So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum puțin timp a plecat dintre noi Christopher Plummer, unul dintre actorii care a pus umărul la dominația universală a Hollywood-ului ca fabrică de vise, aspirații și evadare.

Numeroase titluri de ziar îl asociază cu rolul căpitanului Von Trapp din The Sound of Music și lesne de înțeles de ce: să fii parte dintr-o capodoperă e curat pașaport pentru posteritate.

Însă cărările mele cinefile s-au intersectat deseori cu ale lui Christopher Plummer.

A fost un reținut, dar expresiv Rudyard Kipling în The Man Who Would Be King.

Ca Iron Antipa, a reușit performanța să se remarce din acea distribuție fabuloasă din Jesus of Nazareth a lui Franco Zefirelli; urmăriți-l doar când dansează Salomeea!

Alunecos și simpatic, a contribuit la ascensiunea Juliei Ormond în Young Catherine.

A fost un Tolstoi bonom în The Last Station, când, la 80 de ani (!!!) a primit întâia nominalizare la Oscar din longeviva-i carieră, semn că merită să nu te lași niciodată de treabă și de pasiune, pentru că recunoașterea vine ea la un moment dat.

Nu în ultimul rând, a dominat, chiar și prin apariții episodice și prin absență, trama narativă detectivistică din Knives Out.

Iar acum, ca omagiu, să vorbim nițel despre ultimul său mare rol, cel din All the Money in the World.

Povestea de culise este una de legendă în sine.

Inițial, această poveste a răpirii nepotului magnatului J. Paul Getty și a refuzului acestuia de a plăti răscumpărarea îl avea în distribuție pe un Kevin Spacey machiat în ultimul hal.

Căzut în dizgrație din cauza unor scandaluri sexuale, a fost înlocuit cu Christopher Plummer, care și-a îndeplinit partitura pe repede înainte, iar rezultatul mă îndreptățește să cred că, în cinematografie, soarta lucrează pe căi nebănuite, dar miraculoase.

Filmul, deși competent regizat de un alt veteran al ecranului, Ridley Scott, nu și-ar fi depășit condiția de thriller fracturat logic, cu vagi accente satirice, dacă nu ar fi beneficiat de prezența augustă a lui Plummer.

Acțiunea are ritm pentru că primește injecții de tensiune sau umor când lucrurile par să treneze, dar personajele, și implicit interpretările, sunt schematice (Michelle Williams e blazată tot timpul) sau cad în mlaștina clișeelor (Mark Wahlberg și chiar Timothy Hutton). Singur, Romain Duris drept Cinquanta răpitorul reușește să se distingă, fiind mai interesant decât adolescentul luat pe sus și folosit drept pricină de extorcare.

Senzația de déjà vu bine ambalat dispare la fiecare apariție a lui Christopher Plummer.

Mogulul e odios, dar omul este imperial. Nu întâmplător, în secvența când Getty cel bătrân își plimbă nepotul pe aleile Villei din Tivoli a împăratului Hadrian (Italia, cea mai frumoasă țară din lume!), Plummer pare parte integrantă a peisajului.

Impozant, chiar și în cele mai respingătoare momente ale personajului, Plummer, în etate de 88 de ani la acel moment, dovedește că talentul n-are vârstă.

Cu un Kevin Spacey caricatural, All the Money in the World ar fi fost o simplă notă de subsol în marea aventură a cinematografiei.

Christopher Plummer îi asigură, însă, nemurirea.

So long, farewell, au revoir, auf wiedersehen!

Odisee tactilă

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintre categoriile de la Oscar există una care pare, de obicei, populată cu titluri ultra-mediatizate – filmul de animație.

Însă, strecurate printre realizări ale unor studiouri consacrate, se găsesc uneori creații deosebite, nu doar prin proveniență, ci prin idee sau execuție.

Așa am descoperit minunatul The Secret of Kells sau haiosul Les triplettes de Belleville, iar pe această listă aparte va intra și J’ai’ai perdu mon corps.

