Mic îndreptar de deslușit trumpisme

By Iulian in Carti 0 Comment

Nu e zi de la Dumnezeu să nu auzim ceva despre sau de la Donald Trump.

Pe unii îi doboară asta, pe alții deja îi lasă indiferenți.

Însă, din punct de vedere strict științific, declarațiile și discursurile sale sunt ilustrarea acelor falacii sau argumente false despre care ne vorbește retorica încă din Antichitate.

Aici intră în joc scurta lucrare intitulată Un manual ilustrat al erorilor de argumentare.

Cu el în mână, poți urmări toate mizeriile voluntare sau involuntare pe care le spune Trump, dar nu numai el.

Orice politician poate fi luat astfel la puricat și e greu de crezut că e vreunul care să nu bifeze vreun capitol din acest album.

Spun album pentru că demersul autorului Ali Almossawi se deosebește de altele similare (vezi cartea lui Cathcart și Klein) prin faptul că își propune să asocieze descrierea unor astfel de falacii cu ilustrații animaliere foarte simpatice, realizate de Alejandro Giraldo, care fac din fiecare capitol un fel de fabulă, forma literară de când lumea a aceluiași tip de educație

Ca să fim corecți, e o mică formă de manipulare și în asocierea asta concept-imagine, dar dacă asta duce la o lume în care oamenii sunt mai greu de păcălit, nu mai e o contradicție, ci un beneficiu.

Și acum să ne înarmăm cu rezistență psihică, să deschidem un site de știri și să vedem cu ce îl prindem pe Trump cu ocaua mică.

Cu eroarea cauzei false?

Cu agumentul ”omului de paie”?

Cu falsa dilemă?

Cu eroarea genetică?

Sau cu toate la un loc?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție suplimentară de anti-manipulare, pregătirea în domeniul ăsta nu e niciodată suficientă.

Doctor Haos in Laos

By Iulian in Carti 0 Comment

Un roman polițist bine scris e binevenit oricând.

Relaxează unii neuroni și îi ține activi pe alții.

Din acest punct de vedere esențial, Colin Cotterill se achită de misiunea sa primordială în The Coroner’s Lunch.

Ba chiar punctează la capitolul inedit, plasându-și cartea în Laos, care a rămas o țară socialistă mai abitir și decât Vietnamul vecin.

Unde mai pui că protagonistul are doza lui de savoare originală.

Un doctor care ar vrea să își ducă în liniște traiul la senectute, văduvit de nevastă și de orice idealuri de a transforma societatea în mai bine, se vede obligat să devină primul și singurul medic legist al nou făuritei republici populare.

N-are pregătire anume în domeniu, însă spiritul lui iscoditor și aerul sfidător față de ipocrizia ideologică a mai marilor lui îl duc în situația de a da cap câtorva investigații pornite de la trupuri neînsuflețite care îi ajung în morgă.

Autorul e un bun cunoscător al țării, oamenilor și obiceiurilor ei, inclusiv a celor ale minorității Hmong, așa că romanul e o frescă neprețuită a unei părți de lume despre care, să recunoștem, nu cred că știm mare lucru pe-aci, prin Europa.

Are și mult umor, vădite mai ales între schimburile de replici ale lui Siri (personajul principal, nu asistentul virtual) cu bătrânul apparatcik alături de care și ia prânzul în aer liber sau cu asistenta de la morgă.

Per ansamblu, The Coroner’s Lunch este o lectură agreabilă, însă mi se pare că scriitorul, englez fiind, a construit narațiunea ca urmând mai degrabă traseul uneia dintr-o țară cu un regim deschis și în care domnia legii e mai tare decât arbitrariul pe care noi, românii, îl știm din perioada comunistă.

Altfel spus, polițiștii din carte se comportă ca la carte, dar ca la una de aici, nu de acolo.

Dar, așa cum spuneam, cărțile polițiste adorm unii neuroni și îi ține în alertă pe alții.

Tragi linie, iar rezultatul e o minte în formă.

Părinți … Copii (Perspective literare)

By Iulian in Carti 0 Comment

Ca o continuare a explorării relațiilor problematice dintre părinți și copii, ilustrate de filmul lui Jim Jarmusch, Father Mother Sister Brother, vin și două romane, care, deși din arii culturale diferite, spun aceeași eternă poveste a dihotomiei a înstrăinării și afecțiunii dintre generații.

Unul se intitulează The Corrections, este plasat în America la începutul decadei 2000 și îl are drept autor pe Jonathan Franzen.

Celălalt are titlul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, se întinde într-un mediul rural al României comuniste și este scris de Marta Petreu.

În ambele, o căsnicie disfuncțională a părinților are efecte profunde (și dăunătoare) asupra copiilor, care, ajunși la maturitate, au de înfruntat devianțe de tot felul.

