Acest articol a fost redactat manual

By Iulian in Filme 0 Comment

A fost o simplă întâmplare că am văzut Majo no takkyûbin (Serviciul de curierat al Kiki) într-una dintre zilele de Crăciun, pentru că acest film de animaţie al uriaşului Hayao Miyazaki este atât de frumos şi generos în simplitatea lui, încât poate fi văzut în oricare dintre următoarele date:

1 ianuarie, 2 ianuarie, 3 ianuarie, 4 ianuarie, 5 ianuarie (pentru a-l omagia pe creator), 6 ianuarie, 7 ianuarie, 8 ianuarie, 9 ianuarie, 10 ianuarie, 11 ianuarie, 12 ianuarie, 13 ianuarie, 14 ianuarie, 15 ianuarie, 16 ianuarie, 17 ianuarie, 18 ianuarie, 19 ianuarie, 20 ianuarie, 21 ianuarie, 22 ianuarie, 23 ianuarie, 24 ianuarie (după ce jucaţi Hora Unirii), 25 ianuarie, 26 ianuarie, 27 ianuarie, 28 ianuarie, 29 ianuarie, 30 ianuarie, 31 ianuarie, 1 februarie, 2 februarie, 3 februarie, 4 februarie, 5 februarie, 6 februarie, 7 februarie, 8 februarie, 9 februarie, 10 februarie, 11 februarie (pentru o omagia ţara de unde vine), 12 februarie, 13 februarie, 14 februarie (singur sau cuplat, merge de Valentine’s Day), 15 februarie, 16 februarie, 17 februarie, 18 februarie,

19 februarie, 20 februarie, 21 februarie, 22 februarie, 23 februarie, 24 februarie (acelaşi lucru se aplică şi de Dragobete), 25 februarie, 26 februarie, 27 februarie, 28 februarie, 29 februarie (dacă e an bisect), 1 martie (ca să vă aducă primăvară în suflet), 2 martie, 3 martie, 4 martie, 5 martie, 6 martie, 8 martie (pentru că protagonista e de genul feminin), 9 martie, 10 martie, 11 martie, 12 martie, 13 martie, 14 martie, 15 martie, 16 martie, 17 martie, 18 martie, 19 martie, 20 martie, 21 martie, 22 martie, 23 martie, 24 martie, 25 martie, 27 martie, 28 martie, 29 martie, 30 martie, 31 martie, 1 aprilie (n-aveţi cum să vă păcăliţi astfel), 2 aprilie, 3 aprilie, 4 aprilie, 5 aprilie, 6 aprilie, 7 aprilie, 8 aprilie, 9 aprilie, 10 aprilie, 11 aprilie, 12 aprilie, 13 aprilie, 14 aprilie, 15 aprilie, 16 aprilie, 17 aprilie, 18 aprilie, 19 aprilie, 20 aprilie, 21 aprilie, 22 aprilie, 23 aprilie, 24 aprilie, 25 aprilie, 26 aprilie, 27 aprilie, 28 aprilie, 29 aprilie, 30 aprilie, 1 mai (e mai frumos decât grătarele), 2 mai, 3 mai, 4 mai,

5 mai, 6 mai, 7 mai, 8 mai, 9 mai, 10 mai, 11 mai, 12 mai, 13 mai, 14 mai, 15 mai, 16 mai, 17 mai, 18 mai, 19 mai, 20 mai, 21 mai, 22 mai, 23 mai, 24 mai, 25 mai, 26 mai, 27 mai, 28 mai, 29 mai, 30 mai, 31 mai, 1 iunie (mai ales atunci), 2 iunie, 3 iunie, 4 iunie, 5 iunie, 6 iunie, 7 iunie, 8 iunie, 9 iunie, 10 iunie, 11 iunie, 12 iunie, 13 iunie, 14 iunie, 15 iunie, 16 iunie, 17 iunie, 18 iunie, 18 iunie, 19 iunie, 20 iunie, 21 iunie, 22 iunie, 23 iunie, 24 iunie, 25 iunie, 26 iunie, 27 iunie, 28 iunie, 29 iunie, 30 iunie, 1 iulie, 2 iulie, 3 iulie, 4 iulie, 5 iulie, 6 iulie, 7 iulie, 8 iulie, 9 iulie, 10 iulie, 11 iulie, 12 iulie, 13 iulie, 14 iulie, 15 iulie, 16 iulie, 17 iulie, 18 iulie, 19 iulie, 20 iulie, 21 iulie, 22 iulie, 23 iulie, 24 iulie, 25 iulie, 26 iulie, 27 iulie, 28 iulie, 29 iulie, 30 iulie, 31 iulie,

