Încurcate sunt căile neuronale

Asumându-și ingrata sarcină de a prezenta modul de operare a minții umane, unii specialiști folosesc analogia cu un calculator.

Nu neg utilitatea acestei abordări, dar, dincolo de limitele inerente ale oricărui model teoretic, simpla exercitarea a vieții de zi cu zi o contrazice flagrant.

Și dacă ar fi să aleg una, cu Jurnalul unui psihopat de Venedikt Erofeev aș nimici orice monument tehnicist închinat creierului uman.

Cartea răspunde la titlul pe care îl are, adică este înșiruirea cronologică a însemnărilor aproape zilnice ale unui tânăr de aproape optsprezece ani din Rusia sovietică a anilor ’50.

Talentul literar al lui Erofeev mi-era cunoscut și chiar simpatic din Moscova-Petușki, însă senzațiile pe care mi le-a catalizat aici sunt incomparabile.

Și în Jurnalul lui Mihail Sebastian vedem duala ipostază om-scriitor, dar la rus filtrul interior e coborât cam spre nucleul conștiinței, una tulbure rău.

Pentru aceia care pot rezista ininteligibilului, scabrosului sau revoltătorului din rândurile lui Erofeev mai există și provocarea de a desluși evenimente din lumea materială, transpuse în registre stilistice care mai de care mai variate.

Așa ajungi să constați că auto-declaratul psihopat are nenorocul de a fi un individ născut în miezul unei societăți represive, abrutizate și foarte ipocrite, care îl văduvește de tată, frate și de sensul vieții.

Motiv pentru care prețuiesc acest volum și mă simt chiar norocos că am avut ocazia a-l citi este inegalabila sa fluiditate.

A fost pagini când neuronii n-au vrut sau pur și simplu n-au putut să recepteze noima rândurilor pe care ochii le parcurgeau.

Dar, când energiile creatoare ale unui necopt Venedikt Erofeev se închegau vremelnic, aveam parte de plăceri literare care de care mai variate.

Așa a fost comica dramaturgie a dezbaterii din bibliotecă sau multiplicarea vocilor narative sau istoria ieroglifică a evoluției comunismului în Rusia (interesantă alternativă la Ferma animalelor a lui Orwell) sau descrierea cromatică a zilelor săptămânii.

Sau simple metafore precum aceasta:

Visele se lingușeau cu o insistență dură.

Sau complimente irezistibile precum acesta:

Ce forme pline și, în același timp, atrăgătoare ca beneficiile Partidului Comunist din Uniunea Sovietică!

Sau marele mister de mai jos:

Cred că Venedikt Erofeev ar fi de acord să închei umilu-mi articol cu un proverb pe care poate îl intuiți.

Un nebun aruncă o piatră în baltă și zece înțelepți nu o pot scoate.

Bineînțeles, nu ar fi exclus să mă înjure de toți morții și răniții de acolo de de unde e.

Nu se știe niciodată, pentru că mintea umană nu e un calculator.

P.S. Mulțumesc celor de librăria online Libris pentru o operație pe creier deschis.

Teorie în hapuri utile

Spune Hamlet:

Ce minunată lucrare e omul, ce cât de nobilă îi este inteligența, ce fără de număr îi sunt facultățile, alcătuirile și mișcările, cât de chibzuit și de admirabil e în faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înțelegere, cât de asemenea unui zeu: frumusețea lumii; pildă a viețuitoarelor și, totuși, pentru mine ce înseamnă această chintesență a țărânii?

(William Shakespeare, Hamlet, prinț al Danemarcei; Antoniu și Cleopatra; Iuliu Cezar, ediție bilingvă, traducerea Leon D. Levițchi, Dan Duțescu, Tudor Vianu, Adevărul Holding, București, 2009)

Această superb exprimată multitudine a omului ca ființă și manifestare reiese și din lucrarea lui Adrian Furnham, 50 de idei din pe care trebuie să le cunoști. Psihologie.

Un titlu care pare un pic cam imperativ, probabil din motive de marketing; eu, unul, l-aș fi formulat cu ”merită” în loc de ”trebuie”.

Merită, pentru că astfel multe dintre enigmele și efectele și scăderile comportamentului propriu și ale celor cu care ați intrat în contact vor căpăta mai mult sens.