O mână scapă dintr-o morgă.

Da, o mână leit personajul din The Addams Family.

Da, o mână, adică o palmă umblătoare pe cele cinci degete ale sale.

O mână care pornește într-o Odisee a cărei Ithacă și Penelopă ni se dezvăluie pe măsură ce, pe lângă aventurile-i picarești-grotești, ni se înfățișează și momente din viața posesorului.

Filmul este brutal, dar nu în sens neplăcut.

Este o brutalitate necesară, atât pentru a genera emoții fruste, cât și pentru a contribui la un amestec foarte complex de elegie și tristețe, de tragedie și frumusețe.

Deși liniile narative au tonalități sau perspective spațiale diferite și ai impresia că urmărești două povești distincte, existe mici detalii care le leagă și le încheagă.

Ca regizor și co-scenarist, Jérémy Clapin reușește e să înnoade tradiția romantismului cu a suspansului, ambele direcții în care cinematografia franceză a excelat întotdeauna (vezi La jetée). Chiar finalul, ambiguu până la ermetic, pare adecvat, pentru că îi lasă fiecăruia libertatea și responsabilitatea unui verdict.

Pentru mine, J’ai’ai perdu mon corps n-a fost numai o experiență audio-vizuală, ci și una mnezică.

Au fost momente când, urmărind pățaniile mâinii, am privit-o pe una dintre ale mele, am savurat miracolul acestui inegalabil instrument al ființei umane și mi-am dat seama că am cam uitat să folosesc cremă hidratantă în ultima vreme.

Așa mi-am adus aminte și de o scenă de la începutul romanului Colț Alb de Jack London, în care un vânător amenințat de frig și de o haită de lupi își privește mâinile cu duioșie.

Așa mi-am amintit de misterioasele palme imprimate pe pereți de peșteră de omul preistoric, dar și de gluma pe care un prof hazos din facultate ne-a spus-o pe tema asta.

Așa mi-am adus aminte și de ce a spus unul dintre concurenții de la emisiunea lui Virgil Ianțu, Câștigă România:

Ce ai în suflet, în cap și în vârful degetelor nu-ți poate lua nimeni.

Fundațiile monumentului (Deborah Kerr)

By Iulian in Filme 0 Comment

Actriță de o grație desăvârșită, Deborah Kerr a avut o carieră care se confundă cu Epoca de Aur a Hollywood-ului și aparține unei ilustre și triste galerii, a oamenilor de film remarcabili (Richard Burton, Peter O’Toole, Alfred Hitchcock sau, mai recent, Amy Adams sau Glenn Close) care, în ciuda unui puhoi de nominalizări, nu au câștigat niciodată un Oscar.

Aș petrece mult timp rememorând fiecare rol deosebit al său, însă acesta din The Innocents îi relevă în mod suprem talentul imens.

Inspirat din povestirea The Turn of The Screw a lui Henry James și sursă de inspirație la rându-i pentru The Others al lui Alejandro Amenabar, filmul regizat de Jack Clayton o urmărește pe o guvernantă a unor orfani dintr-un conac englezesc un pic izolat, care observă treptat imagini stranii, comportamente stranii și apariții stranii.

Superbă ilustrare cinematografică a romanului gotic al secolelor trecute, The Innocents îi bifează canoanele din punct de vedere audio-vizual (umbre, zgomote, ferestre deschise), însă îl depășește cu mult în ceea ce privește latura umană.

Aproape fiecare cadru o urmărește pe Deborah Kerr, iar interpretarea pe care o vedem este magia artei actorului în două manifestări fundamentale.

Pe de o parte, vedem transformarea din entuziasm sfios și maniere indulgente înspre o mai pronunțată asprime, hotărâre și chiar un dram de duplicitate. Nimic strident, evoluția este lină și niciodată definitivă.

Pe de altă parte, deoarece filmul nu trenează și nu slăbește ritmul suspansului și al ororilor reale sau închipuite, panoplia de reacții ale protagonistei este atât de vastă, încât s-ar putea face un catalog al expresiilor figurii omenești doar cu chipul său.