1 august, 2 august, 3 august, 4 august, 5 august, 6 august, 7 august, 8 august, 9 august, 10 august, 11 august, 12 august, 13 august, 14 august, 15 august, 16 august, 17 august, 18 august, 19 august, 20 august, 21 august, 22 august, 23 august, 24 august, 25 august, 26 august, 27 august, 28 august, 29 august, 30 august, 31 august, 1 septembrie, 2 septembrie, 3 septembrie, 4 septembrie, 5 septembrie, 6 septembrie, 7 septembrie, 8 septembrie, 9 septembrie, 10 septembrie, 11 septembrie, 12 septembrie, 13 septembrie, 14 septembrie, 15 septembrie, 16 septembrie, 17 septembrie, 18 septembrie, 19 septembrie, 20 septembrie, 21 septembrie, 22 septembrie, 23 septembrie, 24 septembrie, 25 septembrie, 26 septembrie, 27 septembrie, 28 septembrie, 29 septembrie, 30 septembrie, 1 octombrie, 2 octombrie, 3 octombrie, 4 octombrie, 5 octombrie, 6 octombrie, 7 octombrie, 8 octombrie, 9 octombrie, 10 octombrie, 11 octombrie, 12 octombrie, 13 octombrie, 14 octombrie, 15 octombrie, 16 octombrie, 17 octombrie, 18 octombrie, 19 octombrie,

20 octombrie, 21 octombrie, 22 octombrie, 23 octombrie, 24 octombrie, 25 octombrie, 26 octombrie, 27 octombrie, 28 octombrie, 29 octombrie, 30 octombrie, 31 octombrie, 1 noiembrie, 2 noiembrie, 3 noiembrie, 4 noiembrie, 5 noiembrie, 6 noiembrie, 7 noiembrie, 8 noiembrie, 9 noiembrie, 10 noiembrie, 11 noiembrie, 12 noiembrie, 13 noiembrie, 14 noiembrie, 15 noiembrie, 16 noiembrie, 17 noiembrie, 18 noiembrie, 19 noiembrie, 20 noiembrie, 21 noiembrie, 22 noiembrie, 23 noiembrie, 24 noiembrie, 25 noiembrie, 26 noiembrie, 27 noiembrie, 28 noiembrie, 29 noiembrie, 30 noiembrie, 1 decembrie (mai bine decât să muriţi de frig la paradă), 2 decembrie, 3 decembrie, 4 decembrie, 5 decembrie, 6 decembrie,

7 decembrie, 8 decembrie, 9 decembrie, 10 decembrie, 11 decembrie, 12 decembrie, 13 decembrie, 14 decembrie, 15 decembrie, 16 decembrie, 17 decembrie, 18 decembrie, 19 decembrie, 20 decembrie, 21 decembrie, 22 decembrie, 23 decembrie, 23 decembrie, 24 decembrie, 25 decembrie (DA!), 26 decembrie (iar DA!), 27 decembrie (tot DA!), 28 decembrie, 29 decembrie, 30 decembrie, 31 decembrie (ca să vă meargă bine anul următor).

La mulţi ani şi la cât mai multe filme precum Majo no takkyûbin!

Hai s-o lăsăm în pace, vă rog io

By Iulian in Filme 0 Comment

După înverşunarea de la The Force Awakens şi aerul un pic mai proaspăt de la The Last Jedi, Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker m-a lăsat cu o senzaţie de uşurare şi uşurătate.

Uşurare că, în sfârşit, această saga se termină şi poate noii proprietari ai francizei vor avea decenţa să o lase să se odihnească în pace şi vor încerca să facă bani din ecranizări colaterale, precum foarte reuşitul Rogue One sau decentul Solo.