Primul aspect care merită subliniat despre această carte este modul impecabil în care este structurată. Tematica variază de la boli psihice la mecanismul memoriei și la procesul luării deciziilor și fiecare capitol are patru pagini, nu mai mult, nu mai puțin.

Cu toate că psihologia este un domeniu de studiu (rețineți, vă rog, că nu îi spun știință) care numai de pus în tipare nu e, această structurare funcționează fără cusur.

În acele patru pagini, autorul reușește să sintetizeze exact ce propune să transmită; pot să depun mărturie în privința calității conciziei sale, pentru că unele dintre aceste idei îmi erau cunoscute în detaliu, precum percepția diferită asupra pierderilor și câștigurilor, pe care le-a descris atât de inteligent Daniel Kahneman în Thinking, Fast and Slow.

Lăudabil este că Adrian Furnham nu pleacă pe o teorie și o urmează orbește. Cele mai multe capitole sunt confruntarea unor păreri pro și contra asupra subiectului și nu e o întâmplare că se finalizează cu interogații precum acestea:

Există altruism?

De ce ne joacă ochii feste?

Este mintea o tabula rasa la naștere?

Stilistic, volumul este sobru, dar autorul își permite din când în când câte o pată de culoare, precum paragraful de mai jos:

Până în anii 1960, psihologia a fost caracterizată de un triumvirat: psihoanaliștii de modă veche; ”curajoasa lumea nouă” a comportamentaliștilor; și umaniștii care stricau toată distracția celorlalți.

Și, deși ideile vin din partea acestor cugetători cu ambiții de oameni de știință, precum Freud, Pavlov, Milgram sau Goleman, textul este punctat uneori de citate din filosofie sau literatură, iar această înțelepciune de a integra căi alternative înspre deslușirea flăcării umane din întunericul necunoașterii validează cartea lui Adrian Furnham drept una care își merită locul în orice bibliotecă.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un manual de psihologie mai bun decât cel folosit în școlile românești.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Mi-am zis să nu las să treacă anul acesta de veșnică amintire fără să să vă povestesc despre trei lecturi remarcabile pe care mi le-a prilejuit:

Thocomerius-Negru Vodă – cartea prin care Neagu Djuvara a tulburat apele medievisticii românești, avansând o ipoteză care contravine atitudinii pur autohtoniste dominante, cum că fondatorul Țării Românești a fost de origine cumană, ca și întreaga pătură războinică și conducătoare a acelor vremuri despre care avem izvoare puține și sărace. Argumentele sale acoperă o gamă largă de domenii, de la paralele istorice (vezi cazul vizigoților sau al francilor) la toponimie, și, deși nu am fost pe deplin convins de justețea ideii centrale, admir modul amplu și erudiția pe care le-a pus în slujba demonstrării ei. Istoricul, în special cel aplecat supra trecutului îndepărtat, este un detectiv care nu are prea multe probe și martori la îndemână. Reacțiile de tot felul pe care le-a generat figura non-neaoșă a lui Thocomerius Vodă (care pe mine, unul, nu mă deranjează, semn că m-am maturizat un pic) au parte de răspunsuri fie aprobatoare, fie tăioase, dar tot timpul elegante, din partea lui Neagu Djuvara, iar aceasta este o altă lecție în sine – cum se poate întreține o polemică aprigă, dar civilizată. Avem nevoie de așa ceva, acum mai mult ca oricând.

Agent Zigzag – dacă n-ar fi existat vastul aparat bibliografic (incluzând multiple documente ale serviciilor secrete britanice) de la finalul acestei cărți, aș fi putut să jur că este un roman de spionaj semnat de Ian Fleming sau John Le Carré. Protagonistul este Ben Chapman, un englez, poamă cam rea și uns cu toate alifiile, care ajunge prizonier la nemți în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, acceptă să spioneze pentru aceștia, revine în Albion, devine agent dublu și își îmbrobodește într-un mod remarcabil primii angajatori. Toate aventurile sale neverosimil de spectaculoase sunt redate de Ben Macintyre cu un stil alert și plin de umor, care m-a făcut să trăiesc acea senzație din copilărie, când mi-era necaz că trebuie să mănânc, să mă spăl sau să mă duc la școală și nu puteam să mai citesc. Chiar dacă e scrisă de cineva din tabăra câștigătoare, figurile care populează acest thriller autentic sunt prezentate echilibrat, iar eu nu mi-am reținut plăcerea de a vizualiza ce actori mari le-ar putea juca într-o posibilă ecranizare. Istoria este cea mai frumoasă poveste, dar când încape sub condeiul unui englez și este despre spionaj, e de-a dreptul irezistibilă.