Ce este interesant pentru cititorul român de vârstă medie este cum se regăsește în trăirile din ambele cărți.

Bunicii și părinții noștri provin, în mare parte, de la satele supuse colectivizării și privațiunilor din perioada așa-zis socialistă, având de dus și povara unor mentalități apăsat patriarhale, care s-au mai estompat treptat după, dar rămân încă active în rândul unui segment considerabil de populație.

Pe de altă parte, dramele din Occident, cu falia crescând dintre generații, ne-au cuprins treptat și pe noi, iar aici frescă amplă psihologică a lui Franzen devine tot mai aplicabilă.

Deși funcționează foarte bine în tandem, există o diferență stilistică demnă de meționat între cele două romane.

Americanul echilibrează tragedia (degenerarea facultăților mintale ale tatălui e la fel de sfâșietoarea precum a unui Anthony Hopkins sau Victor Rebengiuc) cu umor și multă înțelegere față de scăderile umane ale tuturor personajelor.

Românca, în schimb, face din suferință un obiectiv. Cam trei sferturi din carte este reușită literar și funcționează impecabil emoțional, însă, în ultima pătrime, pare ca devine deja un fel de voluptate gratuită a pătimirii.

Poate că noi, românii, încă nu știm să facem pace cu trecutul și cu ceea ce este numit modern ”traumă transgenerațională”.

Învățăm treptat, însă, că n-avem încotro.

Pentru că toți suntem supuși poeziei de mai jos, pe care o reiau, după ce a fost cheia înțelegerii multor cărți științifice despre aporia asta relațională:

Au dat-o-n bară, şi tatăl tău, şi mama.

Poate fără să vrea, dar au comis-o rău.

Cu-ale lor erori te-au îndopat, ia seama,

Şi-au mai plusat cu-erori din jur, de dragul tău.

(This Be the Verse de Philip Larkin, în traducerea lui Petru Dimofte)

Despre căldură, la rece

By Iulian in Carti 0 Comment

De câțiva ani încoace auzim titluri precum:

Aceasta a fost luna X cea mai caldă din istoria măsurătorilor temperaturii.

Unii consideră asta un alarmism specific media, alții chiar o teorie a conspirației.

Dar e un fapt că, de ani buni, eu, unul, n-am mai văzut zăpadă în Craiova, dintr-aceea abundentă, care să închidă școlile și să perturbe zborul avioanelor.

Ceva se întâmplă cu lumea noastră, întrebarea este dacă e atât de grav pe cât ni se spune.

Citind Căldura te va ucide prima de Jeff Goodell poți rămâne oricum, numai relaxat, nu.

Autorul analizează fenomenul încălzirii globale din diverse unghiuri, care, combinate, dau un tablou îngrijorător al viitorului.

Ca un jurnalist versat, Goodell dă exemple personale sau individuale, pe care le integrează unor date de ordin general.

Ne spune despre efectele nocive ale căldurii asupra corpului uman, iar pentru asta face o incursiune în trecutul evoluției noastre, pentru a descrie miracolul transformării noastre în ființe care transpiră, mecanism biologic care nu va mai fi suficient la temperaturii constant ridicate.

Ne spune despre vârstnici care vor fi primele victime ale căldurii (toți avem în familie și toți vom ajunge acolo). Acel caz cu corpul lichefiat scurs la vecinii de dedesupt e înfiorător.

Ne spune despre falia dintre cei avuți și cei săraci, care se va adânci, pe măsură ce unii au acces la răcoare, iar alții sunt nevoiți să trudească în vipie.

Ne spune despre orașe pe care le cunoaștem și le iubim, precum Parisul sau Veneția, care au evoluat în bijuteriile din prezent în condiții climaterice care nu vor mai fi valabile prea mult timp.

Cu această ocazie, mi-a sărit în ochi o afirmație care îmi stăruie în minte și nu îmi dă pace de atunci:

Poți salva trecutul sau poți salva viitorul, dar nu le poți salva pe amândouă.

Cred că e datoria noastră să luptăm împotriva acestei crude sentințe. Prea seamănă cu alegerea Sophiei din filmul cu același titlu.

Trebuie să luptăm, dar trebuie să o facem în cunoștință de cauză.

Căldura te va ucide prima e palma aia peste față care te învață să iei pumnii de mai târziu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o profeție pe care avem datoria să o dovedim falsă.

De la roșii vine ploia de refugiați

By Iulian in Carti 0 Comment

Mi-am format un obicei de câțiva ani ca, de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, să mă aplec asupra unui produs al culturii române.

De data aceasta este vorba despre romanul Rusoaica al lui Gib Mihăescu.

Hotărâtoare în alegerea acestei cărți a fost povestea pe care mi-a spus-o mama, despre cum, studentă la litere fiind, a citit-o în samizdat, pe ascuns, după ce le fusese adusă clandestin de un profesor cu vederi mai largi, iar acel unic exemplar a circulat printre toți colegii.