Uşurătate pentru că, întors la cârma regizorală, J.J. Abrams a înţeles că nu mai merge cu furtul la vedere, precum în The Force Awakens, şi a apăsat pe teme, personaje şi situaţii cu potenţial să suscite nostalgie, aruncate într-un vârtej în care peisajele, decorurile şi bătăliile sunt multe, mari şi rapide.

Atât de rapide, încât până şi C-3PO fuge mâncând pământul la un moment dat!

Această amfetaminizare a acţiunii funcţionează cam o jumătate din film, dar, de la un punct în colo, se cufundă în mlaştina ridicolului, de unde nu mai iese decât odată cu scena de final, în care, mărturisesc, am simţit o vagă emoţie, poate pentru că reînnoadă firul poveştii cu locul unde a început magia care mă ţine captiv de atâţia ani şi mă îndeamnă să vizionez chiar şi astfel de pastişe pur mercantile.

Asta lipseşte din acest ultim (sper!) Star Wars, chiar mai abitir decât în toate celelalte – trăirea de in illo tempore, care suspendă realitatea şi te transportă în interiorul basmului.

Aici doar îl contempli, fără angajament afectiv, fără ataşament faţă de personaje, chiar dacă deja îmi erau familiare şi, de ce să nu recunosc, aproape simpatice, în frunte cu Daily Ridley drept Rey, supusă unei solicitări actoriceşti peste media şablonardă a restului distribuţiei.

Adam Driver, deşi a reuşit performanţa deosebită de a se reabilita ca actor (vezi BlacKkKlansman) în ochiu-mi critic, îmi va rămâne de-a pururi drept chintesenţa falimentului acestei noi trilogii.

Ce dovadă mai clară în acest sens poate fi decât resuscitarea împăratului Palpatine pentru a da un pic de substanţă părţii întunecate a Forţei şi a o sili, implicit, pe cea luminoasă să devină mai credibilă? Chiar dacă acest personaj scos de la naftalină este contaminat de previzibilul şi rizibilul scenariului, a fost de ajuns să ascult un pic vocea cavernoasă a lui Ian McDiarmid, să simt cum reînvie ceva din mitologia de demult.

Ceva similar se poate spune şi despre prezenţa charismatică a lui Billy Dee Williams drept Lando Calrissian, care bate recordul de distanţa în timp între două roluri, la care adăugăm exploatarea unor scene cu Carrie Fisher rămase de la The Force Awakens, semn că nu doar în Teleorman se petrec lucruri ciudate cu cei decedaţi, ci şi la Hollywood.

Încheiam articol furibund despre primul film al acestei nenecesare trilogii cu două îndemnuri – unul pentru voi, altul pentru realizatorii săi.

Acum o voi face la fel, însă tonul este altul:

Mergeţi la Star Wars: Episode IX – The Rise of Skywalker, dar încercaţi să evitaţi biletele cele mai scumpe!

Stimaţi producători, aveţi milă de amintirile noastre!

Lupta de casă

By Iulian in Filme 0 Comment

Frate bun cu Us şi văr vitreg al lui Joker, Gisaengchung (Parazit) tratează aceeaşi problemă pe care o văd materializându-se pe zi ce trece în jurul meu: prăpastia dintre aceia cu bani şi aceia fără.

O prăpastie crescândă, dar nu de netrecut de către cei din urmă, care uzează de mijloace diverse pentru a se apropia de semenii mai înstăriţi, iar contactele astfel rezultate par a fi materie primă pentru cinematografie mult timp de-acum încolo.

Pelicula lui Bong Joon Ho nu are în comun cu a lui Jordan Peele doar tematica guerillei de clasă, ci şi formula dedublării şi a simetriei familiale.

Însă, dacă americanul o păstrează până la final, cu rezultate reușite din punct de vedere al acţiunii, coreeanul o abandonează de la un punct şi pune în scenă o sarabandă de cotituri narative aparent haotice, dar, în fapt, excelent strunite şi care proiectează un mesaj mai complex şi mai lipsit de diatribă unidirecţională decât al producţiei hollywoodiene.

Gisaengchung e acel tip de film pe care nu l-aş povesti în detaliu nici persoanelor pe care le consider antipatice, aşa că vă recomand să vă astupaţi urechile de îndată ce se apropie de voi vreun limbut cinefil.

