Oscaruri în pandemie 2021 – Epilog

Oscarurile anului 2021 vor rămâne în istorie pentru momentul în care au loc, dar și pentru anumite rezultate, la care vor conduce valoarea peliculelor, precum și apetența Academiei pentru corectitudine politică și extinderea fruntariile culturale.

Să vedem cine, cum și unde se preconizează a câștiga:

Cel mai bun actor într-un rol principal – două interpretări răvășitoare își dispută statueta și, indiferent de rezultat, voi fi deopotrivă de trist și de încântat, deoarece și Chadwick Boseman, și Sir Anthony Hopkins ne lasă câte un testament al artei pe care au servit-o cu atâtă dedicare.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – aici e lupta al cărei deznodământ învolburează cel mai mult pe pasionații de previziuni; s-a vorbit mult despre Nomadland, dar nu s-a vorbit suficient despre Frances McDormand și reținerea strălucită cu care se integrează organic unui univers al rătăcirii voluntare; o prefer, însă, pe Carey Mulligan în Promising Young Woman, veritabil Joker al lui Heath Ledger, varianta feminină (sper că Academia are decență să nu exagereze cu BLM-ismele și să-i dea Oscarul Violei Davis, pentru că nu-l merită).

Cel mai bun actor într-un rol secundar – favorit detașat aici este Daniel Kaluuya, charismatic, dar și fragil în Judas and the Black Messiah; că e și nu e rol secundar, asta e o discuție deschisă unor opinii diverse, s-au văzut măgării mai mari de-atât la Oscaruri (vezi cazul Ordinary People), însă, dacă vreți o partitură care întrunește toate cerințele acestei categorii, inclusiv faptul că e de o valoare deosebită, atunci îndreptați-vă spre Paul Raci în Sound of Metal.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Academia adoră să își etaleze deschiderea crescândă, așa că va câștiga Yuh-Jung Youn, altminteri simpatică în Minari, condamnând-o astfel pe Glenn Close la a deveni campioana absolută a ghinioanelor la Oscaruri; dintre celelalte nominalizate, fiecare cu meritele ei, se distinge cel mai mult Olivia Colman, fiica supusă exterior calvarului pe care îl redă copleșitor Sir Anthony Hopkins în The Father.

Cea mai bună regizoare – acordul la feminin e deliberat, pentru că statueta va merge fără doar și poate către Chloé Zhao, răsplată de necontestat pentru modul cum adună actori hollywoodieni și personaje reale în Nomadland, un imn lucid închinat dorului de ducă și o lamentație a privațiunile spre care ne împinge capitalismul sălbatic; pentru mine, alternativa ar fi tot de genul feminin, Emerald Fennell, a cărei regie inteligentă, sclipicioasă și plină de cruzime din Promising Young Woman o pune și mai abitir în valoare pe Carey Mulligan.

Cel mai bun scenariu original – n-ar fi rău să câștige Aaron Sorkin pentru The Trial of the Chicago 7, e un film prea bun să fie ignorat complet, dar, dacă ia Emerald Fennell pentru Promising Young Woman, o să fiu la fel de mulțumit, pentru că, așa cum menționam mai sus, tot ce face această cineastă în filmul ei de debut (!) e în slujba unei Carey Mulligan care te sperie și te încântă și te îndurerează.

Cel mai bun scenariu adaptat – să faci dintr-o carte de non-ficțiune o operă cursivă și elocventă nu e de ici, de colo, iar asta îi poate aduce lui Chloé Zhao încă un Oscar pentru Nomadland, dar, pentru un dram de echitate, ar fi mai indicat ca această statuetă să meargă către Florian Zeller, care și-a adaptat propria piesă pentru marele ecran și care îi dă ocazia lui Sir Anthony Hopkins să producă miracolul artei – minciuna organizată care te conduce către adevăr.

Cea mai bună imagine – mulți sunt entuziasmați de cadrele ample din Nomadland, dar eu am apreciat și jocul luminilor și umbrelor din Mank, în care am regăsit recreată cu stil atmosfera din Citizen Kane.

Cel mai bun montaj – dacă vor să meargă până la capăt cu onorurile, cei de la Academie îi mai dau Oscar lui Chloé Zhao; dacă vor să echilibreze lucrurile, atunci îl îndreaptă către The Father sau The Sound of Metal.

Cele mai bune decoruri – Mank e cotat cu prima șansă aici, dar uitați-vă cu atenție la finețea modificărilor mizanscenei din The Father, ca expresie a confuziei care se înstăpânește pe mintea lui Sir Anthony Hopkins, și o vedeți care e câștigătorul de facto.

Cele mai bune costume – aici alegeți voi, eu n-am parti-pris-uri.

Cel mai bun sunet – Sound of Metal e aproape eponim, dar jocul auditiv dintre lumea noastră și cea de dincolo în Soul este la fel de reușit.

Cel mai bun machiaj – vezi secțiunea de costume.

Cea mai bună coloană sonoră – combinația de jazz newyorkez și melodii celeste din Soul (rod al colaborării dintre Trent Rezor, Atticus Ross și Jon Batiste) este desăvârșită; n-a fost rea nici creația lui James Newton Howard din News of The World.

Cele mai bune efecte speciale – hai să dăm ceva și lui Tenet, avem nevoie și de producții mari și bombastice, care să ne scoată din casă și să ne trimită la cinema.

Cel mai bun documentar – My Octopus Teacher este foarte drag sufletului meu, iar colectiv să zică mersi că e acolo, e o performanță în sine.

Cel mai bun documentar scurt – de-aici n-am văzut decât A Love Song for Latasha, despre care nu cred că poate emite vreo pretenție la premiu.

Cel mai bun film de animație – Soul are Oscarul ca și adjudecat (iar eu mai adaug încă o bijuterie la antologia despre Pixar), deși există opinii potrivit cărora WolfWalkers ar fi creația mai bună; până îl văd, evit să mă pronunț, dar nu mi-a scăpat detaliul că este realizat de Tomm Moore, același care ne-a oferit și minunatul The Secret of Kells.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – v-am spus la un moment dat că favoritul meu de la acest întreg sezon de Oscaruri este If Anything Happens I Love You; într-un an inedit, se întâmplă și că acele categorii unde am cea mai mare investiție emoțională sunt unele pe care în alți ani nici nu le băgam în seamă – aceasta și Cel mai bun documentar.

Cel mai bun film internațional – altă secțiune unde câștigătorul – Druk – e anunțat de pleiada de trofee deja înhățate; colectiv e și aici, bravo lui, e suficient.

Cel mai bun film – Nomadland va triumfa și, deși nu are darul să trezească emoții vii sau animozități febrile, rămâne un film remarcabil, menit a ne aduce aminte că unii oameni sunt precum stejarii, au rădăcini bine înfipte în pământ, dar sunt și alții care se lasă purtați de vânt precum păpădiile.

Deși lumea filmului a fost zdruncinată de pandemie, se pare că spiritul uman, care se manifestă și în această a șaptea artă, izbândește împotriva vitregiilor, așa cum se vede și în simplul fapt că avem creații la fel de variate și în acest sezon de Oscar.

Sănătate tuturor, să ne auzim cu bine în 2022!

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.