Chiar și cinicii se-nmoaie

Bătrânețea acrește, dar și înțelepțește.

Pe Michel Houllebecq, vitriolant cum e din oficiu, n-avea cum decât să îl înmoaie, iar această suprinzătoare omenie e foarte vizibilă în cel mai recent roman al său, Anihilare.

Cartea îl urmărește pe un funcționar guvernamental trecut de vârsta a doua, care are de gestionat crize personale diverse, precum deteriorarea relației cu soția, un atac cerebral al tatălui și înstrăinarea de un frate și o soră, toate în timp ce e implicat marginal în campania electorală pentru prezidențiale și deslușirea ițelor unor atacuri teroriste cu alura satanist-nihiliste.

Nu lipsesc mărcile sale înregistrate, precum caracterizările lipsite de menajamente, proiecțiile îngroșate ale unor evenimente și personalități ale prezentului și, bineînțeles, sexul explicit (comparația între budismul tibetan și cel zen e de tot hazul).

Însă tocmai aici, în acest domeniu al intimității carnale care îl pasionează atât pe Houllebecq, se văd semnele unui om care își întrevede sfârșitul și care înțelege că a nega și ataca totul nu e o soluție pentru niște ultime clipe liniștite.

Întotdeauna s-a strecurat un pic de compasiune în proza sa, însă acum ponderea ei reușește, dacă nu să atârne mai greu ca aciditatea, măcar să o echilibreze.

Faptul că protagonistul său dă pe lângă în anumite interacțiuni umane sau momente-cheie nu e semnul unui eșec general al omenirii. Este doar o viață cu greșalele ei, iar tonul cărții rămâne unul aproape duios, pentru că multe personaje sunt, raportându-ne la un Houllebecq de bază, remarcabil de altruiste.

Fanii acelui scriitor care dădea de pământ cu toate așa-zisele iluzii care fac viața suportabilă vor fi dezamăgiți că idolul lor s-a cam damblagit și le-a îmbrățișat la rându-i.

Pentru mine, însă, Anihilare, în ciuda unui titlu drastic, e mai degrabă o dovadă că Dante avea dreptate când își încheia capodopera cu această sintagmă.

Iubirea care mișcă roți și stele.

P.S. Mulțumesc librăriei online Libris pentru o bătălie pe care personajul o pierde, dar pe care cititorul o câștigă.

Să privim pictura! (CI)

Mireasa în lacrimi

Una dintre iluziile perpetue ale omului, pe care am văzut-o manifestându-se la generații succesive, este cea a trecutului mai bun în raport cu prezentul.

Nu se mai fac, dom’le, ca pe vremuri!

Pe vremea mea, tinerii aveau respect, nu ca acum!

Pe vremea lui Ceaușescu, se făcea educație, tată!

Subiectele picturilor pot intra în această categorie.

Cum să nu fii sedus de eleganța damelor redate de John Singer Sargent sau Giovanni Boldini față de trăznăile artei contemporane.

Uite că am dat peste un tablou care spulberă acea iluzie și o face în cel mai incorect mod politic pe care l-am întâlnit vreodată în peregrinările mele prin muzeele lumii.

Se găsește într-una dintre colecțiile Galeriei Naționale de Artă din Praga, se intitulează Mireasa în lacrimi și este opera lui Jan Sanders van Hemessen (a nu se confunda cu un Jan Sanders mai recent), pictor flamand din prima jumătate a secolului.

Poate că aplecarea către estetica urâtului nu era o noutate în acea zonă, care ni i-a dat pe Pieter Bruegel cel Bătrân sau pe Hieronymus Bosch, însă brutalitatea acestei satire este inegalabilă.

În primul rând, în caz că nu v-ați prins, persoana din centru este o femeie. Și dacă ar fi fost bărbat, tot ar fi foat mai urâtă decât vârstnicul din stânga (care are un zâmbet aproape șugubăț, dacă n-ar fi sardonic), ca să nu mai zic de tânărul din dreapta, pe care panoul explicativ îl identifica drept mirele, pentru că ținea în mână o oală de noapte, simbol peremptoriu al vieții conjugale.

Însă elementul central, nu doar vizual, ci de-a dreptul geometric al picturii, este mucul care curge din nara miresii.

Nu e o vreo eroare, nu e vreo bucățică degradată a pânzei, e un muc în toată regula.