Ce vă pot spune este că, după ce a înşfăcat Palme d’Or-ul, Boon Joon Ho are deja arvunite nominalizările la Oscar pentru regie şi scenariu original în 2020, iar filmul ca întreg va fi, la masa premiului celui mare, un jucător cel puţin la fel de important ca Roma lui Alfonso Cuaron la ediţia precedentă.

Nici imaginea, nici montajul nu sunt ferite de astfel de posibile onoruri.

Cât despre prestaţia distribuţiei, este impecabilă fără excepţie, oferind expresivitate în acel dulce stil asiatic, adică nu foarte multă, dar exact câtă trebuie pentru a conferi fiecărui personaj trăsăturile necesare configurării unei parabole bruegeliene.

Cei de la Academia Americană de Film, care au tot felul de idei de premii năstruşnice, ar putea să exploreze vreodată şi inițiativa unei statuete decernate colectiv, nu doar individual.

Nu-mi pot refuza, totuşi, plăcerea răutăcioasă de a menţiona că Yeo-jeong Jo este adorabilă de sugetivă în rolul mămicii bogate, foarte snoabe, foarte preocupate de educaţia copiilor şi foarte foarte foarte naive.

Dacă mămicile care citesc asta se simt cumva lezate, le rog să îi transmită felicitări actriţei coreene, înseamnă că şi-a făcut minunat treaba.

Indiferent la care dintre extremităţile spectrului potenţei financiare vă aflaţi, vă interesează să vedeţi Gisaengchung, dar şi să aflaţi cum l-au receptat cei din partea cealaltă.

Pentru că macabrul din Gisaengchung sau Us sau Joker va fi doar o glumă, dacă se încinge iar lupta de clasă.

Aia adevărată, de dincoace de ecran.

Testamentul granzilor

By Iulian in Filme 0 Comment

Să fim sinceri și să recunoaștem fără înconjur că nu era neapărată nevoie de The Irishman.

Avem trilogia The Godfather, avem Goodfellas, avem Donnie Brasco, iar acestea sunt doar vârfurile unui sub-gen cinematografic în care viața mafioților este explorată într-un mod în care pretențiile realiste nu înnăbușă o oarecare tendință de glorificare.

Avem filmele de mai sus și le vom avea câtă vreme oamenirea va fi interesată să le păstreze.

Însă, pe cineaști precum Martin Scorsese sau actori precum Robert De Niro, Al Pacino sau Joe Pesci îi avem doar vremelnic printre noi, iar The Irishman este un testament artistic menit a spune:

Iată cine suntem și de ce am fost în stare!

Înainte de a avansa în substanța acestui testament, permiteți-mi încă o mențiune despre scurgerea inexorabilă a timpului.

Acum un sfert de veac, Harvey Keitel și Anna Paquin compuneau o parte din distribuția excepționalei creații a lui Jane Champion, The Piano. Aici i-am regăsit, dar cu un adaos de ani pe care sunt nevoit să mi-l atribui și mie.

Povestea din The Irishman, a cărui lungime e demnă de un magnum opus, vă este binecunoscută, cred.

Un locatar de azil (ipostază care ea însăși trimite la aceeași fragilitate a memoriei din Citizen Kane) ne vorbește despre traseul și ascensiunea sa în rândurile organizațiilor mafiote și sindicale (uneori îngemănate) ale Americii postbelice.

Situațiile care îl duc pe Robert De Niro până în preajma cercurilor puterii ilicite sunt familiare, însă Scorsese demonstrează că vârsta înaintată nu i-a știrbit cu nimic abilitatea și lejeritatea de a construi narațiuni și de a le infuza cu suspans, oroare și chiar umor.

The Irishman capătă într-adevăr consistență și se detașează întrucâtva de eticheta de pastișă a iluștrilor predecesori când povestea se strânge în jurul grandiosului triumvirat și a loialității sfâșiate a protagonistului.

Ca și acum câțiva ani la Foxcatcher, și aici am simțit asemănarea cu o tragedie greacă antică, în care doar câteva personaje și conflictele lor chintesențiale relevă adevăruri încă valabile despre natura umană.

Cei doi poli ai dramei sunt Al Pacino și Joe Pesci, ambii proaspăt nominalizați la Globurile de Aur și, sper, și la Oscaruri.