Cei doi copii, jucați de Pamela Franklin și Martin Stephens, întregesc prin înfățișările și prestațiile excelente ambiguitatea acestei pelicule, la al cărei scenariu a contribuit și Truman Capote.

Indiferent cum îl apuci, The Innocents îți fuge printre degetele înțelegerii ca o nalucă.

Îl poți recepta exclusiv prin prisma supranaturalului, dar nu e suficient.

Îl poți recepta exclusiv prin prima psihologicului, dar nu e suficient.

Mai ales că poți bifurca atenția – ori spre guvernantă, ori spre copii.

În oricare dintre aceste cazuri, pentru cinefilul care nu își reprimă emoțiile și știe să le savureze, The Innocents este un deliciu.

Care mă întoarce iar la vorbele nemuritorului Will:

There are more things in heaven and earth, Horatio,

Than are dreamt in your philosophy.

De ce Dumbo nu este rasist (pe înțelesul stângiștilor de două parale)

By Iulian in Filme 0 Comment

Una dintre știrile care mi-au crescut temperatura corpului, fără să am Covid, a fost decizia celor de la Disney de a elimina de pe conturile de utilizatori-copii a filmului de animație Dumbo (1941), pe motiv că încurajează stereotipiile rasiale.

Pelicula a stârnit încă de demult o astfel de controversă (îi vizează pe acei păsăroi haioși negri), însă mă mir că nimeni nu a observat că avem de-a face de fapt cu o minunată alegorie a integrării și depășirii unei condiții speciale.

Povestea este cam așa:

Elefănțelul eponim se naște cu o malformație, niște urechi mari, care îl bagă în tot felul de buclucuri și îl expun la marginalizare, pe care o depășește cu ajutorul înduioșătoarei afecțiuni materne, a unui șoricel de tot hazul și a păsăroilor mai sus amintiți.

Stai așa!

Adică mitul aversiunii elefanților față de rozătoare se transformă aici într-o simpatică prietenie?

Ce frumos!

Să ne referim la păsăroi acum. Sunt construiți având în minte niște personaje de culoare (inclusiv marii trubaduri rătăcitori ai blues-ului din Delta Mississippi-ului), dar rolul lor în economia acțiunii este decisiv.

După ce îl iau inițial în derâdere pe elefănțel, îi înțeleg durerea de a fi dat la o parte și îl ajută să își transforme beteșugul într-o calitate.

Ce frumos!

Stereotipiile care mai reies din Dumbo vizează tagma clovnilor, dar după ce ne-au oferit Heath Ledger și Joaquin Phoenix, nu cred că mai doare pe nimeni asta, sau gașca de elefănțoaice (adică tot ai lui, nota bene!) urâcioase și bârfitoare.

Ahaaaa! sar feministele de trei coți în sus.

Haida de, să nu-mi spuneți că n-ați avut de-a face niciodată cu asemenea specimene!

Dacă vă încăpățânați să susțineți sus și tare că nu, ori ați trăit în hrubă până acum, ori sunteți de rea credință.

Ce?

V-am jignit?

Vă poftesc să mă reclamați la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Între timp, eu mă duc să mai văd o dată Dumbo, care e o capodoperă de animație.

Vezi și numai pentru scena aia onirică, greu de egalat chiar și după atâta amar de timp.

Generații eșuate

By Iulian in Filme 0 Comment

Cel mai bun prieten al unui băiat este mama lui.

Cinefilii vor recunoaște această replică și vor surâde cu un fior.

Într-un registru ironic, se poate aplica și unui film românesc care a avut succes peste hotare din același motiv cu care eu, unul, nu mă pot mândri cu niciun chip: i-a impresionat pe străini cu viața noastră nasoală.

Dacă stilistic și tehnic Poziția copilului păcătuiește precum multe producții care l-au precedat sau i-au urmat, are totuși o trăsătură prin care se distinge și reușește să se scuture de aerul de creație de pluton.