Ce anume o făcea pe Rusoaică atât de compromițătoare?

Lecturând-o, am găsit destule motive.

Protagonistul de persoana I al romanului este un ofițer de graniță din Basarabia de după Primul Război Mondial, parte atunci din România dodoloață.

E un tip intelectual, dar muieratic, are o relație complicată și intensă cu focoasa nevastă a unui contrabandist, dar tânjește să îi cadă în brațe o rusoaică misterioasă, iar grație acestei aspirații cu iz de Fata Morgana, se pot stabili niște paralele interesante între romanul lui Gib Mihăescu și Deșertul tătarilor al lui Dino Buzzati.

Asemănări se pot găsi și între Rusoaica și Donna Alba, cealaltă mare creației a scriitorului născut la Drăgășani, cu mențiunea că aici narațiunea mi se pare mai dezlânată, iar efectul psihologic diluat.

Compensează, însă, printr-un erotism frapant chiar și acum (triunghiul de amor și dominație are ceva de Original Sin cel cu Angelina Jolie și Antonio Banderas), suficient să pună cartea la index într-o perioadă precum cea comunistă.

Dar, cel mai probabil, acesta nu este motivul suprem pentru care mama a citit cartea pe furiș.

Pe fundalul acestor drame întrezărim peisajul unei regiuni a României în care se revărsau șuvoaie de refugiați din Uniunea Sovietică.

Nu plecau de acolo de bine ce le era.

Dimpotrivă.

Deși pe naratorul cel concupiscent îl preocupă mai mult să se impună nu doar în așternut, ci și în mintea basarabencei celei năbădăioase, mai lasă loc din când în când la constatări la adresa privațiunilor și represiunilor la care sunt supuși sărmanii care încearcă să scape dincoace de Nistru.

Iar paginile cutremurătoare care descriu întoarcerea forțată a acestora nu sunt cu nimic mai prejos decât tragediile la care suntem martori chiar în zilele noastre.

Tot de o mare actualitate este și cât de bine suprinde autorul ambiguitatea culturală, lingvistică și ideologică a spațiului basarabean.

Era parte a României atunci, dar nu o fost niciodată un teritoriu exclusiv românesc, așa cum l-am vedea noi, regățenii din sud.

Era un loc unde colcăiau spionii, agenții dubli, contrabandiștii, un loc unde autoritatea centrală românească se estompa.

Facem un salt de aproape un secol și ne uităm la scandalul foarte recent al infractorilor și oligarhilor ruși care au primit ilegal documente de identitate românești.

Pe acolo s-a scurs și se tot scurge influența rusească asupra românilor, aia materializată în alde Călin Georgescu.

Nu mă credeți?

Uitați considerațiile lui Gib Mihăescu asupra a ce considerăm că e un sport național românesc, spartul de semințe:

Tocmai astfel îmi explic cum sămânța de floarea soarelui a atins gradul de adevărat cult în societatea basarabeană și rusească. […] De asta, caracteristica grădinilor publici basarabene e acea culoare pestriță, pe care le-o împrumută cantitatea enormă a cojilor acestei semințe, scuipate din sute de buze omenești în plină activitate, între două cuvinte și între două săruturi, după ce bobul a fost spart între dinții experți și sâmburele ales întreg, cu vârful limbii (dibăcie pe care eu niciodată n-am fost în stare să mi-o apropii), ronțăit cu deliciu și avalat pe îndelete.

Cojile atât de familiarei oleaginoase fac un fel de pavaj mișcător pe aleele fățișe ori tăinuite, față de care măturoaiele municipalității se comportă cu o discreție împinsă până la o indiferență totală. Vântul le poartă prin ierburi și tufișuri, și totul pare nins de această coloare, în mult umblatele grădini, învăluite ca de enorme aripi de bibilică.

Ar fi însă o greșală să credem că Basarabia n-a fost niciodată tărâm românesc. Să nu fi fost valurile istoriei atât de potrivnice, poate că reușea în toată provincia procesul de aculturație pe care îl descrie atât de savuros Gib Mihăescu aici, referindu-se la doi flăcăi basarabeni:

Grăiesc acum ca oltenii, scuipă printre dinții strânși, ca și ei, sug țigarea lipită în colțul buzei, până la ultima expresie, și-și potrivesc vorbirea astfel încât, din două cuvinte, unul să fie o înjurătură. O înjurătură oltenească, nu o sudalmă basarabeană.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (92)

By Iulian in Carti 0 Comment

Timpul e un inamic feroce, dar lectua rezistă:

1001 Albums You Must Hear Before You Die – titlul vă sună cunoscut, sunt convins, fiind una dintre acele colecții foarte populare, care mai includ filme, picturi sau minuni ale naturii. Ce este aparte la acest album editat de Robert Dimery este că, fiind vorba despre muzică, s-ar putea lipsi de texte, însă tocmai acestea sunt esențiale. Fiecare dintre prezentări e scrisă în deplină cunoștință de cauză, punctînd contextul personal și societal al fiecărui album, dar și perspectiva proprie autorului. Sunt meloman, dar se pare că unul foarte neștiutor, pentru că am descoperit o veritabilă mină de aur de viitoare audiții: Tapestry al lui Carol King, Tea for the Tillerman al lui Cat Stevens, Gunfighter Ballads al lui Marty Robbins, Tragic Songs of Life al Fraților Louvin, iar lista ar putea continua. Până la 1001.

Bad Therapy – un exercițiu de curaj și sinceritate cum rar se întâlnește în lumea vastă a psihologiei de popularizare. Jeffrey A. Kotler și Jon Carlson, terapeuți cu experiență, din generații diferite, își provoacă un număr considerabil de confrați întru mărturisiri despre cazuri când au dat greș în a gestiona pacienți. Multitudinea de reacții de la cei intervievați este revelatoare în sine – unii sunt deschiși, alții defensivi, unii au făcut pace cu eșecul, pe alții încă îi doare. Poveștile care se înlănțuie sunt dureroase și m-au condus către două concluzii. Că Tolstoi avea dreptate când spunea că familiile fericite sunt la fel, pe când cele nefericite e fiecare nefericită în felul ei. Și că, oricât de bine pregătit ai fi din punct de vedere mental, există oameni cu care pur și simplu nu poți să relaționezi și mai bine stai departe de ei.

Zvonurile – o carte veche și depășită din punct de vedere al exemplelor pe care le oferă, dar de o frapantă actualitate în ceea ce privește conceptele și schemele teoretice pe care le propune. Jean-Noel Kapferer diseacă fenomenul zvonurilor în multe și coerente componente, care, la distanță de peste trei decenii de la redactarea lucrării, încă sunt impecabile în a explica viralizarea unor mesaje sau teoriile conspirației. Autorul punctează câteva lucruri esențiale. Unul ar fi că un zvon (sau manifestările sale contemporane) e o creație socială. Ascultându-l și reproducându-l (chiar când nu credem în el), îl potențăm, îl îmbogățim și îi asigurăm supraviețuirea. Apoi, un zvon apare când există un vacuum de știri și cunoștințe, pe care această formă de narațiune informală îl propune să îl acopere. De aceea, merită menționată o ecuație simplă, dar ilustrativă pe care o enunță Kapeferer – ZVON = IMPORTANȚĂ X AMBIGUITATE. Trăim vremuri tulburi, iar mulți semeni de-ai noștri cad pradă unor idei vădit eronate. Cartea de față nu îi scuză, dar îi face mai ușor de înțeles.

Despre multe alte cărți de non-ficțiune puteți citi aici.

Tradiție, ambiție, fermentație

By Iulian in Carti, Filme, Intre gustativ si conceptual, Intre vizual si conceptual 0 Comment

În lumea vinului, Bordeaux este o destinație esențială.

Muzeul Vinului din acest oraș pitoresc este senzațional, nu doar prin exteriorul ultra-futuristic, ci și pentru suita de experiențe educațional-gustative de care ai parte în spațiile expoziționale, care prezintă poate cea mai inteligentă utilizarea a noilor tehnologii pe care am văzut-o vreodată în vreo astfel de instituție culturală.

Însă, pentru a atinge nemijlocit tradiția oenologică din regiunea bordeleză, am călătorit la jumătate de oră de oraș, în satul Saint-Emilion, înscris, împreună cu împrejurimile sale, în Patrimoniul Mondial UNESCO încă din 1999.

De cum m-am dat jos din tren și am privit împrejur, am știut că sunt sunt într-un ținut unde se face, se bea, se discută, ba chiar se respiră vin.

Se simte o tradiție îndelungată și mândră a continuității artei viticole oriunde ai privi cu ochii.

Vițele de vie arată semnele unei selecționări și evoluții care a dus la o uniformitate nocivă în alte condiții, dar spectaculoasă aici.

Ca român crescut cu La cireșe a lui Creangă, cu greu m-am putut abține să nu smulg un ciorchine care părea mai la îndemână. M-a oprit teama de repercursiuni, dar și aerul de operă de artă pe care îl emană fiecare podgorie, mai ales că mai toate au în centru un mai mic sau mai mare conac (în franceză, ”Chateau”), simboluri ale prosperității, dar și esențiale elemente de marketing.

Saint-Emilion adăpostește o bijuterie arhitectonică unică, nebănuit de impresionantă când ești în afara ei – biserica monolitică dedicată sfântului eponim.