Dacă Pacino etalează același arsenal coleric, dar pe care îl compune în așa fel, încât să reiasă un caracter coerent, Pesci impresionează prin gravitatea reținută, dar nu mai puțin amenințătoare decât psihopatia din Goodfellas.

Acele scene când acești trei giganți (deși nici unul nu este înalt) ai cinematografiei interacționează unul cu altul m-au încântat și m-au pus pe gînduri.

Oare băiețelul prietenului care mi-a făcut favoarea de a-mi oferi vizionarea pe Netflix va mai ști oare cine au fost acești titani?

Sau le va cunoaște simplele avataruri digitale, direcție în care însuși Scorsese a împins lumea filmului prin acea întinerire artificială?

La fel cum sunt recunoscător soartei că am fost contemporan cu atâtea Fedaluri, tot așa mulțumesc providenței că am crescut și trăit cu filme ale lui Martin Scorsese, Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci.

Tușe românești la Hollywood – Preafrumoasa Sophia

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce a revitalizat turismul în Italia prin Three Coins in the Fountain, Jean Negulescu a reușit în Boy on a Dolphin să-și depășească performanța anterioară, făcându-ne totodată și un dar neprețuit.

Sophia Loren ieșind din mare, cu apa șiroindu-i pe costumul care îi ascunde și nu prea corpul voluptuos, de zeiță parcă desprinsă din Legendele Olimpului.

Nu numai că filmul a catapultat-o ca un sex simbol, însă, pentru cine a mai avut ochi și pentru așa ceva, i-a relevat și calitățile interpretative.

Aici este Phaedra, o localnică din insula grecească Hydra, scufundătoare iscusită, care descoperă în adâncuri statuia antică a unui băiat călare pe un delfin, despre care aflăm apoi că este de o valoare inestimabilă.

Logodnicul și un doctor englez pasionat de tras la măsea o conving să caute cumpărători pentru această comoară arheologică, fapt care o plasează în mijlocului unui duel similar cu cel pe care îl vom regăsi peste ani în Raiders of the Lost Ark.

Pe de o parte îl avem pe un cercetător american onest și (oarecum) arătos (Alan Ladd), care intenționeză să predea statuia proprietarului de drept, adică statului elen, iar de cealaltă pe un traficant de antichități rafinat și amoral (Clifton Webb), care îi promite o răsplată bănească fabuloasă.

Nici logodnicul nu e ușă de biserică în toată afacerea asta, așa că acțiunea capătă accente de suspans lejer, minunat adecvat locurilor superbe pe unde se desfășoară și pe care Jean Negulescu le pune în valoare cu același ochi dibaci din Three Coins in the Fountain și ajutat de tehnologia Cinemascopului, pe care a stăpânit-o cum puțini au făcut-o.

Peregrinările personajului lui Clifton Webb îl poartă pe la magnificul amfiteatru din Epidaur sau pe culmile mânăstirilor de la Meteora (prilej de câteva remarci spumoase și caustice, marca înregistrată a acestui actor pitoresc), însă prezența Sophiei Loren pe Acropole a fost zenitul încântării, mai ales urmărind cum manifesta aceeași vitalitate rurală care îi va aduce Oscarul pentru La ciociara.

Un monument al arhitecturii însuflețit de un monument al cinematografiei.

Trama narativă din Boy on a Dolphin nu este fulminantă, nici imprevizibilă, însă, spre deosebire de alte pelicule semnate de craioveanul hollywoodian, nu se soluționează abrupt, ci bifează câteva momente culminante bine închegate.

Surprinzător de abil se dovedește Jean Negulescu și în redarea scenelor subacvatice, care, socotind că filmul este realizat în 1957, nu își vădesc deloc vârsta. Iar momentele de dans, minunat coregrafiate, ne mai răsfață încă o dată cu grația și nurii Sophiei Loren.

Despre restul distribuției verdictul este, cu o excepție, favorabil. Clifton Webb este în elementul său în toate scenele care în care apare, însă Alan Ladd, cu manierismele sale de erou bogartian, pare foarte nelalocul lui.