Jurnal (1935-1944) – departe mine gândul de a insulta amintirea lui Mihail Sebastian, însă aceste confesiuni sunt cea mai reușită creație din întreaga sa operă, peste romane precum Accidentul sau piese ca Steaua fără nume. Nu doar că sunt o mărturie neprețuită asupra unei perioade de răscruce în istoria românilor, dar funcționează și pe trei dimensiuni: omul-scriitorul-evreul. Fiecare dintre acestea oferă ceva anume. Omul are tendințe depresive și accese de mizantropie, dar găsește forța de a merge înainte chiar și în cele mai negre momente. Cum? Parțial e o enigmă, dar două lucruri sunt recurente ca metode de supraviețuire – cititul și muzica. O confirmare dintr-o epocă fără Internet. Scriitorul ne dezvăluie resorturile intime ale creației, geneza și durerile facerii unor produse finite, pe care le știm și le apreciem. E cale lungă de la idee la execuție. Evreul se confruntă cu antisemitismul, la început doar ideatic, apoi material. Mulții încă neagă mini-Holocaustul din România. Aici, ca în filmul lui Radu Jude sau romanul lui Norman Manea, avem o imagine mai clară a ce a fost în realitate. Întorcându-mă la omul Mihail Sebastian, n-am putut să nu remarc tranziția de la stilul fatalist aproape mioritic din timpul regimului antonescian la accesele revanșarde de după 23 august 1944. ”Homo sum humani ni a me alienum puto” ziceau anticii, iar Sebastian ne arată asta cu expresivitate și talent. Recomand introducerea acestui jurnal în programa școlară, la istorie, la română, la muzică și la psihologie. Așa material didactic mai rar!

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Metempsihoză dinspre comunism

A scrie proză scurtă ca parte a unui experiment controlat e ceva, a construi un roman compact e altceva.

Dincolo de multe alte motive, cred că ăl mai puternic impuls de a citi Cimitirul trandafirilor al amicului Cristi Nedelcu a fost curiozitatea de a descoperi cum s-a comportat literar de data aceasta.

Ce am constatat rapid e o ambiție olimpiană față de cea ludică din Graffiti. Aici avem două planuri temporale, similare, dar și distincte, care converg, dar și deviază, cu tranziții subtile de la voce narativă la alta, tehnică pe care Cristi o stăpânește uimitor de bine, aducându-mi aminte, iar asta e o realizare formidabilă în sine, de Conversație la Catedrala de Mario Vargas Llosa.

Povestea în stil doppelgänger este a unor triunghiuri amoroase, cu neveste adulterine și cam turnătoare de istorici naivi. Ca unul care a studiat la o facultate cu un asemenea profil și a intrat în contact cu specimene umane precum cele care brăzdează narațiunea lui Cristi Nedelcu, nu-mi voi refuza plăcerea de a-l trage de limbă la proxima ocazie, în încercarea de a afla cât s-a folosit de materie primă reală și cât a plăsmuit singur în această privință.

Nobelizatul V.S. Naipaul a învolburat apele egalității de gen când a declarat că ar ghici din prima dacă o mostră de proză e scrisă de un bărbat sau de o femeie, evident, cu o tentă derogatorie față de sexul opus lui. Bănuiesc că nu i-ar fi fost greu să intuiască în vocile feminine ale lui Cristi condeiul și viziunea unui mascul, indiferent cu câte nuanțe și elucubrații specifice ar îmbrăca autorul personalitățile acestora.

Și mai curios sunt dacă amicul Cristi a fost bruftuluit de nevastă sau a primit proteste ardente din partea unor urmașe ale Evei.

Ce îi reproșam la volumul anterior era apăsarea cu care îmbibă proza de referințe culturale greu accesibile altcuiva decât unui intelectual pătimaș cum este el însuși (de apreciat că au dispărut notele explicative de subsol, să muncească aceia care vor să se dumirească). Iar unele explicații devin uneori exagerat de didactice, ca să nu zic pedante, precum ale lui Tolstoi în Război și Pace.