Nu vă imaginați o grotă ajunsă loc de pelerinaj, precum în părțile noastre. Este o biserică în toată regulă, care pur și simplu a fost răpită stâncii brute.

Nicio expediție la Saint-Emilion, însă, nu ar fi completă, fără vizita unei crame. Cu cât mai de soi, cu atât mai bine.

Eu, unul, am reușit să prind o rezervare la Chateau Guadet, cramă veche de peste două secole, al cărei fondator s-a ascuns în propriile beciuri, ca să scape de furia Revoluției Franceze.

Fără noroc, însă.

Ca ghid l-am avut pe Guy-Petrus Lignac, arhetipal proprietar de cramă din zonă: elegant într-un mod relaxat, savuros vorbitor (inclusiv în engleza cu accent franțuzesc), alunecos negustor și animat de o distincție care ar fi vecină cu aroganța, dacă nu ar fi justificată de tot ce îl înconjura.

Întâmplător, dumnealui este și protagonistul unui documentar pe Netflix, deoarece a fost supus unei tentative de escrocherie parcă izvorâtă din Mission Impossible, poveste incredibilă despre care puteți citi mai multe aici.

Din fericire, Monsieur Guy -Petrus Lignac nu i-a căzut pradă, iar dacă o parte din prenumele său vi se pare cunoscut, este pentru că este înrudit de departe cu acela care a fondat crama care dă unele dintre cele mai scumpe vinuri din lume.

La finalul vizitei, nu am avut parte de vreun Chateau Petrus, dar tot am gustat două vinuri deținătoare ale râvnitului titlu Grand Cru Classé.

Cu ocazia asta, am înțeles și unul dintre adevărurile fundamentale ale lumii vinului:

Cronologia nu este întotdeauna garanția satisfacției.

Niciun an nu este ca altul, nicio producție nu seamănă cu alta.

De aceea, deși ediția din 2011 a fost mai mult decât agreabilă ca trăire gustativă globală, cea din 2014 a trezit la viața senzori bucali despre care nu aveam habar că există. Amintirea acelei distorsionări plăcute a țesuturilor din spatele buzei de sus este deja înmagazinată în pivnița cea mai de soi a memoriei.

Că în toate în Saint-Emilion se învârt în jurul tradiției, dar și ambiției și, mai ales, a banilor, mi-a fost limpede încă de când urcat pantele dinspre gară spre centrul localității.

Iar această impresie a fost întărită de un sugestiv și amplu documentar intitulat Red Obsession.

Realizat de David Roach și Warwick Ross și narat de Russel Crowe (e o scenă la început care îți face cu ochiul în privința asta), film te poartă prin pitorescul regiunii viticole care înconjoară Bordeauxul, dar atinge și chestiunea metamorfozei vinului dinspre licoare elegantă și accesibilă către obiect de tranzacție și speculă, fenomen potențat de ascensiunea economică a Chinei și a cererii venind de acolo.

Documentarul îl prezintă fugitiv inclusiv pe faimosul critic de vin Robert Parker, atingând și spinoasa chestiune a marketingului care nu e întotdeauna reflecția calității, ci e un mecanism de stors bani, fapt care îi pune pe cei din regiuni precum Saint-Emilion în situația complicată de a alege între tradiția în care au crescut și perpetua goană după profit.

În România, care de-abia redescoperă universul oenologiei de calitate, dar și orientate spre piață, alegerea asta pare facilă, dar în Franța, unde s-au acumulat secole de continuitate, a face rabat de la calitate sau de la cutume nu e așa simplu.

Și, așa cum m-am obișnuit, o vizită într-un loc real este potențată de o ficțiune care are loc acolo, așa că iată și un roman care se petrece în Saint-Emilion.

Scrisă la persoana I, Broke the Grape’s Joy de Patrick Hilyer este povestea unei englezoaice stabilite în Saint-Emilion, ceea ce nu e o raritate, căci regiunea Bordeauxului a exercitat întotdeauna o atracție aparte asupra celor de pe cealaltă parte a Canalului Mânecii.

Rămasă văduvă și proprietară a unei mici crame, protagonista are de gestionat iubiri pierdute și regăsite, escrocherii și trădări, relații de familie și, nu în ultimul rând, amplul proces de întreținere a viei și realizare a vinului.

Autor și al unui apreciat ghid viticol al Franței, Hilyer realizează un reușit cupaj de melodramă, gastronomie, suspans și odă închinată activității oenologice, care e descrisă în amănunt, fără a deveni greoaie narativ în niciun moment.

Iar românii își au locul lor în această carte, dar o să vă las să descoperiți asta singuri, așa cum vă îndemn să descoperiți tărâmul magic al vinului de la Saint-Emilion.