Multe pelicule autohtone prezintă mizeria societății de tranziție postdecembriste cu voluptate și fac din ea aproape o glumă, însă filmul lui Călin Peter Netzer este odios de la un cap la altul.

Culmea ironiei este că printre puținele momente de respiro se numără interacțiunile pasiv-agresive dintre soacră și noră, încărcate de adversitate în sine.

Oi fi eu bărbat și pot extrage amuzament din astfel de dueluri, dar cert este că doar atunci mi-am permis niște zâmbete.

În rest, numai senzații de neplăcere sau revoltă au însoțit mecanismul corupției și pilelor pe care o mamă posesivă îl pune în mișcare, ca să-l ferească pe fiul dereglat la rându-i de consecințele penale ale unui accident în urmă căruia s-a pierdut o viață de om.

Critica socială e foarte acidă. Există multe scene și replici al căror scop nu este decât a contura o clasă socială de noi îmbogățiți care se ajută unii pe alții în a eluda legea.

Dacă tabloul corupției la nivel de instituții nu e vreo noutate, disfuncționalitatea la nivel de familie este ilustrată aici mai sugestiv ca oricând.

Oamenii ăștia merg până în pânzele albe, numai să nu facă plodul pușcărie, dar nu sunt în stare să își adreseze unul altuia o vorbă bună.

În mijlocul acestei urzeli de defecțiuni emoționale domnește Luminița Gheorghiu.

La început, figura ei pare plată, dar, treptat, adaugă straturi, straturi de dimensiuni psihologice. Eforturile ei nu sunt numai expresia unei penitențe a unei generații de părinți care s-au concentrat pe făcut bani și își află mântuirea în progenituri, ci și manifestarea unor impulsuri invers oedipiene.

Urmărind-o cum redă toate aceste reacții, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum un astfel de talent colosal ar putea lua Hollywood-ul pe sus, dacă, parafrazându-l pe Călinescu, cinematografia românească ar avea sprijinul unei limbi universale.

Ca să mai alung din gustul amar pe care mi-o lăsa trama narativă și urâciunea personajelor, încercam să îi găsesc Luminiței Gheorghiu un echivalent în lumea mare a filmului și am reușit.

Frances McDormand.

Aceeași asprime a trăsăturilor și aceeași uimitoare capacitate de a trece de la o stare la alta fără să vezi cusătura actoricească.

Roluri bune secundare fac și două interprete pe care am avut plăcerea și onoarea de a le urmări pe scena Teatrului Național din Craiova – Natașa Raab și Cerasela Iosefescu – precum și Adrian Titieni, sfâșietor și mult diferit de aerul taciturn din Bacalaureat.

Bogdan Dumitrache (cutremurător în Pororoca) este cam încorsetat și prea agresiv să fie credibil în rolul fiului, iar Florin Zamfirescu sau Vlad Ivanov n-au provocări pe măsura capacităților.

Sunt convins că, văzând Poziția copilului, mulți părinți își vor fi spus cu satisfacție:

Al meu n-o ajungă niciodată așa!

Să sperăm.

Avem deja destule generații eșuate în România asta pe care ne încăpățânăm să o iubim.

O fraudă cu rezultat bun

By Iulian in Filme 0 Comment

Probabil că, români fiind, deci adversari hotărâți ai fraudelor, vă nedumerește titlul.

S-o luăm, așadar, cu începutul.

La Oscarurile din 1981, Raging Bull al lui Martin Scorsese pierdea în fața lui Ordinary People al lui Robert Redford, spre necazul multor contemporani, iar posteritatea continuă să păstreze pică acestui rezultat.

Pe undeva, e de înțeles. Filmul în care Robert De Niro face un rol grandios, poate cel mai mare al carierei, are ceva puternic, demiurgic, chiar și în damnarea protagonistului.