Am rămas paf, am râs bine de tot (peste veacuri, artistul poate fi mulțumit), iar după aceea am făcut un mic experiment.

Deoarece tabloul era pe un coridor mai lung, mi-am făcut de lucru examinând lucrările din preajmă, dar și luând aminte la reacțiile celor care au venit.

Figuri plictisite sau dezinteresate sau placide se activau instantaneu la vederea imaginii, mai precis a mucului, îndrăznesc să spun.

Urma scoaterea grăbită a telefonului și se continua cu hohote de râs.

Da, arta, de orice fel ar fi, are un rol unificator.

Povești de familie

Era o vreme când literatura și teatrul erau considerate inamice de moarte.

Între timp, s-au reconciliat, mai ales când a apărut un rival comun, jocurile video.

Disputa nu s-a finalizat, dar există o creație din acest din urmă domeniu care are darul de a readuce armonia între aceste trei tărâmuri ale ficțiunii – What Remains of Edith Finch.

Numita protagonistă revine la casa de odinioară a familiei ei și încearcă să lămurească și să se reconcilieze cu destinele tragice ale mai multor generații de înaintași.

Astfel, în narațiunea cadru care se petrece prin străbarea conacului pustiu și cu o structură ușor suprarealistă, ești prins în diverse povestiri crude și insolite (recunoașteți referința literară, da?), de o originalitate și varietate stilistică uimitoare.

Ca mecanism stric ludic, nu ai multe de făcut, te deplasezi ca într-un joc FPS și interacționezi cu mouse-ul în locurile indicate pe ecran. Uneori, ai de înțeles singur ce anume e de făcut, dar nu e dificil.

What Remains of Edith Finch a fost acuzat că n-ar fi decât ceea ce în engleză s-ar numi ”a walking simulator”.

Nimic mai fals.

Angajamentul tău afectiv, cognitiv și intelectual este deplin, când ești acolo, ești cu totul prins într-o capodoperă tripartită.

E ca și cum ai citi un roman de Lovecraft sau de Garcia Marquez sau de Poe, viziona un film de Hitchcock sau Bergman sau Lynch și juca Sanitarium sau Syberia sau Planescape: Torment.

Toate, într-o osmoză perfectă.

What Remains of Edith Finch nu e lung.

Dar are efecte sufletești prelungi.

Cred că mă vor ține o viață întreagă.

Viața asta, care e atât de fragilă și atât de prețioasă.

Enigme eduardiene

Cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a prezentat (dar nu și descifrat, ce farmec ar avea?) enigme, mai precis unele formulate muzical de compozitori cu prenume de Eduard.

Cea mai mare parte a concertului a fost dedicată Variațiunilor ”Enigma”, op. 36 ale lui Edward Elgar.

Nu știu, e încă o enigmă pentru mine, dar acțiunea combinată a titlului și a sonorității mă presdispune deseori spre a explora mental acel domeniu al culturii universale pe care o bucată muzicală clasică îl evocă subtil.

Varietatea acestei selecții m-a purtat, astfel, prin fel și chip de mistere neelucidate ale omenirii, iar gazdă a tuturor acestor episoade de documentar cel puțin la fel de bun precum cele ale BBC-ului a fost dirijorul Radu Zaharia.

O secvență a avut ceva de zbor, de incursiune în văzduh, așa că am admirat grandioasele contururi de la Nazca, al căror rost e încă discutat între specialiști.

O altă secvență, jucăușă, m-a purtat cu gândul la Manuscrisul Voynich, ale cărui desene pitorești și scrieri ciudate încă sunt o provocare pentru istorici și criptografi. Iar acea sonoritate glumeața despre care vorbeam a inclus și ipoteza că e o farsă erudită din partea celui căruia îi poartă numele.

Niște pasaje muzicale mai tensionate m-au purtat pe coridoarele încă neexplorate așe Mormântului Primului Împărat al Chinei, același despot genial care și-a făurit o armată de soldați de teracotă, ca să îl slujească în viața de apoi.

Iar momentele astrale ale acelorași Variațiuni ”Enigma” au exprimat sugestiv acea tendință pur umană de a privi către stele și a le înțelege, aspirație și necesitate care au dus atât la monumentalul Stonehenge, cât și la concisul Disc Nebra.