Mamutul în derivă

By Iulian in Carti 0 Comment

Pe 25 octombrie (still vechi) sau pe 7 noiembrie (stil nou) în anul 1917, la Petrograd, actualmente Sankt-Petersburg, avea loc ceea ce istoria a înregistrat drept Revoluția din Octombrie, adică instaurarea regimului bolșevic în Rusia.

Rezultatul ulterior a fost apariția URSS, o construcție suprastatală, considerată de mulți nefastă, care a influențat decisiv evoluția lumii în secolul XX.

Așa că, în aceeași zi când nostalgicii, care or mai fi, îi celebrează fondarea, să ne aplecăm asupra unei cărți care spune povestea prăbușirii Uniunii Sovietice.

Volumul Căderea al lui Vladislav Zubok descrie cu un nivel de detaliu care nu este întrecut decât de coerența expunerii acei ani decisivi, care încep odată cu instalarea la conducerea URSS a lui Mihail Gorbaciov și sfârșind cu destrămarea uniunii și apariția mai multor state, dar și a semințelor unor noi conflicte, unul dintre ele încă în desfășurare.

Autorul are de organizat un volum colosal de informație, dar o face cu o fluiditate admirabilă.

Faptul că găsește corelații în derularea evenimentelor nu înseamnă că acestea așa au avut însele o logică intrinsecă.

Dimpotrivă, dacă e o lecție generală care iese întărită din această lectură, este aceea că istoria nu e nicidecum previzibilă, ci doar noi o facem așa privind-o retrosepctiv.

La momentul respectiv, nici Gorbaciov, nici ceilalți actori ai acestei epopei a descompunerii nu aveau habar ce efecte au sau vor avea acțiunile lor.

Ca urmare, portretul liderului sovetic pe care posteritatea occidentală l-a înregistrat favorabil, dar care e detestat de un Putin, de pildă, e complex, dostoievskian de-a dreptul.

De un idealism suprinzător față de materialism dialectic al epocii, Gorbaciov e când un excelent combinator, când un fraier, când un pragmatic, când un diletant.

Faptul că deschis cutia Pandorei alias Perestroika a fost mumă pentru unii, ciumă pentru alții.

Vladislav Zubok acordă multă atenție aspectelor economice, în mod justificat, pentru că acolo s-a dat bătălia cea mare a Războiului Rece și pentru că, pentru fiecare dintre noi, loialitatea și ideologia trec, în primul rând, prin stomac.

Deși e redactată într-un stil sec, de carte istorică pură, nu lipsesc momentele savuroase, cum ar fi metoda ingenioasă prin care potlogarul de Richard Nixon, deja în etate atunci atunci, reușește să obțină întâlniri atât cu Gorbaciov, cât și cu Elțîn, deși inițial amândoi îi dăduseră cu flit.

Ceva ce iese pregnant în evidență, mai ales în lumina prezentului, este atitudinea calculată și competentă a administrației americane conduse de George Bush ăl Bătrân, care n-a sărit în sus de bucurie la vederea dificultăților marelui rival de la Răsărit, ci a încercat să gestioneze situația astfel încât să nu rezulte un conflict civil în care s-ar fi dat cu niscaiva petarde nucleare.

Comparați asta cu politica externă a administrației Trump și o să vă luați cu mâinile de cap.

Căderea e o carte mare, care explică trecutul și, întrucâtva, și prezentul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o frescă a prăbușirii celor din care am făcut noi înșine parte.

Nobel în Balcani

By Iulian in Carti 0 Comment

În 2025, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele din memorie, așa că lăudați-mă) a primit Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”opera convingătoare și vizionară, care, chiar și în mijlocul unei terori apocaliptice, reafirmă puterea artei”.

Așa cum numai românii știu să-și înghită amarul că IAR nu a luat Mircea Cărtărescu, au descoperit că scriitorul maghiar e născut la câțiva kilometri de granița cu noi, iar asta le-o ogoit frustrarea oleacă.

E un mecanism de compensare psihologică discutabil, însă a ni-l însuși o țâră pe acest nobelizat nu este, în cazul de față, lipsit de noimă, pentru că este de-a nostru, din Balcani.

Iar cele peste cinci sute de pagini ale romanului Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim demonstrează asta fără putință de tagadă.

Vestea sosirii numitului cap înnobilat provoacă un iureș de reacții în orășelul său de baștină, de la oficialități la oamenii străzii, totul plutind nițel de-asupra absurdului recognoscibil al viețuirii în partea asta de Europă. Adăugam aici și pe un profesor sărit, ale cărui monologuri interioare sunt leit delirurile lui Călin Georgescu.

Toate vocile pe care le auzi în roman intra- și extradiegetic, sunt maghiare, dar le poți plasa fără dificultăți și peste arcul carpatic. Cred că ajută aici și traducerea excelentă a lui Ildiko Gaboș-Foarță, care, soție de poet fiind, a știut cum să adapteze limbajul maghiar specificului nostru, rezultând o bijuterie de umor, lirism și cutremurare.