Pe de altă parte, pelicula lui Redford e mai reținută în manifestare, deși caznele psihologice la care se supun personajele nu sunt cu nimic mai prejos ca intensitate.

Membrii unei familii cu posibilități pecuniare ridicate (titlul e ironic, bănuiesc că nu involuntar), formată din mamă, tată și fiu mai mic îndură durerea mai mult sau mai puțin mută de a fi pierdut pe fiul/ fratele cel mare într-un accident nautic, precum și deteriorarea relațiilor dintre ei.

Fiecare are felul său de a fi și de a suferi.

Donald Sutherland, acest extraordinar actor pe care nominalizările la Oscar l-au ocolit în mod inexplicabil timp de decenii, este împăciuitor și moale.

Mary Tyler Moore se baricadează în spatele unei apetențe pentru distracții mondene.

Timothy Hutton e adolescent, e închis în sine, e ros de remușcări și inhibiții, are probleme de relaționare, are ceva istoric de afecțiuni psihiatrice, mai pe scurt, e dat peste cap rău de tot.

Observați că despre acesta din urmă am cele mai multe de spus?

Nu e o întâmplare, pentru că pe el îl urmărește acțiunea în primul rând.

El este cel care suferă o transformare psihanalitică, cu ajutorul unor foarte bine țintite provocări introspective din partea lui Judd Hirsch, întruchiparea psihologului ideal de echilibrat și onest, în fața căruia te deschizi ca o floare încăpățânată.

Deși un pic didactice, discuțiile dintre cei doi au intensitate dramatică și savoare, iar dacă filmul ca întreg poate părea un pic prăfuit din punct de vedere al aerului terapeutic pe care îl propune, merită menționat că, la vremea sa, a fost un deschizător de drumuri într-ale cinematografiei care îl confruntă pe spectator cu spectrul propriilor angoase.

Timothy Hutton a câștigat un Oscar binemeritat, la categoria cel mai bun actor într-un rol secundar.

Iată frauda despre care vorbeam.

Importanța sa în această dramă este, în cel mai rău caz, egală cu a adulților, iar dacă Mary Tyler Moore a fost nominalizată ca actriță în rol principal, atunci s-ar fi cuvenit să îl găsim pe lista masculină aferentă.

Curată ilustrare a conceptului de ”category fraud”, care a mai generat și alte anomalii, precum nominalizarea lui Al Pacino ca actor secundar în The Godfather (ceea ce l-a enervat foarte rău) sau victoria lui Mahershala Ali la aceeași secțiune pentru Green Book, când și unul, și altul sunt protagoniști cu acte în regulă.

În cazul de față, există un beneficiu în această manevră electorală.

Nominalizat ca actor principal, Timothy Hutton s-ar fi văzut în postura de a concura cu Robert De Niro, iar din acest duel unul dintre ei ar fi pierdut.

Iar faptul că a fost evitat un deznodământ care le-ar fi scăzut unuia dintre ei onorurile care li se cuvin pentru creații de neuitat e, privind retrospectiv, una dintre rarele ocazii când Oscarurile au fost echitabile.

Uite că există, deci, și fraude cu rezultat bun.

Să nu facem din asta un obicei, totuși.

Arivistul și muribunda

By Iulian in Filme 0 Comment

În comparație cu belelele naționaliste care au urmat, perioada în care Imperiul Austro-Ungar a ținut mai multe popoare central și est-europene într-un echilibru precar este privită cu nostalgie.

Nostalgie accentuată și de faptul că a generat muzica nemuritoare a valsurilor, precum și rafinamentul balurilor cu doamne elegante și domni spilcuiți.

Ca umil ucenic al muzei Clio, știu că acestea sunt iluzii pe care le conferă depărtarea în timp, însă, chiar și așa, tot am tresărit când pe genericul de început de la Oberst Redl s-a auzit Marșul Radetky, a cărui vivacitate încheie Concertul de Anul Nou de la Viena și ne dă speranță să purcedem în necunoscutele unei noi mișcări de revoluție a Pământului.