N-a lipsit, însă, cea mai mare enigmă dintre toate, adică întortocheatul labirint al sufletului omenesc, redat în complexitatea Concertului în La minor pentru pian și orchestră, op. 16 al lui Edvard Grieg, care a avut-o în prim-plan pe artista Maria Diana Petrache.

Când duioasă, când exaltată, când discretă, când decisă, această compoziție n-a oferit răspunsul definitiv a ce anume ne face oameni, dar a fost un îndemn în a nu abandona niciodată această enigmă.

Iar prin muzică avem o posibilă cheie a descifrării ei.

Sursă imagini din timpul concertului: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

O atmosferă elevată merită și parfumată

Jorge Luis Borges spunea că îți imaginează Raiul ca pe o bibliotecă.

Dacă e pe așa, atunci lucrez la asta de ceva ani și sunt atât de mulțumit de cum mi-a ieșit, încât s-ar putea zice că nu mai am loc eu însumi în propriul paradis.

Însă, de când e lumea, experiența paradisiacă a fost și una senzorială, mai precis olfactivă, iar la asta are potențial de a contribui un produs de la vechii prieteni de la Aroma Land numit Reed Diffusser.

Dacă sunteți mai prutenieni din fire, le putem spune difuzoare cu bețișoare sau odorizante cu bețișoare, însă mecanismul rămâne același, simplu, elegant și eficient.

Într-un recipient ceramic conținând aroma aleasă se introduc bețișoare realizate din fibră de mătase, care o absord și o răspândesc discret în cameră.

Intensitatea parfumului depinde de numărul de bețișoare folosite, de la minim două la șase (deși eu, unul, nu recomand numărul acesta maxim, iar când bețișoarele par a nu mai funcționa există soluția simplă și ingenioasă de a le întoarce și a le introduce cu celălalt capăt în recipient.

Durata de utilizarea a acestui tip de odorizant de cameră diferă de dimensiunea sa, dar și de condițiile în care este folosit, cum ar fi ventilația sau temperatura din spațiul care îl găzduiește. Preferabil, nu se va plasa lângă fereastră, surse de căldură sau direct la soare.

Având un design discret și plăcut, amintind de filosofia Zen, aceste difuzoare cu bețișoare își pot găsi locul în orice cameră, indiferent de dispunerea și decorațiunile ei, mai ales că nu sunt dispozitive care folosesc electricitatea sau lumânări cu flacără și toate riscurile aferente.

Deoarece parfumul pe care l-am ales din gama celor de la Aroma Land a fost cel de iasomie, am ales să îmi amplasez odorizantul de cameră în colțul destinat albumelor și atlaselor, iar explicația are de-a face cu universalitatea acestei miresme.

Originară din Persia antică, iasomia a fost dintodeauna asociată cu frumusețea, grația și puritatea. Nu de mirare că a devenit un nume prețuit pentru fete, însă poate părea ciudat că ajuns chiar și pe plaiurile noastre carpato-danubiano-pontice.

Explicația este însă simplă – Drumul Mătăsii, care pornea din China și ajungea până la fruntariile Europei, străbătea și Persia, iar iasomia, cu toate deliciile ei, nu putea trece neobservată, așa că a fost adoptată de negustorii și călători, răspândindu-se în toate zările.

Și astfel, de fiecare dată când merg să caut un album sau un atlas, intru în raza de acțiune acestui odorizant cu bețișoare, care îmi trezește senzații sinestezice.

Această se cheamă a călători pe aripi de parfum.

P.S. Pentru sfaturi competente și complete despre utilizarea odorizantelor cu bețișoare, aveți aici un podcast cu Nidhi, experta din India a celor de la Aroma Land.

Putea fi un film de două ore

De vreun deceniu încoace, cu mici excepții (The Mandalorian, de pildă, pentru că e în universul Star Wars), nu mă mai uit la seriale.

Nu că unele n-ar fi bine făcute, dar pur și simplu vreau să văd expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii și deznodământul la un loc, nu întinse pe mai multe sezoane, că doar nu trăim o mie de ani.

Recent, însă, zarva iscată în jurul mini-seriei Adolescence m-a abătut un pic de la fidelitatea față de lungmetraje, un argument fiind că, însumate, cele patru episoade sunt cam cât The Brutalist cu antract cu tot.

Am rezistat acolo, oi rezista și aici, mi-am zis.

Așa că am văzut Adolescence, m-am lămurit și iată ce impresii mi-a făcut.