Cristi, mai puțină filosofie și mai multă dramă, te rog, că sexul este din belșug și ți-a ieșit la fix, un hop riscant de trecut pentru orice scriitor care se aventurează pe tărâmul ăsta.

Sper să nu înșel, dar Cristi Nedelcu declara undeva că perioada asta pandemică, fără precedent ca provocare socială și emoțională, i-a catalizat finalizarea romanului, care adăsta neterminat de ceva timp.

De aici să izvorască, oare, tonul acela pesimist de la finalul cărții?

S-au acumulat destule întrebări la Cimitirul trandafirilor.

Dar rolul literaturii autentice este să interogheze mai mult decât să răspundă.

Iar Cristi Nedelcu exact de-asta a produs.

Am avut de-a face cu un scriitor

Ce este un scriitor?

Povestitor? Portretist? Peisagist? Confesor? Penitent? Învățător? Învățăcel? Demiurg? Imbecil vierme de pământ? Magician al cuvintelor? Birocrat al buchiilor? Alchimist al metaforelor? Designer de puzzle-uri? Detectiv de sentimente? Telescop? Microscop?

Oricare dintre cele de mai sus și mult mai multe, în combinații de n luate câte k.

Eu nu sunt scriitor, dar, conform butadei, știu să-l recunosc pe unul când îl văd.

Iar Norman Manea este unul dintre aceștia.

Întoarcerea huliganului, romanul care l-a făcut celebru și, lăudat fie-mi calamburul, hulit, este o demonstrație a caleidoscopicului rol al celui care alege să se exprime prin condei sau versiunile-i mai moderne, tastatura și Word-ul.

Cartea e o cronică a vieții sale, deloc structurată, puternică filtrată subiectiv dar care punctează trei mari etape – Holocaustul transnistrean, zbaterile în socialism și ambivalența emoțională a unei efemere revederi a meleagurilor strămoșești, în condițiile unui exil transatlantic,

Valoare documentară? Există, dacă te chinui să cerni fapte.

Orientare ideologică? Există, în special în stil apofatic, adică deslușim ce nu-i place vocii auctoriale.

Sinceritate? Există, în limitele autoamăgirii de care fiecare dintre noi e capabil.

Până la urmă, am extras din Întoarcerea huliganului ce a rezonat cu personalitatea mea, entitate pe care o pot defini, dar niciodată îndeajuns.

Ce e sigur, totuși, e că am avut de-a face cu un scriitor.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Vreme din cea în ce mai rea, vremuri din ce în ce mai rele, ce ne mai rămâne? Cărțile, acești prieteni reci, dar siguri (inclusiv din punct de vedere epidemiologic):

Population 10 Billion – una dintre temerile care măcină omenirea este suprapopularea catastrofală, care va duce la tragedii pe scară largă și la prăbușirea civilizației. Deși domolită, mai ales acum, această preocupare rămâne una constantă, iar Danny Dorling vine în întâmpinarea ei cu o analiză amplă asupra scenariului potrivit căruia oamenii vor ajunge să se calce pe pe bombeuri în ultimul hal. De fapt, e mai bine spus ”scenarii”, pentru că autorul descompune această posibilă tragedie colectivă în diverse aspecte, precum natalitatea, impactul asupra mediului, disparitățile dintre săraci și bogați. Orientarea-i ideologică răzbate destul de clar: progresist, de stângă si chiar mușcat de morbul acela al tiraniei penitenței unei fost puteri coloniale, pe care îl satirizează cu mare precizie Jean Raspail în Le Camp de Saints. Rezonezi sau nu cu expozeurile sale, amploarea demersului și claritatea unor concluzii sunt demne de laudă.