Mi s-a părut ceva sarcastic la a-l folosi atunci și acolo.

Rapid am aflat și de ce, iar calitățile peliculei lui István Szabó m-au convertit la iconoclasmul elegant pe care îl manifestă.

Povestea este a personajului eponim, colonelul Redl, și a ascensiunii sale în rândurile armatei austro-ungare spre amurgul monarhiei dualiste.

Ambiția de a reuși și de a se afirma nu e o trăsătură rară în istorie, dar expresia de aici are nuanțe foarte elocvent surprinse.

Redl este galițian, adică din cea mai rău văzută provincie a imperiului.

Redl are sânge evreiesc, iar antisemitismul, deși deloc fățiș, se manifestă inclusiv în acest conglomeratul multinațional cu pretenții de toleranță.

Redl este homosexual, iar asta e inacceptabil într-un mediu cazon.

Nu e de mirare astfel că Redl este dornic, este scrupulos, este exagerat de loial unor idealuri muribunde și că, mai presus de toate, se simte în permanență nelalocul lui.

Toate aceste ambivalențe sunt redate strălucit de Klaus Maria Brandauer, ale cărui imense disponibilități actoricești îmi erau deja cunoscute din Mephisto.

Ba chiar îndrăznesc să spun că, deși acel film este considerat vârful colaborărilor dintre Szabó și Brandauer, iar interpretarea acestuia din urmă are acolo mai mult teren de desfășurare, Oberst Redl este o realizare mai echilibrată și mai subtilă.

Ce ne oferă Brandauer este practic un impecabil studiu de caz asupra acelei senzații de inadecvare pe care o descrie foarte ilustrativ Meg Jay în Supernormal.

Adăugăm la asta fastul costumelor și al decorurilor și rezultă acea minunată exploatare creativă a istoriei prin care cinematografia atinge atât universalul, cât și particularul.

Tot cinematografia este și cea care răstoarnă percepții încetățenite.

V-am pomenit deja de Marșul Radetky, iar asta se aplică și figurii Arhiducelui Franz Ferdinand, a cărui asasinare la Sarajevo a declanșat Primul Război Mondial. Aura de martir și de părere de rău cu care l-a învăluit posteritatea sunt puternic zdruncinate, însă, de aerul antipatic pe care i-l conferă Armin Mueller-Stahl, un mare actor de compoziție, de neuitat în Shine sau Eastern Promises.

Sper să mai aud Marșul Radetky în multe zile de 1 ianuarie de acum încolo.

Știu că îmi va plăcea la fel de mult.

Dar o să și zâmbesc puțin amar, aducându-mi aminte de Oberst Redl.

Est-Vest-Invest

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca și mulți dintre voi, am privit cu un amestec de oroare, îngrijorare și amuzament cum valuri de persoane deghizate care de care mai fistichiu au luat cu asalt clădirea Capitoliului din Washington.

Instigatorul este, neîndoios, Donald Trump, care este fidel unui singur principiu – totul pentru sine.

Dar faptul că apelurile-i ridicole au avut atât ecou izvorăște din probleme mai adânci în interiorul Statelor Unite ale Americii și dintr-o situație globală care nu mai este favorabilă acestui hegemon mai blând.

Toate acestea se pot desluși în efigie și din American Factory, un documentar, realizat de Steven Bognar și Julia Reichert, care a luat Oscarul și care ar merita propus și pentru Nobelul pentru Pace.

Nu e afirmație gratuită, ci justificată de cea mai mare dintre multele calități ale acestei producții, echidistanța cu care prezintă puncte de vedere și mentalități diferite.

Într-un orășel american de pe așa-zisa Rust Belt, o fabrică de parbrize, lăsată de izbeliște după criza din 2008, este preluată de o întreprindere-mamut chineză și toate par a fi roz bombon.

După entuziasmul inițial apar, însă, ciocniri între atitudinea lucrătorilor americani și cea a conducerii, dar și a angajaților chinezi relocați la fața locului.