Cea mai cinică reușită a acestei producții e ca i-a convins pe mulți că e o oglindă fidelă a realității. Nu e, e o opera de ficțiune, care își ia toate libertățile aferente, ca să își atingă scopul.

Realizarea e competentă, dar arogantă într-un mod insidios. Ia uitați ce meseriaș compunem cadrele prelungi, cum urmărim noi personajele sau facem tranziția de la unul la altul, de nici nu vă dați seama. Încă de la al doilea episod, tehnica devine o piatră de moară.

Asta și pentru că există exagerat de mulți timpi morți în Adolescence. Mi-ajung Al Pacino la final de Godfather: Part II sau Dragoș Bucur fumând în Polițist, adjectiv ca exponenți ai expresivității non-verbale simbolice. Cu o forfecare hotărâtă, aici puteam avea o lungime decentă de două ore.

Contrar părerii generale (în caz ca nu v-ați prins deja că nu sunt vreun mare admirator al mini-seriei), cel mai bun episod este primul. Acolo, insistența pe proceduri și detalii, precum și placiditatea robertbressoniană a rostirii replicilor de către toți cei implicați au cel mai mare efect. Tensiunea se acumulează pas cu pas.

Adolescence e construit în jurul câtorva concepte, iar unul dintre acestea este, bineînțeles, masculinitatea toxică (aș vrea să o văd, în contrapartidă, pe aia hrănitoare). Nu, nu zicem nimic de rău de băieți și bărbați în mod explicit, dar tot acolo ajungem cu scenariul nostru presupus subtil.

În realitate, nu este deloc așa, pentru simplul motiv că nu e o chestiune nouă, nici în societate, nici în cinematografie. Uitați-vă numai la scena antologică din Tea and Sympathy, care datează taman din 1956, deci nu tu Instagram, nu tu Tiktok, în care protagonistul adolescent (mai efeminat de fel), e învățat de un coleg cum să meargă bărbătește.

De fapt, tot ce e cu masculinitatea asta toxică e rezumat în singurul moment când realizatorii ți-aduc aminte că sunt din Marea Britania, tărâmul umorului inimitabil și irepetabil, prin replica vizavi de Inceli minunat de sictirit rostită de o polițistă:

Yeah, it’s just that Andrew Tate shite.

Cu o teză propusă de Adolescence pot fi de acord, totuși.

Că perioada aia la care face referire chiar titlul survine mult mai devreme la generațiile actuale.

O fi ceva organic, așa o decide Muma Natură, deși nu-mi dau seama de ce ar face-o, dar bănuiesc că e și din cauza abundenței și suprasexualizării din media (chestiuni care preced Internetul, apropo), dar și a adulților care încetează să se mai joace, să mai fie copilăroși, astfel încât urmașii lor să le urmeze exemplul.

Interpretările sunt în nota de competență a realizării globale, cu excepția puștiului din rolul principal, Owen Cooper, care e, într-adevăr, senzațional.

Tranzițiile de la debusolare și fragilitate la agresivitate năvalnică îi ies cu maximă fluiditate, astfel încât mă întreb cum ar fi arătat un film compact, care l-ar fi urmărit doar pe el, fără balastul celorlalte personaje pe care trebuie să le privești minute în șir mergând, pentru ca apoi să dispară ca și cum n-ar conta.

În concluzie, luați de vedeți Adolescence, acușica trec alegerile și trebuie să avem alt motiv să ne certăm pe Facebook.

Pixeli puțini, neuroni mulți

Indiferent de gen, în prezent, jocurile video au nevoie de o grafică de calitate pentru a atrage atenția.

Dar nu a fost întotdeauna așa.

Era o vreme când, cu pixeli puțini, unele creații din domeniu puneau mulți neuroni la încercare.

E vorba, mai precis, de acele jocuri care odinioară erau denumite Quest (care îmi pare încă o titulatură mai sugestivă), iar care acum sunt încadrate generic drept Aventură.

Acestea sunt câteva dintre ele, îmbucurător fiind faptul că mecanismul ludic și intelectual s-a păstrat și e încă folosit de destui producători, dovadă fiind că lista de mai jos acoperă mai multe decenii.

***

Loom – un basm complex, plasat într-o lume îmbibată de magie, în care vrăjile sunt redate cu note muzicale.