Poate a fost o simplă eroare de casting sau poate a contat diferența de înălțime față de partenera de ecran, motiv pentru care regizorul și echipa sa au apelat la diverse trucuri pentru a o ascunde, detalii savuroase pe care româno-americanul le prezintă în autobiografia Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Boy on a Dolphin nu e capodopera filmografiei lui Jean Negulescu, dar, pentru mine, în ierarhia creațiilor pe care i le-am parcurs, e pe primul loc.

Însă asta n-ar trebuie să mire pe nimeni.

Cine nu s-a îndrăgostit de Sophia Loren?

Cine nu s-a îndrăgostit de Grecia?

Cum să le reziști amândurora la un loc?

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Nenorocul lor, norocul nostru

By Iulian in Filme 0 Comment

Două jafuri executate aproape perfect.

Doi regizori gigantici – John Huston şi Stanley Kubrick.

Două pelicule – The Asphalt Jungle şi The Killing – care nu sunt vârfurile celor doi cineaşti, dar care arată ce meseriaşi ai acestei arte au fost.

Două seturi de personaje reliefate exact cât trebuie.

Două incursiuni, fictive, dar sugestive, în lumea fărădelegii.

Două filme care îl au în distribuţie pe actorul înalt ca bradul Sterling Hayden, a cărui viaţă ar merita ea însăşi o ecranizare.

Două spectacole ale suspansului.

O singură lecţie:

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi, dar doar cât, cum şi când are chef.

Cine i-a suflat Oscarul lui Rick

By Iulian in Filme 0 Comment

Rick al lui Humphrey Bogart din Casablanca nu este doar un rol de film.

Este o parte a patrimoniului culturii universale, un simbol al puterii cinematografiei de a impune repere, care să fie imitate, pastișate, dar greu egalate.

Însă poate părea surprinzător că Boggie, deși nominalizat la Oscar în acel an, nu a fost și acela care a căștigat statueta pentru cel mai bun actor.

Cel care i-a suflat-o a fost Paul Lukas pentru rolul din Watch on the Rhine.

Inevitabila comparație dezvăluie și o interesantă paralelă de ansamblu între cele două pelicule.

Ambele sunt realizate când Al Doilea Război Mondial era încă în toi și propun câte un spațiu în care se înfruntă, nu la nivel geopolitic, ci individual, idealismul unei tabere (bănuiesc că vă imaginați care) și cinismul celeilalte.

În regia lui Herman Shumlin, acest cadru nu este barul învăluit de fum al lui Rick și acea Casablanca de vis plăsmuită în studiourile Hollywood-ului, ci un conac al unei familii americane înstărite, ai cărei membri, conduși de o văduvă autoritară și savuroasă (interpretată de Lucile Watson) nu au contact cu războiul decât tangențial și au alte preocupări: bârfe, idile, dineuri.

Situația devine tensionată când fiica rătăcitoare (Bette Davis) revine acasă, însoțită de cei trei copii și de soț (Paul Lukas), german de origine, care îi trezește suspiciuni unui oaspete al aceleiași case, un conte român (!) aflat în exil și vizitator regulat al ambasadei Germaniei naziste din SUA.

Ca o paranteză simpatică, se că pare Hollywood-ul acelor vremuri nu îi vedea prea bine pe români: pe lângă acest personaj, jucat cu atrăgătoare venalitate de George Coulouris (bancherul Thatcher din Citizen Kane), îi mai avem în acea perioadă pe misteriosul și tenebrosul Popescu din The Third Man sau pe escrocul sentimental Iscovescu din Hold Back the Dawn.

Trecutul de neobosit militant anti-nazist al personajului lui Paul Lukas trimite imediat cu gândul la Laszlo al lui Paul Henreid din Casablanca. Însă, dacă acesta este prezentat schematic, în aceleași scopuri propagandistice, dar și ca factor perturbator al idilei dintre Rick și Elsa, protagonistul din Watch on the Rhine dezvăluie treptat o complexitate morală cu adevărat demnă de un Oscar.

Politețea și reținerea sa (alte trăsături care îl apropie de omologul din Casablanca) ascund o hotărâre neabătută, care conduce spre acte pe care nici măcar morala de atunci nu le poate scuza întru totul, dar de a căror necesitate suntem convinși și acum, dacă judecăm în contextul acelei teribile conflagrații, ultima în care mai putem să îi împărțim pe combatanți în buni și răi.