Intellectuals – Jean-Jacques Rousseau, Karl Marx, Bertrand Russell, Ernest Hemingway, Jean-Paul Sartre; nume de granit ale culturii universale, intelectuali care au mutat gânduri și spirite și care au deviat cursul istoriei în fel și chip. Cum au fost, însă, oamenii din spatele acelor idei care ne guvernează modul de a vedea lumea chiar și acum? Paul Johnson își propune să scoată la iveală tot mucegaiul unor personalități mai deviante decât mi-aș fi imaginat. Niciunul dintre aceia asupra cărora se apleacă ochiul de copoi și penița nemiloasă a autorului nu scapă de o radiografie puțin spus neglorioasă. Firește, ne putem întreba cât de obiectivă a fost investigația și cât de părtinitor investigatorul. Dar, ca să nu cad în același păcat al disonanței cognitive, precum mulții dintre greii din această carte, mărturisesc că am citit aceste biografii scandaloase (dar și consistent documentate) cu același nesaț cu care mulți lecturează detalii picante despre vreo starletă sau starlet în tabloide. Mă va influența asta când mă voi avea din nou de-a face cu creațiile acestor intelectuali? Probabil că da, dar ideile nu sunt lingouri de aur, ci bunuri intangibile și fluide, în care fiecare se poate cufunda cum dorește. Vorba ceea: Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa!

Civilizația islamică în 30 de vieți – religia musulmană și acțiunile unor adepți ai ei sunt subiect de controversă în zilele noastre, iar asta aruncă o umbră asupra contribuției aduse de civilizația islamică în cultura omenirii. Și ar fi păcat, pentru că are o complexitate minunată, iar diversitatea figurilor care au compus-o nu e cu nimic mai prejos față de cea europeană, bunăoară. Chase F. Robinson ne demonstrează asta, schițând tablouri rapide, dar nu simpliste, ale războinicilor, dar și învățaților, poeților din primii 1000 de ani ai Islamului, precum și ecourile pe care aceștia le au în prezent (vezi modul cum a fost reînviat Saladin ca precursor al naționalismului arab). Descoperim astfel că au existat și disidenți, îndrăzneți, sofiști, care au pus la îndoială dogme pentru care azi se organizează atentate. Mi-a plăcut foarte mult că autorul a alocat capitole de dimensiuni aproximativ egale fiecărei personalități, indiferent că s-a făcut cunoscută cu sabia sau cu condeiul. De aceea, închei prin a vă reda câteva dintre versurile lui Rumi, care m-au încântat prin subtilitate și m-au pus pe gânduri prin inteligență:

Un om bătu la ușa prietenului drag

”O cine ești tu, oare, om vrednic și pribeag?”

”Sunt eu”, răspunse insul. ”Te du! Nu se cuvine

să stea la masa asta un om necopt ca tine.

În focul surghiunirii ființa-ți să se coacă,

și n-o să mai încerce atunci să se prefacă”.

Plecă de-ndată omul. Călători vreun an,

surghiunul pârjolindu-l cu focul său avan.

Și ars de-acea văpaie, dar și cu mintea coaptă,

se-ntoarse la amicu-i, să vadă de-l așteaptă.

Bătu din nou la ușă cu teamă și-umilință,

ca nu cumva să-i scape iar vreo necuviință.

Și-l întrebă amicul: ”Cine-i la ușă-acu?”.

Și omul îi răspunse: ”La ușă ești chiar tu!”.

Prietenul îi zise: ”O, intră, eu al meu,

căci tu ești și eu și-n casă nu-i loc pentru-un alt eu”.

(Rumi, Masnawi apud. Chase F. Robinson, Civilizația islamică în 30 de vieți)

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Băiet fiind povești cutreieram

A fost o dată ca niciodată un băiat, care a crescut într-o casă cu multe cărți.

Inevitabil (sau nu), a îndrăgit încă de mic poveștile.

A început cu cele clasice, apoi s-a afundat în legende, mituri, istorie, artă, psihologie, științe ale comunicării și nenumărate ale domenii scornite de mintea umană.

A explorat și alte medii, precum audio-vizualul.

Iar ce l-a fermecat întotdeauna a fost o poveste bine spusă.

La un moment dat, a întâlnit Enciclopedia Pământului Dintâi de Isabel Greenberg.

Romanele grafice nu îi sunt cele mai familiare povești, dar, după Integrala Maus, le este mult mai binevoitor.

Această creație scrisă și desenată este povestea (da, o să vă tot întâlniți cu acest cuvânt) unui băiat, nu naratorul de aici, dar ar putea foarte bine fi, care își caută o frântură din suflet.

Totodată, este și o poveste de dragoste, un pic tristă, un pic amuzantă și foarte frumoasă.

Băiatul-personaj spune povești, iar băiatul-cititor are multă experiență într-ale poveștilor, așa că s-a delectat cu modul cum autoarea poveștii s-a jucat cu unele celebre, care au influențat sufletul omenirii din cele mai îndepărtate timpuri.