Nu o să intru în detalii în evoluția acestor interacțiuni, însă o să vă redau concluziile pe care le-am extras:

Americanii au bine înrădăcinate individualismul și exercitarea dreptului la opinie și protest, dar au cam pierdut gustul performanței și, mai presus de toate, nu mai au bani.

Chinezii au bani grămadă, au putere de muncă, dar sunt încă robii unei culturi a obedienței și fațadelor și, mai presus de toate, manifestă un capitalism mai sălbatic decât omologii care l-au inventat și dus la rang de artă.

E tentant să vezi în American Factory expresia unui maniheism sortit unui conflict acerb, însă există discrete, dar înduioșătoare tușe de cooperare și înțelegere, iar deschiderea părții chineze, chiar și în privințe care nu îi sunt favorabile, este surprinzătoare și încurajatoare.

La fel de ferm merită respinsă și iluzia că totul va fi bine, iar mielul și lupul se vor înfrăți, întru armonia universală.

Finalul e aproape cinematografic, prin modul cum dezvăluie fugitiv următoarea dramă a omenirii, aceea pe care americanii și chinezii și românii și multe alte nații o vor avea de înfruntat fără excepție.

Mai degrabă de acolo vine circul funest care a avut loc în America ieri.

Și ar fi tâmpenie că credem că la doar la ei se poate întâmpla așa ceva.

Departe și nu prea

By Iulian in Filme 1 Comment

Anii ’70 ai cinematografiei sunt ai unei marii depresii.

Tot entuziasmul clădit de generația care a contribuit la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial se epuizase deja și apăreau marile întrebări fără răspuns ale omenirii.

Printre acestea, una care încă persistă – suprapopularea și deficitul de hrană – deși teroarea pe care o provoacă s-a mai estompat, mai ales acum, când avem altele pe cap.

E suficient, însă, să revizitezi Soylent Green și să simți cum neliniștea te invadează din nou.

Principalii artizani ai acestei neplăcute (pentru privitor) performanțe le revine regizorului Richard Fleischer și scenaristului Stanley R. Greenberg prin modul cum au înțeles să transpună viziunea coșmărească a lui Harry Harrison din romanul cu titlu pe măsură – Make Room! Make Room!.

Pe scurt, oamenii sunt mulți și hrana puțină și raționalizată, iar cea pentru vulg constă în alimentul care dă și titlul filmului, Soylent Green, cu o proveniență pe care o descoperim pe măsură ce protagonistul jucat de Charlton Heston investighează moartea unuia dintre ștabii corporației care o distribuie.

Distopii s-au mai făcut și se vor mai tot face. Unele credibile, altele sugestive. Aceasta de față nu mai întrunește prima dintre trăsături, dar punctează masiv la a doua, prin detalii.

Pe unul pe care mi-l aduc aminte de când am văzut prima dată Soylent Green în copilărie: mai-marii megalopolisului de beton unde are loc acțiunea se întâlnesc în cel mai exclusivist loc cu putință, muzeul care adăpostea ultimul copac în viață.

Un aspect mărunt, dar sinistru, pe care simțim că nu putem să-l dezavuăm pe deplin ca fiind anacronic.

La fel cum nu putem respinge întru totul brutalitatea reprimării mișcărilor de stradă, corupția poliției sau apartamentele care vin cu escorte feminine incluse.

Tonul întunecat al narațiunii se reflectă și în personajul central. Cu figura sa aspră, minunat dăltuită de natură, cu vocea ușor răgușită, Heston se depărtează simțitor de arhetipul omului legii american, deși păstrează pe undeva acea integritate în care avem mare nevoie să credem.

Iar scânteia de umanitate care îl salvează pe spectator de genunile disperării este relația dintre Charlton Heston și Edward G. Robinson, bătrânul bibliotecare care mai păstrează amintirea unor gusturi naturale.

Alături de copacul solitar, scena mesei copioase de care au parte ce-i doi mi-a rămas în minte încă de când eram mic și Soylent Green era difuzat la Cinemateca de duminică seara.