Din dorința de a sublinia această dihomotie s-a născut personajul soției devotate al lui Bette Davis, în care această colosală și temperamentală actriță este de o cumințenie unică în lunga ei carieră. Ei, ca americancă, îi revin acele replici menite a convinge publicul din epocă al țării sale de nevoia de a se erija în protectorul libertății și democrației, dar și de a aduce aminte celui din secolul al XXI-lea, că, în ciuda existenței lui Donald Trump la Casa Albă, așa a și fost.

Chiar și pentru standardele filmelor acelei perioade, Watch on the Rhine are un ritm lent și se concentrează pe dialoguri, moștenire a originii dramaturgice a scenariului, la care, pe lângă Lillian Hellman, autoarea piesei originare, a contribuit și Dashiell Hammett, autorul romanului The Maltese Falcon, a cărui ecranizare i-a prilejuit lui Humphrey Bogart o altă creație din panteonul cinematografiei.

A meritat Paul Lukas Oscarul mai mult decât Humphrey Bogart?

Îmi face plăcere să spun că este un duel dintre acelea care merită prelungite în posteritate.

Film pentru oameni mari

By Iulian in Filme 0 Comment

Mia aioniotita kai mia mera (Eternitatea şi o zi) al lui Theo Angelopoulos nu vrea în niciun moment al său să fie un film pentru oricine.

E pentru aceia care au pierdut pe Cineva.

E pentru aceia care îşi negociază pacea cu Trecutul.

E pentru aceia care au simţit din plin puterea Regretului.

E pentru aceia care înteleg Metafora.

E pentru aceia care nu se tem de Transcedental.

E pentru aceia care preţuiesc Cuvântul.

E pentru aceia care ştiu că există viață în afară de Simţuri.

E pentru aceia care adoră Marea.

E pentru aceia care Plâng.

E pentru aceia care au întrezărit Sfârşitul.

E pentru aceia care încă mai Zâmbesc.

E pentru aceia care văd şi Dincolo.

Avengers este pentru copii mari.

Mia aioniotita kai mia mera este pentru oameni mari.

Film vechi despre vremuri noi

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu greu se poate găsi vreun film mai adecvat pentru această perioadă decât The Best Man al lui Franklin J. Schaffner.

Nu numai că România este în plină şi talâmbă campanie electorală, dar mai este şi mare fierbere în Partidul Democrat din SUA, pentru a-l desemna pe acela (sau aceea, sper) care să îi dea brânci de la Casa Albă lui Donald Trump.

Bazat pe piesa cu acelaşi nume a lui Gore Vidal, care semnează şi scenariul, filmul urmăreşte maşinaţiunile de la Convenţia unui partid american, în vederea numirii celui care să devină candidat şi, după cum suntem lăsaţi a înţelege, preşedintele Statelor Unite.

Principalii favoriţii sunt un politician de rasă, cu alură de patrician şi cu oarece principii (Henry Honda), şi unul agresiv, descurcăreţ şi de o desăvârşită lipsă de scrupule (Cliff Robertson).

Remarcabil este că duelul nu este unul care contrapune automat binele răului; fiecare dintre cei doi primeşte destule laturi caracteriologice şi niciunul nu le are pe toate în regulă. Asta îi dă fiecăruia dintre cei doi mari actori să brodeze pe stilul care îi caracterizează nuanţe subtile.

Henry Fonda, căruia rolul de înaltă ţinută morală i-a venit întodeauna ca o mănuşă (vezi 12 Angry Men), îşi compune un zâmbet de-a dreptul iliescian în scenele din public, total opus minei preocupate din particular.

De cealaltă parte, Cliff Robertson, deşi pare animalul politic feroce, impresionează prin energie, capacitatea de a ieşi din situaţii limită şi chiar o veritabilă tandreţe faţă de consoartă.