Structură narativă de Panciatantra sau 1001 de nopți, Cain și Abel, mituri din îndepărtatul nord, Turnul Babel, cifra magică ”trei”, sirene, cosmogonii care mai de care, Polifem sau Goliat sau oricare alt gigant învins de unul mai mic decât el, tirani și dușmănii ancestrale, Luceafărul nostru (dar în varianta feminină), Noe-Arca-Potopul, Filemon și Bacis, Iona și chitul uriaș și alte câte mai câte.

Băiatul a fost încântat să le regăsească, să le le vadă reinterpretate și să se minuneze cât de fluid sunt integrate poveștii celei mari.

L-a ajutat și modul voit naiv, dar foarte sugestiv și plastic în care sunt realizate desenele, care redau de multe ori dramatismul celuilalt mare univers al poveștilor – cinematografia.

Nu contează de unde începe și unde se sfârșește această poveste.

Băiatul știe deja de mult timp că o poveste este o călătorie, nu o destinație.

Vraja depărtării

Dacă ar fi atacat un tărâm intelectual virgin, povestirile despre Tibet din volumul Scoate limba! a lui Ma Jian m-ar fi lăsat zdrobit sufletește.

Dar, fortificat și informat de lucrarea amplă a lui Sam van Schaik și de două filme extraordinare – Kekexili și Dao ma zei – știam că acest platou supranumit ”Acoperișul lumii” e departe de a fi o oază sapiențială în care toți levitează și practică bunătatea.

Dimpotrivă, asprimea reliefului, precaritatea surselor de trai și brutalitatea care decurge din acestea îi fac pe tibetani să fie o versiune înzecită a muntenilor de pretutindeni.

Ma Jian nu ocolește nimic din aspectele șocante ale cutumelor din partea locului, însă, deși pornește la drumul narativ ca un jurnalist sadea, pe parcursul fiecăreia devine posedat de un realism magic și de un lirism care îndreptățesc, cumva, reputația de spiritualitate de care se bucură Tibetul.

Nu este, însă, o spiritualitate în sensul european al cuvântului, ci una care aduce mai degrabă cu acele transe șamanice, în care contururile clare ale materialului se estompează, timpul nu mai are o curgere liniară, iar senzațiile abolesc gândirea conștientă.

Faptul că toate acestea sunt redate cu fascinația scepticului care ajunge să le vadă aievea trebuie să fi contribuit la interzicerea acestei cărți de către autoritățile chineze.

Altminteri, nu-mi dau seama de ce nu au folosit Scoate limba! pentru a spune lumii:

Uitați ce primitivi și obscurantiști sunt încă tibetanii, e de datoria noastră să îi aduce pe calea modernizării și bunăstării!

Inițial, era, tentat să spun că asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, dar, aruncându-mi încă o privire printre rândurile lui Ma Jian, am început să am îndoieli.

E ceva în natura umană care se sustrage raționalului.

Iar Tibetul, cu aerul său rarefiat și pur, dezvăluie acest ceva într-un mod care pare îndepărtat, când ții ochii deschiși, dar apropiat când îi închizi.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o călătorie în Tibet cum nicio agenție de turism nu ar putea oferi.

Cuceriri SF (20)

Într-o perioadă în care adepții științei și cei ai fantasticului se luptă în argumente, lectura unor cărți SF e mai mult decât adecvată:

Babel-17 – fără a-mi fi plăcut în mod deosebit, îi recunosc acestui roman al lui Samuel R. Delany meritul aparte de a fi îngrămădit într-un spațiu relativ redus o mulțime de teme și personaje. Dacă am rezerve în privința acestui clasic al genului, este din cauză că părțile cele mai bune rămân incomplete, ca și cum scriitorul te-ar chinui tantalic. Povestea exploatează vag ipoteza Sapir-Whorf (aceeași pe care și-a bazat Ted Chiang nuvela care a dat superbul Arrival), cum că limba în care comunicăm ne influențează gândirea, și vizează un fel de spionaj la nivel galactic, transplantat într-un germene de epopee spațială, care, încăput pe mâna unui Iain M. Banks, s-ar fi extins luxuriant. Părțile de început sunt cele mai reușite și demonstrează că scriitorul are condei și imaginație, ceea ce îmi dă argumente să mă apropii vreodată și de capodopera-i controversată Dhalgren.