Stilistic, Laszlo Krasznahorkai (i-am scris numele fără să apăs deloc pe Backspace, așa că lăudați-mă) uzează de aceleași fraze prelungi, care se întind pe pagini bune, dar e mai îngăduitor decât un Camilo Jose Cela, care nu îți dă un punct câte un capitol întreg, sau un Jon Fosse, care e aproape matematic în structura sintaxelor.

Maghiarului născut aproape de Românie îi merge condeiul de parcă l-ai asculta la o biciușcărie de Piața Mare sau la o întrunire de primărie de oraș-sat (nu dau nume, da’ le știți).

Și, mai important ca orice, merită menționat că e primul scriitor de Nobel după Mo Yan, adică de peste un deceniu, care m-a făcut să râd.

E râsul ăla pe care îl provoacă cei de la Times New Roman, doar că e obținut cu mijloace mai nobile.

Așa că iată Nobelul pentru Literatură ajuns în Balcani.

Să ne bucurăm citindu-l.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru promptudinea și generozitatea în a mă ajuta să edific cum e cu Nobelul din 2025.

Călătorie la începuturile Omului

By Iulian in Carti, Intre vizual si conceptual 0 Comment

Undeva în Franța, pe valea râului Vézère, afluent la rându-i al râului Dordogne, a apărut Omul.

Omul, așa cum îl știm, creativ, interesat de ce în jur, dar și de a transpune prin propria conștiința experiențele exterioare.

Omul care face din natură, artă.

Acolo, în valea Vézère, se găsesc peșteri preistorice, incluse încă din 1979 în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Într-acolo am călătorit, pentru a atinge, chiar și fugitiv, începuturile poveștii noastre pe acest pământ.

Cea mai importantă dintre acele peșteri este, fără îndoială, Lascaux, însă aceasta nu mai este deschisă publicului, căruia i se oferă o copie foarte meșteșugită, dar copie totuși.

Însă aflasem de ceva timp că o altă peșteră, mai mică – Font de Gaume – își deschide încă porțile către cei care vor să vadă nemijlocit arta parietală de acum multe mii de ani.

Așa că am ticluit un plan, am așteptat cu răbdare și cu atenție să se deschidă vânzarea biletelor pentru o anume dată (căci sunt doar foarte puține disponibile într-o zi), iar promptitudinea a dat roade.

Nu e ușor de ajuns acolo.

Am călătorit la Bordeaux, de unde am schimbat două trenuri pentru a descinde, într-un final, în gara mică, dar cochetă a satului Les Eyzies.

Pare un loc unde timpul are răbdare cu oamenii și, într-un fel, așa și este.

Dar oamenii de acolo știu ce moștenire ancestrală le revine, o prețuiesc și o afișează cu mândrie, așa cum am putut observa de cum m-am dat jos din tren.

A urmat un drum plăcut perpedes apostolorum, în timpul căruia am admirat o localitate care, deși mică, este bine aranjată, ca mai toate cele rurale din Franța, și am luat aminte la culorile naturale ale mineralelor din împrejurimi, ingrediente esențiale ale operelor pe care urma să le văd.

A fost un efort, dar nimic nu a mai contat când am pășit în peștera Font de Gaume și privirea mi-a atins pentru prima dată asupra picturilor rupestre pe care le adăpostește.

O fost o experiență copleșitoare, aproape imposibil de descris în cuvinte.

Nu exagerez cu nimic când spun că printre acei artiști preistorici erau genii precum Michelangelo sau Giotto.

Deși vizita durează aproximativ trei sferturi de oră, am simțit cum timpul a fost suspendat. Multele milenii scurse între noi și autorii necunoscuți ai acelor capodopere au fost anulate de acel miracol numit Artă.

Sentimentul copleșitor de la Font de Gaume n-a fost nepereche.

Deoarece îmi rămânea destul timp de petrecut în comuna Les Eyzies, când am elaborat planul acestei expediții, am explorat diversele situri arheologice care pot fi vizitate în zonă și, deoarece nu era prea departe de Font de Gaume, am ales să mă îndrept și către peștera Les Combarelles, care adăpostește la rându-i desene rupestre, de data aceasta gravate.

Bună alegere am făcut!

Încă o dată am fost uimit de câtă măiestrie și cât simț estetic au manifestat niște oameni pe care îi numim, nedrept, pare-se, primitivi.

Aici am fost parte a unui grup mai restrâns, dar admirația și interesul nostru au fost atât de mari, încât doamna care ne-a servit drept ghid s-a molipsit și s-a lăsat antrenată în povești, arătându-ne mai multe desene decât de obicei și lăsându-ne să petrecem un timp aproape dublu față de cel alocat în mod oficial.