Povestea ni-l prezintă pe tânărul Bobbin Threadbare, care trebuie să parcurgă un fel de bildungsroman și să se scuture de un blestem străvechi. Pe parcurs, are de rezolvat varii puzzle-uri și situații prin acel unic sistem care aduce cu un portativ (cei încrezători în urechea lor muzicală pot opta pentru varianta în care nu vezi notele și doar le redai din auz; n-a fost cazul subsemnatului).

Chiar dacă trama narativă pare încurcată, aproape ermetică, plăcerea de a construi o secvență reușită e neprețuită, iar coloana sonoră utilizează superb teme celebre din Lacul lebedelor al lui Ceaikovski, această nobilă pasăre fiind un simbol recurent în joc.

***

Beneath a Steel Sky – de pe tărâmul basmelor ajungem pe cel al SF-ului, cu un joc senzațional, pe care, parcurgându-l, l-ai vedea scris de un Isaac Asimov în colaborare cu William Gibson și cu adaosuri de la Douglas Adams, fapt care nu e departe de adevăr, pentru că designer a fost însuși Dave Gibbons, autorul celebrului volum de benzi desenate Watchmen.

Un tânăr crescut într-o comunitate tradițională este răpit și adus într-un oraș distopic. Ajutat de un robot sarcastic, trebuie să supraviețuiască și să descâlcească o urzeală sinistră, care presupune androizi, realități virtuale și un fel de Big Brother.

O sumedenie de personaje pitorești îi ies în cale, dar niciunul nu se compară cu robotul Joey, care ia diverse forme în decursul jocului, dar care își păstrează replici savuros de acide, dovadă că, și într-o lume postapocaliptică, umorul britanic o să supraviețuiască.

Compania care a realizat acest joc a continuat prin a plăsmui seria Broken Sword, un motiv în plus să le fim profund recunoscători.

Să nu uit, Beneath a Steel Sky e gratis pe www.gog.com.

***

Flight of the Amazon Queen – apărut după succesul enorm al unor titluri precum The Secret of Monkey Island și Indiana Jones and the Fate of Atlantis, acest joc împrumută ingredientele de succes ale amândurora.

Un pilot care se consideră irezistibil față de femei (și cam demonstrează asta) are de transportat o vedetă de cinema ciufută peste jungla amazoniană, dar avionul i se prăbușește tocmai acolo, punându-l în situația de a le ajuta pe amazoane (da, că doar acolo locuiesc, nu?) să dejoace un complot sinistru al naziștilor aciuați nu foarte subtil acolo.

Vreo două treimi, jocul constă în interacțiuni amuzante cu personaje care de care mai haioase, însă ultima parte, când protagonistul ajunge în templul străvechi, devine exagerat de greu, în special prin amploarea mizanscenei pe care o ai de gestionat.

Pentru unii, tranziția de la comedie bufă la aventură solicitantă poate fi cam abruptă, însă jocul merită încercat, mai ales că și pe acesta îl găsiți gratuit pe www.gog.com.

***

The Shivah – un efort de început al reputatei firme Wadjet Eyes, remarcabil prin consistența și documentarea universului în care plasează acțiunea.

Un rabin new-yorkez căpos, a cărui congregație e ca și inexistentă, primește o sumă neașteptată de bani prin testamentul unui enoriaș pe care el însuși îl izgonise odinioară, așa că purcede la a afla de ce a fost respectivul atât de mărinimos și descoperă pe parcurs detaliile unor afaceri murdare și periculoase.

Deși jocul are doar câteva scene și personaje, nu pare simplist, deoarece volumul de terminologie rabinică e excelent integrat acțiunii, iar unele situații trebuie soluționate în moduri afurisit de inteligente.

Luați aminte inclusiv la gluma cea bună din debut, fără ea nu-i chip să terminați jocul.

***

The Samaritan Paradox – un expert în coduri (o versiune deprimată a lui Tom Hanks) acceptă provocarea de a desluși testamentul criptic al unui scriitor suedez, prin care acesta vrea să o îndrepte pe fiica sa spre o presupusă moștenire prin intermediul capitolelor unei cărți scrise special pentru ea

Pe măsură ce înaintează cu investigația, descoperă atât detalii sordide ale comerțului cu arme ale unei țări care se vrea pașnică și, în contrapunct, lecturează acele capitole, care se materializează pentru jucător într-un univers medieval fantastic paralel celui modern în care are loc acțiunea principală.

