Cursa pentru Oscar in 2019 – First Reformed

Da, stiu, Oscarurile s-au dat deja, am avut parte si de surprize, insa First Reformed a figurat intr-o coltisor al acestei intreceri, iar vizionarea lui m-a convins ca merita infinit mai multa atentie.

Scris de regizat de Paul Schrader (cineast remarcabil, care a primit tocmai acum, la senectute, prima sa nominalizare la Oscar pentru scenariu), pelicula urmareste evolutia psihologica a unui preot american (Ethan Hawke), asaltat de o monstruoasa coalitie formata din traume ale trecutului, crescande probleme de sanatate si spectrul nimicului sufletesc.

Filmul este realizat cu o claritate nemiloasa a cadrelor, care aminteste de o zi insorita si geroasa, iar scenele sunt construite in asa fel incat rareori includ mai mult de doua persoane, de multe ori doar pe protagonist, astfel incat transmit o senzatie de solitudine apasatoare, teren propice pe care restul acestei experiente cinematografice deranjante si fascinante se va putea desfasura in voie.

In aceasta lume parca imaginata de Giorgio de Chirico prabusit in genunile depresiei se misca, patimeste si monologheaza un Ethan Hawke coplesitor. Acelasi actor jovial si lipsit de fasoane pe care l-am urmarit in interviul captivant de la Garantat 100%, adorabil de neserios in rolul din Boyhood sau integru si naiv in Training Day este aici un om macinat de suferinta.

Dar nu una sforaitoare si declamativa (asa cum i-ar iesi lui Al Pacino), ci reprimata, a cuiva care incearca sa isi ascunda o convulsie interioara sub masca respectabilitatii. Durerile fizice si psihice pe care le reda Ethan Hawke pare a se transmite dincolo de ecran sub acea forma de nevralgie pe care nu o poti identifica, dar de care nu te poti ascunde.

Interactiunile in care il vedem angajat pe protagonist forteaza privitorul in a se confrunta cu doua aspecte ale contemporaneitatii, surprinse cu egala acuitate: corporatismul institutiilor religioase si escatologia ecologista.

Alunecarea lui Ethan Hawke dintr-una intr-alta apare ca un proces credibil, insa regizorul-scenarist cade victima propriei maiestrii in acumularea tensiunii, astfel ca ultimul sfert alt filmului incalca acea fina linie de demarcatie care separa psihologia aproape clinica de hiperbola si simbolism.

Ca si in cazul lui mother! al lui Darren Aronofsky, si aici avem un film realizat in stil personal, asa ca nu ma simt vrednic de a-i imputa ceva lui Paul Schrader.

Asa a vrut sa-l faca, asa l-a facut.

Oricum, eu ii multumesc.

Cateodata avem nevoie sa privim abisul in fata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Zimna wojna

Si ce daca vine sfarsitul lumii?

Circula de cateva zile pe Internet o ipoteza nasoala, preluata de multi (cum ar fi acest articol), inclusiv de site-urile romanesti. Ideea este simpla: civilizatia umana in ansamblu este pe duca si mai avem cateva decenii pana la marele poc. Motivele ar fi consumul tot mai mare, populatia tot mai mare, prostia tot mai mare, as adauga eu.

Ce mi-a atras atentia este ca aceasta ipoteza nu porneste de la interpretari mistice (vezi cazul mayasilor care, saracii, au devenit cea mai injurata civilizatie apusa), ci vine de la un complex studiu teoretic, cu multe si complicate modele aplicate, leit premisa de la care incepe extraordinara serie Fundatia a lui Isaac Asimov. Si acolo, un om inteligent intuieste decaderea unei societati, bazandu-se pe analogii istorice si pe ample corelatii de date, dar, si aici intervine diferenta, ofera in mod structurat si modele si solutii pentru post-prabusire.

Studiul de fata, ca si altele similare, nu fac decat sa atraga atentia, sau cel putin asa cred autorii lor. Consider insa ca a induce in mod constant ideea ca nu mai mult si ne-o luam la nivel planetar nu face decat sa incurajeze exact comportamentul care conduce la asta: Dupa noi, potopul! Eu, unul, vreau sa aud de la oamenii de stiinta si ceva solutii, poate greu de realizat, dar care sa imi arate ca intr-adevar gandesc, nu doar pun degetul pe niste puncte nevralgice, vizibile de la o posta pentru oricine scoate nasul din tableta si il ridica in vant.

Mai cu simt de raspundere mi se pare Scurta istorie a viitorului de Jacques Attali, in care autorul face niste previziuni argumentate cu cifre si analogii, de te apuca deprimarea pe la mijlocul volumului, pe care am facut greseala sa-l lecturez exact in perioda sarbatorilor de iarna. E clar, perioada asta e pentru chestii dulcege, oricat de neplauzibile. La final, insa, autorul isi exprima speranta in puterea omenirii de a-si recladi solidaritatea si fericirea. Duios si inutil demers dupa 300 de pagini de intunecare, dar macar a incercat.

Asadar, o sa avem sfarsitul lumii asa cum o stim (adorabil cliseu, ca si cum societatea e o aventura de o noapte).

Cum procedam?