A Fire Upon the Deep – roman-mamut, care înglobează două fire narative distincte, atât de bine construite, încât ar fi putut fără probleme să aibă succes separat. Și mai meritoriu e faptul că Vernor Vinge reușește să le înnoade și să le aducă împreună într-un mod coerent, care uzează acumulările afective din ambele părți. Într-o eră în care omenirea s-a extins atât de mult în spațiu, că s-a divizat în specii de tot felul și a mai și găsit altele inteligente pe unde s-a aciuat, o parte de univers e infectată de o entitate malefică transcendentală, care amenință să îl acapareze în întregime. O parte dintre protagoniști sunt pe o navă care gonește contracronometru spre o planetă micuță și aparent insignifiantă, unde se găsește singura șansă de a o învinge. Acolo, alți protagoniști umani descoperă o civilizație de un inedit uimitor. Este vorba de un fel de lupi care acționează și gândesc colectiv, astfel că o haită este un organism unitar, cu trăsături care le reunesc pe cele ale componentelor sale. Durează un pic până ce te acomodezi cu acest concept și cu modul cum autorul jonglează cu pronumele, însă, odată instalat în poveste, ești condamnat la a-i fi captiv și, ca și în Children of Time, pentru care Adrian Tchaikovsky pare a-și fi tras oarece inspirație din structura și ideile lui Vinge, jumătatea dedicată odiseei spațiale, oricât de bine ar fi scrisă, pălește în comparație cu intrigile și suspansul din societatea animală, în care vezi oglindindu-se însăși istoria umanității. Indiferent ce fel de antologii SF am consultat, acest roman se încăpățânează să apară constant în paginile lor. Însă acolo îi e locul, n-ai ce-i face.

Exhalation – După șiragul de nestemate din Stories of Your Life and Other Stories, Ted Chiang era dublu condamnat: să mai scrie o colecție de povestiri, dar și să se ridice la înălțimile amețitoare ale calității celor dintâi. Volumul de față este rezultatul acestei ingrate sarcini, iar autorul e cât pe-aci să-și egaleze senzaționala performanță. Nu reușește, pentru că, spre deosebire de prima serie, aici Chiang e mai apăsat didactic, vrea să îmbibe aproape fiecare nuvelă cu un tâlc. Nu mai e chinuit exclusiv de acea tenie a scriitorului autentic, ci și de constrângerile ipostazei de moralist subtil, pe care și-a asumat-o, poate chiar involuntar, cu unele dintre scrierile de dinainte. Cele mai multe dintre narațiunile acestui volum (ale căror arome variază de la oriental la asimovian) atrag atenția asupra uneia dintre interogațiile sau angoasele la care suntem supuși, în special din cauza evoluție amețitoare a tehnologiei. Atenție! Nimic din ce am spus mai sus nu este o critică la adresa lui Ted Chiang. Toate sunt constatări lucide. Cum aș putea oare să îi reproșez ceva acestui autor, ale cărui inteligență, imaginație și profunzime psihologică sunt o binecuvântare? Sper că profesorii de pe mapamond vor avea înțelepciunea de a folosi povestirile sale la cursuri. Așa și-ar ajuta elevii să-și dea seama că a citi rămâne suprema formă de cunoaște viața și pe tine însuți.