Unele puzzle-uri sunt cam obscure, iar finalul e cel puțin dubios, dar provocarea intelectuală oferă destul momente de calitate.

Urzeala Tronurilor a la persienne

Prin modul cum este prezentată istoria antică în școlile noastre (pe unde se mai predă materia asta hulită și prigonită), perșii apar ca personaje negative și ca pierzători.

Ei îi atacă pe greci în câteva rânduri, prilejuind momente memorabile precum Marathon sau Termopile.

Ei și-o iau de la Alexandru cel Mare.

De fapt, chiar și dincolo de fruntariile curriculumului românesc, perșii au o imagine distorsionată, vezi cum e prezentat Xerses în 300 al lui Frank Miller, respectiv ecranizarea lui Zack Snyder.

Lloyd Lllewellyn-Jones își propune să remedieze această posteritate părtinitoare într-o lucrare de mare anvergură, intitulată Perșii. Epoca Marilor Regi.

Introducerea sa, excelent compusă și documentată, explică toate cele amintite de mai sus printr-un simplu fapt – cele mai multe izvoare despre Imperiul Persan sunt ale grecilor antici, care au inventat democrație și dezbaterea și filosofia, dar nu au fost nici pe departe imparțiali, ba dimpotrivă, îi priveau pe dușmanii lor tradiționați drept ”ceilalți”, depozitari a tot ce e în neregulă.

Autorul își propune să remedieze asta, cufundându-se în istoria perșilor pe cât posibil prin intermediul surselor documentare provenind chiar de la aceștia.

Preferința pentru subiect nu îl împiedică, totuși, să privească lucrurile lucid, cum procedează, de pildă, cu personalitatea lui Cirus cel Mare, proslăvit de istoriografie drept acela care a emis prima declarație a drepturilor omului (păstrată sub forma faimosului Cilindru de la British Museum), dar care trebuie să fi fost un invidid crud și cinic, așa cum cum toți cuceritorii de atunci și de acum.

Când vine vorba de viața și intrigile de la curțile regilor persani, Llewellyn-Jones își calcă pe inimă și se folosește de mărturii grecești, iar rezultatul e o urzeală fascinantă prin brutalitate, concupiscență și comploturi, care face A Game of Thrones să pară ceva gen Tânăr și neliniștit.

Dacă îi va pica vreunui producător hollywoodian fisa să ecranizeze tot ce s-a întâmplat de la Xerxes încolo până la apariția falangelor lui Alexandru, va da lovitura.

Până atunci, merită să îi repunem pe perși pe marele eșichier al civilizației mondiale.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris că îmi sprijină studiul celei mai frumoase și bogate povești a lumii.

Hai că nu-i așa rău

Valul de reacții iscat inițial de Mickey 17 a fost preponderent negativ.

Bănuiesc că mulți s-au raportat la Parasite, ceea ce nu e tocmai relevant.

Nu doar că acel film e o capodoperă absolută, așa cum unui regizor, chiar și unuia mare precum Bong Joon-Ho, nu îi iese orșicând, însă e și aparte din punct de vedere stilistic.

Păstrează, ce-i drept, obiectivul principal, acela de a ilustra probleme ale societății, însă o face mai subtil, nu la nivel de fabulă sau caricatură, așa cum îi e îndeobște felul cineastului coreean.

Dacă se stabilim filiații ale lui Mickey 17, cele mai consistente ar fi cu Okja, mai ales prin modul cum îngroașă anumite personaje și situații și prin introducerea unor creaturi neomenești, care, deși urâte la înfățișare, se dovedesc la umane decât alde Homo Sapiens.

Ce-i drept, Mickey 17 e sub Okja în ceea ce privește coerența și ritmul narațiunii. Aici se deschid prea multe fire narative care sunt abandonate, uneori satira e în supradoze nenecesare, așa că deznodământul nu mai are prea mare valoare emoțională.

Pe parcurs, însă, se înregistrează destule momente hazlii sau tensionate sau memorabile, grație impecabilei stăpâniri a meșteșugului filmic de către Bong Joon-Ho, dar și a distribuției care îi înțelege intențiile și nu se dă în lături de la nimic.

Robert Pattinson a ieșit de mult din acea prăpastie cinematografică numită Twilight, dar tot am fost suprins nițel să văd câtă disponibilitate actoricească zace în spatele acelui chip care mi se părea odinioară iremediabil pierdut pentru cea de-a șaptea artă.