Ecuaţia rivalității lor este complicată de prezenţa unui membru marcant şi venerabil al partidului, fost preşedinte, la susţinerea căruia râvnesc amândoi, personaj jucat cu aplomb şi profunzime de Lee Tracy (singurul beneficiar de nominalizare la Oscar al unui film care merită mai multă recunoaştere, măcar din partea posterităţii). Deşi acest rol este, teoretic, unul secundar, este de departe cel mai complex al peliculei. Este omul care a gustat din ambrozia puterii, dar a şi contemplat zădărnicia în stil hamletian. Mai mult, este sfâşiat între a alege între o persoană pe care o place şi una pe care o apreciază.

Chiar mai abitir decât Henry Fonda, Lee Tracy oferă un minunat studiu asupra duplicităţii la nivel de mimică a unui zoon politikon. Urmăriţi cu atenţie metamorfozele de la zâmbetul jovial şi aproape naiv din public şi configuraţia feţei în timpul unor discuţii decisive. Cum am mai avut onoarea a vă spune, arta bine făcută este manual pentru lumea reală.

Deşi The Best Man nu se depărtează prea mult de materialul dramaturgic sursă, oferind cu precădere scene de interior şi dialoguri intense şi spirituale, regizorul ştie să compună şi momente de anvergură, care simulează credibil chiar şi pentru zilele noastre mecanismul politic american.

Nu o dată am fost întrebat:

De ce te pasionează atât politica, dacă nu eşti direct implicat în ea?

Prin vocea preşedintelui jucat de Lee Tracy, în The Best Man am găsit un răspuns excelent formulat:

There is nothing like a good, dirty, low-down political fight to bring the roses to your cheeks!

Fiecare anotimp cu dramele sale

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce ultimele cadre din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom se încheie, îţi dai seama că titlul filmului (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) nu este o descriere cumplit de prozaică a tramei sale narative, ci însuşi mesajul pe care pelicula coreeană îşi propune să îl transmită.

Un preot budist care săluieşte plin de seninătate într-o căsuţă-templu din mijlocul unui lac ia sub oblăduirea sa un bebeluş orfan, care creşte, iar de aici încep avatarurile şi traseul spre pocăinţă şi ciclicitatea pe care succesiunea anotimpurilor o indică atât de inspirat.

Aşa cum fiecare dintre componentele climatice ale anului oferă omului atât motive de bucurie, cât şi de disconfort, aşa şi fiecare dintre secvenţele filmului regizat şi scris de Ki-duk Kim (care mai şi joacă în anumite bucăţi, în pur stil sergiunicolaescian) încântă şi încrâncenează sau luminează şi nedumeresc.

Bănuiesc că o cunoaştere mai profundă a simbolisticii religiei budiste ar face multe dintre imagini şi momente mai inteligibile spectatorului care nu aparţine nativ acestei arii culturale, însă chiar şi acesta este îndemnat cu bunăvoinţă să înveţe şi să se delecteze, aşa cum se cuvine oricărui lăcaş de cult veritabil, indiferent de cosmologia şi filosofia pe care le propune.

În privinţa anotimpului favorit, mărturisesc că sunt vinovat de o indecizie care nu-mi displace, însă ştiu cu certitudine care a fost preferatul meu din Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom. Dar nu o să vi-l divulg, că să nu îmi îngreunez Karma.

Deoarece cadrul natural în care se desfăşoară această parabolă rămâne imuabil, doar nuanţele schimbându-i-se, iar filmul este suficient de lent, lăsându-te să le admiri pe îndelete, ne mai rămâne suficientă atenţie şi pentru componenta sa umană.

Dacă personajul pe care îl urmărim din pruncie până la senectute poate fi considerat drept protagonist, finalul peliculei ne întoarce inevitabil cu gîndul spre cel mai pitoresc şi impozant – sihastrul din debut, care pare a fi plămădit exclusiv din serenitate şi înţelepciune.

Oare ce păcate pe care le-a conştientizat îl vor fi îndemnat să pună distanţă între el şi lumea dezlănţuită?

Cât de sinuoasă şi dificilă i-a fost calea către iluminare?

E cineva suficient de puternic să eludeze Samsara?

Merită?

Cu al său Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom, Ki-duk Kim reuşeşte o performanţă nu tocmai uşoară: printr-o realizare care este până la urmă mercantilă, ne oferă o veritabilă trăire meditativă, brăzdată de câte un zâmbet khmer.

Din partea mea, şi-a mai câştigat un pas către Nirvana.