Le Camp des Saints – controversat încă de la apariție, când părea înspăimântător de profetic, acest roman al lui Jean Raspail mai poate stârni revoltă în rândul stângiștilor pe care îi demolează cu sarcasmul, precum și entuziasm în rândul celor pe care îi numim ”white supremacists”. Povestea aceasta distopică este esențialmente simplă – din India cea suprapopulată pornește o flotă de vase rablagite, ticsite de săraci și înfometați și decrepiți. Destinația: Europa cea mănoasă și dezvoltată, mai precis Franța autorului, pe care acesta o cunoaște și o ia în răspăr cu o precizie magnifică. Prinși în capcana propriilor idealuri generoase și a demagogiei, europenii permit acestei migrații oceanice să ajungă pe țărmurile lor, iar rezultatul este destrămarea civilizației occidentale și schimbarea raporturilor de demografie și putere în defavoarea rasei albe. Un scenariu apocaliptic pe care alde Trump, Le Pen și Orban al ungurilor încă o exploatează politic și care de la scrierea cărții (1973) nu s-a împlinit decât pe ici, pe colo, dar pe care îl regăsim în variatele manifestări ale corectitudinii politice, precum și în cutremurătoarele imagini ale refugiaților care înfruntă valurile și alte pericole pentru a ajunge pe acest continent al făgăduinței. E imperios necesar să menționez că, deși Raspail nu face vreun secret din atitudinea sa favorabilă excepționalismului și superiorității europene, portretul colectiv al masei de invadatori pașnici e coerent din punct de vedere al psihologiei mulțimilor și nici pe departe la fel de caustic precum al prostiei, relei-voințe și oportunismului diverșilor actori individuali și instituționali din partea cealaltă. În plus, afirm cu toată tăria că umorul și intensitatea scriiturii de care dă dovadă autorul sunt greu de egalat în toată literatura franceză, care oricum numai insignifiantă nu e. Cumva, această carte este un test de turnesol, îi separă pe cei habotnici (indiferent de orientare) de aceia care pot întreține un gând contrar, chiar dacă nu sunt de acord cu el, și care apreciază un monument cultural autentic.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Situația pandemică fluctuează, însă pasiunea pentru lectură nu:

Seducătorul domn Nae – o lapidară incursiune în viața și evoluția ideologică a lui Nae Ionescu, charismatic profesor și om politic, antisemit inveterat care a hrănit minților unor agresori precum Corneliu Zelea Codreanu, dar și ale unor intelectuali de marcă, precum Cioran, Eliade sau Noica, ba chiar, culmea, si a unui evreu pe nume Mihai Sebastian. Lucrarea Tatianei Niculescu e departe de a fi exhaustivă, dar oferă destule detalii, încât să mă ajute să îmi completez imaginea pe care mi-am făcut-o despre acest influencer interbelic, dar și despre perioada aceea după care tânjesc mulți nostalgici. Interesant, și aproape amuzant, este cum tăria opiniunilor lui Nae Ionescu s-a mulat pe interesele de moment. Lecția e limpede: să n-ai încredere în cei care propovăduiesc ceva cu prea mare tărie, mai ales când o fac cu vervă și stil.

Numbers Rule Your World – ne uităm cu toții la statisticile infecțiilor cu SARS-CoV-2, așteptăm să vedem cum ne-au ieșit KPI-ii la final de semestru sau încercăm să intuim cum cât va mai reuși USRPLUS să ia la următoarele alegeri. Cum, necum, ne lovim de cifre în viața de zi cu zi, iar Kaiser Fung încearcă să explice și să prezinte impactul uneori subtil pe care îl au în decizii personale sau instituționale. Cartea este structurată în jurul unor concepte esențiale ale domeniului statisticii (vezi Naked Statistics de Charles Wheelan), dar nu din perspectiva teoreticianului, ci a practicianului, care trebuie să ia decizii vitale și pentru care corelația e, totuși, cauzalitate. Poveștile pe care le prezintă se referă la Statele Unite, însă rămân fascinante și pline de suspans, precum combaterea unei epidemii de E-coli sau lumea întunecată a dopajului în sportul profesionist. Argumentele autorului au venit să-mi întărească o convingere: în viață, niciun model nu e perfect, dar unele sunt utile.

Where Do Camels Belong – îmi place să-mi fie puse la încercare ideile înrădăcinate și puține cărți au făcut-o mai strașnic decât aceasta care tratează chestiunea speciilor invazive de plante și animale și raportul cu ecosistemul în care pătrund. Autorul, Ken Thompson, este specialist în domeniu, iar unele pasaje m-au depășit, însă umorul britanic pursânge și fluența expunerii sale mi-au ținut atenția încordată la maxim, iar rezultatul a fost remarcabil. Prezentând câteva cazuri de astfel de invazii cu meșteșugul unui autor de romane de suspans, m-a făcut să înțeleg cât de complexă e lumea în care trăim, câtă înțelepciune are în a se regla și cât de nesupusă este unor evaluări izvorâte dintr-o gândire statică. Și când spun lumea, nu mă refer doar la cea naturală, ci și la cea antropică, multifațetată și multistratificată. Pentru biolog, acest volum este o revelație; pentru sociolog sau psiholog, este o Istorie ieroglifică mai amuzantă și mai complexă.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)