Aici este mediocrul simpatic, individul fără prea multe calități decât o inimă bună și faptul că este un ”dispensabil”, adică poate muri (și o face din belșug) oricând, readus la viață fiind de o tehnologie de clonare cum s-a mai văzut prin SF și cu alte prilejuri.

Dincolo de expresivitatea posturii, dacă vocea aia narativă e chiar a lui (că, de când cu The Brutalist și AI-ul, nu mai poți să ai încredere în nimic), atunci îl așteaptă vremuri glorioase în lumea filmului.

În juru-i colcăie de interpretări distractive, de la Mark Ruffalo, care e un demagog limitat și narcisist, un fel de hibrid între Trump și Musk, secondat de o Toni Collette pe post de Leana din capu’ trebii plină de vervă, la Stevn Yeun cel escroc, care demonstrează că faciesul asiatic nu e nicicum un impediment în a reda nesimțirea universală.

Așa că nu aplecați urechea la toate clevetirile.

Mickey 17 nu e strălucit, dar nu e rău deloc.

Secretul armoniei de cuplu

Cu filmele de Oscar pătrunzi pe tărâmuri necunoscute, neplăcute uneori, care îți deschid porți către alte perspective sau ideologii.

E o aventură de-a pururi fascinantă.

Dar e solicitantă, noroc că n-are loc decât vreo lună și ceva pe an.

Între două sezoane de Oscar, trebuie să te dregi, iar eu am început deseriozificarea de primăvară cu o peliculă delicios de inteligentă intitulată Black Bag.

Ca tramă narativă, pare odrasla unui mariaj dintre Tinker Tailor Soldier Spy și Mr. & Mrs. Smith: un expert din serviciile de informații britanice își suspectează un grup de colegi apropiați că ar fi implicați în furtul unui secret tehnologic periculos.

Printre cei vizați de suspiciuni e chiar și consoarta lui și de aici să te ții tensiune și răsturnări de situație.

Descrierea n-ar fi, însă, completă, dacă n-aș adăuga la pedigree și Closer, adică drama maritală care subliniază cât de străvezie e onestitatea într-un cuplu.

Rezultatul final e un film de o lungime de mare bun simț, o oră și jumătate, care se scurge pe nesimțite, punându-te în pielea unui spectator deștept care îi urmărește pe alții făcând chestii deștepte.

Scenariul lui David Koepp e nerușinat și impecabil, coloana sonoră e antrenantă, decupajul ca de pe Savile Row, toate sub bagheta unui Steven Soderberg care ne aduce aminte de ce e regizorul care a primit odinioară două nominalizări la Oscar în același an.

Actorii de calitate premium nu asudă pentru roluri, dar nu pentru că nu se străduiesc, ci pentru că, precum personajele pe care le întruchipează, sunt atât de buni la ce fac.

Michael Fassbender îl reia pe reușitul taciturn din The Killer, îl perie puțin și îi dă mai multe vorbe, iar Cate Blanchett poate să fie oricând o scorpie un pic nevrotică și secretoasă deoarece e, na, Cate Blanchett.

Restul distribuției e pe măsură, deși nu pot să nu remarc cu câtă poftă s-a înfipt în rol Marisa Abela (fostă Amy Winehouse), a cărei scenă cu Fassbender și cu sfincterul rămâne preferata mea dintr-o producție pe care, nota bene, am savurat-o da capo al fine.

Că tot e vorba de spionaj în Marea Britanie, e făcut să nu i se facă loc și unui Pierce Brosnan îmbătrânit cu stil, care e la fel de fermecător și când face pe acritul.

Și mai e ceva ce trebuie neapărat să vă spun.

Orice mister plasat în Marea Britanie, declamat de interpreți cu acel accent inimitabil, care începe și se sfârșeșete agathachristian la o masă cu suspecți e mai tare decât orice omolog de peste ocean.

Bănuiesc că ați ajuns până aici cu cititul ca să aflați secretul cu care v-am momit în titlu

Hai că vi-l zic.

Secretul armoniei în cuplu este să îl supraveghezi pe celălalt până în pânzele albe, dar să nu te dai în lături de la nimic pentru a-l scoate din belea, dacă situația o cere.

Poftim de implementați-l.