lasă purtați de vânt precum păpădiile.

Deși lumea filmului a fost zdruncinată de pandemie, se pare că spiritul uman, care se manifestă și în această a șaptea artă, izbândește împotriva vitregiilor, așa cum se vede și în simplul fapt că avem creații la fel de variate și în acest sezon de Oscar.

Sănătate tuturor, să ne auzim cu bine în 2022!

Încep să se întrevadă Oscarurile din 2021

A face previziuni în 2020 pentru 2021 este o sfidare la adresa bunului simț.

Aveți răbdare cu mine, însă, și o să vă explic cum mi-am permis-o pe aceea din titlu.

De ceva ani, urmăresc cu interes anumite site-uri care prognozează nominalizările la Oscar, modificându-le în funcții de reacțiile criticilor sau publicului sau de evenimente care ajută ori subminează șansele unui film sau ale unui artist.

Pentru anul viitor, un titlu care se regăsește în mod constant pe aceste liste este The Trial of the Chicago 7, scris și regizat de Aaron Sorkin.

L-am văzut și afirm că, dincolo de ce spun pandiții cinematografiei, are toate ingredientele care îl recomandă.

Povestea este a procesului unor așa-ziși instigatori la proteste violente în 1968, cu ocazia lansării unui candidat democrat la președinție și în plin Război din Vietnam. Evenimentul a depășit simplul cadru legal și a devenit o scenă pe care s-au înfruntat concepții și atitudini diferite, referitoare la politică, societate și fina linie între acțiune civică și revoluție.

În momentul de față, America fierbe fix din aceleași motive, așa că avem contextul ideal.

Apoi, formatul este unul drag Academiei – drama de tribunal, pe care Sorkin regizorul o construiește canonic și fără greșeală, uzând de un montaj ultra-alert și de secvențe retrospective organic inserate, și căreia Sorkin-scenaristul îi dă o vigoare senzațională, oferind actorilor un material dramaturgic atât de inteligent și amuzant, încât ți-e mai mare dragul săi îi urmărești și cumplit de greu să îi compari.

Dacă e o categorie la care sunt dispus să pun prinsoare cu capul, atunci aceasta e a scenariului original. Aaron Sorkin nu-i doar ca și nominalizat, dar mai e și printre favoriți.

În privința distribuției, reiterez ce am spus și la Parasite, cu intensitate sporită – e nevoie de categoria specială a unei nominalizări colective, pentru că The Trial of the Chicago 7 este, în ultimă instanță (joc de cuvinte, ha!) spectacolul grandios al unificării unor talente diferite.

De curând am auzit că producătorii filmului au decis ca toți cei cu șanse relevant să fie înscriși la secțiunea actor secundar, o alegere inspirată și care evită inutilele discuții despre cine e mai cu moț și cine păcălește timpii de ecran (în engleză există expresia ”category fraud”).

Eddie Redmayne și Joseph Gordon-Levitt nu par a fi printre candidați, deși au prestații meritorii, Michael Keaton e un pic îngroșat (și la propriu, și la figurat), însă Sascha Baron Cohen, Frank Langella, Mark Rylance, Jeremy Strong, Yahia Abdul-Mateen II au potențial să acapereze lista nominalizaților, cum nu s-a mai întâmplat de la On the Waterfront încoace.

Dacă e să gândesc în stil specific al Academiei, cel mai probabil onorurile vor merge către Cohen, pe care îl ajută noua diatribă din ipostaza de Borat, și către Abdul-Matten II, în contextul mișcării Black Lives Matter, dar și pentru că are un moment de o profunzime cutremurătoare.

Nu-mi știrbesc credibilitatea mergând mai departe cu previziunile, dar vă mai spun doar atât:

The Trial of the Chicago 7 este atât de bun, încât mi-a cimentat speranța în…

… democrație.

… libertatea de exprimare.

… echilibru, chiar în condiții de părtinire.

… unitate în diversitate.

… filme bune, indiferent ce pandemie bântuie prin lume.

Hai c-om trece noi și peste asta!