Și chiar și așa ni s-a părut prea scurt!

În punctul acesta, ar fi elocvent din partea mea să îmi ilustrez povestea cu niște imagini.

Însă nu am cum, din două motive:

Unul este juridic – este interzis să faci fotografii înăuntru, din motive comerciale, dar mai ales din rațiuni de protejare a acestor comori neprețuite ale patrimoniului mondial.

Altul este practic – nu există telefon inteligent cu cameră de nu știu câți mega pixeli sau documentar în Ultra-HD sau tehnologie Virtual Reality care să poate recrea inteligența și dibăcia oamenilor de acum câteva milenii în a exploata unduirile pereților peșterilor pentru a construi impresia artistică pe care, neîndoios, și-o propuseseră.

Acolo sunt numai imagini, iar cuvintele sunt de prisos.

La propriu și la figurat.

Ce vă pot oferi, în schimb, sunt câteva imagini surprinse în foarte bine garnisitul Musée national de Préhistoire din Les Eyzies, unde sunt expuse câteva astfel de încrustații sau basoreliefuri parietale rupestre.

Nu sunt la nivelul artistic pe care le-am văzut în peștera Les Combarelles, dar vă pot ajuta să vă faceți o idee asupra simțului liniilor și formelor al oamenilor de acum peste zece milenii.

Printre exponatele muzeului am descoperit și o versiune aproape brâncușiană a lui Venus din Willendorf.

Ce semnificau toate aceste opere preistorice?

Nu vom ști niciodată, iar acesta este titlul și, totodată, și concluzia excelentului documentar The Cave of Forgotten Dreams, realizat de Werner Herzog în peștera Chauvet, ale cărei picturi parietale sunt mai vechi chiar și decât cele din Lascaux sau Font de Gaume.

Dar, așa cum strămoșii noștri redau în ficțiune ceea ce vedeau în realitate, ne putem îndrepta către tărâmul imaginației și călători astfel spre aceste începuturi ale Omului.

Iată astfel trei romane care sunt plasate în perioada preistorică.

Despre The Inheritors al lui William Golding am scris mai pe larg aici. O să menționez doar că, deși cea mai dificilă lectură dintre toate cele trei, cred că e cel mai veridic în a prezenta zbaterile cognitive ale unor ființe umane care se vedeau puse în situații noi.

Mai antrenante, dar nu mai puțin documentate sunt Dance of the Tiger și The Clan of the Cave Bear, care, ca și cartea de mai sus, prezintă diverse viziuni asupra uneia dintre cele mai mari enigme ale istoriei și una care este încă neelucidată.

Relațiile dintre neandertalieni și specia Homo Sapiens.

A fost un genocid sistematic al speciei mai vechi și mai limitate din partea celei mai recente și superioare intelectual și tehnologic?

A fost o prelungă extincție, datorată micșorării arealului?

Sau a fost o încrucișare cu efecte până în zilele noastre, cum ar fi părul roșcat al unui Van Gogh sau al unei Jessica Chastain?

Ambii autori aderă la această din urmă ipoteză (ca de altfel și Golding), dar o tratează diferit.

Bjorn Kurten prezintă povestea unui tânăr Homo Sapiens, salvat și integrat unei comunități de neadertalieni, care are apoi de înfruntat caracterul belicos al celor din chiar specia lui.

Palentolog de prestigiu, finlandezul are condei, dar limitat de preocuparea sa de a atinge în trama narativă toate elementele esențiale ale perioadei: efectele erei glaciare, vânătoarea unor specii de animale azi dispărute, precum mamutul, apariția unor forme superioare de organizare socială și spirituală, cum ar fi religia de masă.

De menționat că autorul alege să îi vadă pe neadertalieni grupați într-o comunitate matriarhală.

De cealaltă parte, Jean M. Auel își plasează protagonista, o fetiță din specia Homo Sapiens, într-un clan foarte patriarhal de neadertalieni, iar capacitățile intelectuale superioare ale eroinei, precum și curiozitatea ei neînfrânată, sunt semințele conflictelor care străbat întreg romanul.

Față de Kurten, deși e bine documentată, scriitoarea franceză își permite libertăți mai mari și conturează interacțiuni și cutume probabil mult prea avansate față de nivelul de dezvoltare al neadertalienilor, cel puțin așa cum e cunoscut până acum.

Această premeditată denaturare a istoriei este pusă, însă, în slujba unei povești complexe, despre raportul individului cu grupul și despre schimbarea care vine implacabil, peste orice și oricine.

Ca o concluzie, adunând toate aceste experiențe vizuale și intelectuale, nu pot decât să încerc un sentiment înălțător de uimire în fața a tot ce a realizat Omul de la începuturile sale și până acum.

Iar o întrebare se naște de la sine:

Oare ce urmează?