Atunci n-aveam voie să stau până prea târziu, așa că multă vreme n-am știut deznodământul acestei funeste parabole.

Între timp, am aflat un mic amănunt biografic, din care nu vă divulg decât o parte (Heston și Robinson erau prieteni buni și în viața reală), care a transformat o secvență dinspre final, cutremurătoare în sine, într-unul dintre cele mai înălțătoare momente ale manifestării omului pe ecran.

Ale omului, nu doar ale actorului.

Mâncare, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Copaci, de bine, de rău, avem, deci Soylent Green e departe.

Dar umanitate?

Mai avem?

Sau Soylent Green e mai aproape decât ne place să credem?

Black Blues Matters

By Iulian in Filme 0 Comment

Am descoperit blues-ul punând rufe pe sârmă.

Nu glumesc deloc.

Ca să fac această activitate mai plăcută, ascult muzică, iar Youtube-ul are algoritmi din ce în ce mai deștepți, așa că mi i-a scos în cale pe Muddy Waters, John Lee Hookers, Howlin’ Wolf, Sonny Boy Williamson, Little Walter și alți grei ai acestui gen, pe care îl putem numi fără exagerare una dintre cele mai mari contribuții ale Americii la patrimoniul imaterial al omenirii.

Ma Rainey’s Black Bottom îmi oferea astfel un motiv suplimentar de a fi interesat.

Pelicula se bazează pe o piesă de August Wilson, autorul lui Fences, iar aici, chiar mai mult decât în filmul lui Denzel Washington, materialul-sursă dramaturgic este încă foarte palpabil.

Acțiunea are loc în câteva camere și gravitează în jurul figurii impozante și dictatoriale a cântăreței de culoare eponime, una dintre străbunicile blues-ului.

Ca orice personalitate autoritară, se confruntă cu provocări externe (interesul și falsul respect al producătorilor albi) și rebeliuni intestine, căci un trompetist ambițios are gânduri să se afirme pe cont propriu.

Deși sunt adversari ireconciliabili, protagoniștii Viola Davis și Chadwick Boseman împărtășesc însă drama de a fi negri într-o Americă a anilor ’20, adică o lume în care există încă o segregare apăsată.

Această condiție inferioară împinge reacțiile celor doi, precum și pe ale celorlalte personaje spre intensități dramatice, care generează momente retorice puternice, foarte teatrale, dar pe care regizorul George C. Wolfe și scenaristul Ruben Santiago-Hudson au înțelepciunea să le păstreze și să nu le dea un aer prea cinematografic.

Ce pierde filmul astfel printr-o atmosferă statică compensează prin forța interpretărilor.

Viola Davis este impresionantă prin modul cum înțelege să își compună reacțiile, menite a ne dezvălui o oboseală care concurează cu ambiția de a se impune. Totuși, nu m-am putut dezbăra niciun moment de senzația că o văd pe talentata artistă Davis la lucru, mai degrabă decât pe o reîntrupare a lui Ma Rainey.

Iar uzurparea căreia e nevoită să îi facă față în planul muzical fictiv e tranșată fără dubiu în plan actoricesc.

E ceva dureros și înălțător să îl urmărești pe odinioară virilul lider din Wakanda, într-o ipostază slabită, aproape emaciat, dar animat de un suflu cutremurător.

Ce-i drept, are și cea mai generoasă și complexă partitură, dar asta reiese în primul rând din dăruirea și energia lui Chadwick Boseman și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva această ardere grandioasă i-a grăbit sfârșitul.

Sau poate și-l simțea aproape și, ca un mare artist, și-a zis să își graveze numele pe nemurire?

Oricum, prevăd un Oscar postum pentru cel mai bun actor în rol principal în luna aprilie a acestui an.

Frumos și trist va fi că, la fel ca în cazul lui Heath Ledger, l-ar fi luat oricum.

Rămas bun, Chadwick Boseman!