Să privim pictura! (XCVIII)

Adorația păstorilor

Dintre toate operele remarcabile (și nu sunt puține) de la Muzeul de Arte Frumoase din Lille, în fața acesteia am zăbovit cel mai mult.

Ba chiar am străbătut sălile în sens invers, pentru a o revedea înainte de a pleca.

Profitând de faptul că supraveghetorul acelei încăperi era mai preocupat de o rețea socială, decât de exercitarea atribuțiunilor, m-am apropiat cât am putut de acest tablou, cât să nu îl alterez cu răsuflarea, dar într-atât, încât să îi pătrund toate detaliile.

Și, culmea, nu este o pictură defintivă, ci doar un studiu pregătitor. Însă tocmai lipsa unor contururi finisate ferm sporește grația și așa desăvârșită a chipurilor și ipostazelor sau impecabilul efect luminos care conduce atenția personajelor și a spectatorilor spre pruncul Iisus.

De fiecare dată când intru într-o sală în care sunt expuse picturi, le las să îmi grăiască în cor, îmi rotesc privirea de jur împrejur și mă îndrept spre cea mai persuasivă prin culori sau forme sau orice altceva.

Îmi acord cel puțin un minut până la a pleca privirea spre plăcuța explicativă, în cazul în care autorul sau titlul nu îmi sunt deja cunoscute.

Așa am procedat și acum și recunosc că am fost uimit când am aflat că pictor al acestei delicate compoziții nu altcineva decât Jean-Honore Fragonard.

Maestrul scenelor galante sau de-a dreptul frivole e aici pios, dar nu într-un mod exaltat, mistic, precum e El Greco, ci la fel de subtil în emoție precum e în pânzele sale lumești.

E un strop de spiritualitate în sufletul oricărui cinic.

Crăciun fericit tuturor!

Pe urme de Goncourt – Dezvăluiri afgane

Continuăm explorarea laureaților de Goncourt cu o sută de pagini de scriitură admirabilă.

Subliniez acel număr pentru că mi se pare o performanță excepțională din partea lui Atiq Rahimi să reușească să creioneze nu numai tabloul condiției inumane a femeii în Afganistanul taliban, ci și o întreagă lume interioară, cu secrete care se dezvăluie treptat într-un spațiu care altora le e necesar doar pentru expozițiune, darămite pentru intriga și toate cele.

O soție din țara respectivă are un soț în comă și e nevoită să îl vegheze îndeaproape, căci nu se pune problema de servicii medicale complexe într-o lume aproape feudală.

Această năpastă e și o oportunitate pentru ea să dea glas frustrărilor, neliniștilor și chiar unei revolte care se acutizează pe măsură ce trece timpul.

O revoltă de neconceput altminteri, dar care, sub condeiul excelent al lui Rahimi, e naturală și cutremurătoare.

Regăsim în Piatra răbdării drama femeii afgane pe care o știm din Osama sau din The Breadwinner, dar într-o formă mai subtilă, care atinge și aspecte universale ale eternului mister feminin.

Atiq Rahimi scrie la adăpostul exilului din Franța, dar e limpede că scrie în cunoștință de cauză și nu ocolește nici moștenirea poeziei persane care a înflorit pe meleagurile de baștină, conferind lirism chiar și celor mai mundane gesturi și descrieri.

Toate acestea, repet, doar în o sută de pagini.

Literatura e, într-adevăr, aspațială și atemporală.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de impecabilă concizie literară.

Muzica e teren de joacă

Circumstanțe obiective m-au împiedicat să ajung la toate concertele din cadrul deja tradiționalului Festival InternaționalCraiova Muzicală”, așa cum procedez îndeobște, însă cele două la care am avut norocul să fiu prezent mi-au relevat că muzica, în ciuda foarte elaboratei ei codificări pe note, tonuri și toate cele, rămâne un imens teren de joacă.

Să îl luăm pe Gilles Apap, de pildă.

Există în limba engleză un termen greu de tradus în română – ”trickster”. Omul pe șotii, mucalit, dar nu neapărat răuvoitor.

Violonistul francez a fost toate acestea și multe altele.

Ne-a cântat vals cu accente de country, blues cu intarsii țigănești, arii clasice cu morgă serioasă, de parcă ar fi venit direct de la Musikverein și niște bătute de-ale noastre, românești, cu o vervă de scripcar neaoș, de parcă și-ar fi făcut ucenicia pe lângă Barbu Lăutaru.

Momentele care m-au întins în mod special au fost acele bucăți de muzică tradițională irlandeză, care m-au trimis direct, fără escală sau chiar îmbarcare, în această țară minunată, în care magia supraviețuiește în starea ei originară.

Am simțit-o văzând superbul film The Secret of Roan Inish, dar și nemijlocit, admirând acele coline înverzite și acele faleze maiestuoase unde ești una cu natura.

Și le-am simțit și acum, ascultându-l pe Gilles Apap.

Care s-a jucat cu voioșia, dar și cu generozitatea unui copil.

Nu și-a asumat vreo poziție privilegiată, ci s-a plimbat printre muzicienii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, smulgându-le zâmbete largi, precum și performanțe artistice senzaționale.

În încheierea festivalului, care m-a găsit din nou în sală de concerte, ne-am jucat din nou, cu timpul și spațiul.

Structura programului, care a inclus polci și valsuri vieneze celebre, ne-a pus în situația de celebra Anul Nou mai devreme.

Amfitrion a fost violonistul și dirijorul Russell McGregor, care, dincolo de un umor specific britanic (e australian, deci tot pe-acolo), a avut niște jachete care concurează cu cămășile maestrului Horia Dinu Nicolaescu, fapt pe care nu îl credeam omenește posibil.

A avut alături o trupă proprie, dar și muzicieni craioveni și nu mică mi-a fost plăcerea de a vedea cât de bine se armonizează.

De asemenea a fost secondat de soprana Elisabeth Wimmer și de baritonul Thomas Weinhappel, care s-au tachinat, s-au luat peste picior muzical, dar care au sfârșit întotdeauna într-o duioasă comuniune.

Și nu pot să nu mă joc eu însumi un pic cu niște vorbe celebre

Baritonul nostru e leit Cillian Murphy alias Oppenheimer, așa-i?

Now I am become Music, the creator of worlds.

Joaca nu exclude solemnitate, iar aceasta a atins zenitul când membrii Coralei Academice a Filarmonicii din Craiova au pătruns ușor în sală, unde, prilejuită de un colind, s-a instaurat armonia absolută artiști-public.

Ne jucăm, simțim, ne mântuim.

Se poate.

P.S. Singurul meu regret legat de tot acest festival e că n-am apucat și eu să dau la râșnița asta.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova, mai puțin cea cu Oppenheimer, surprinsă de propria-mi mână tremurândă.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Cu toată tevatura alegerilor, lectura a fost reazemul cel mai sănătos:

A Time to Dance. A Time to Die – cu greu se poate imagina un subiect mai ciudat decât o epidemie de dans, însă John Waller exact spre așa ce apleacă și o face cu o seriozitate impresionantă. În 1518, în Strasbourg, câteva sute de oameni au fost cuprinși de o febră compulsivă a dănțuielii, care i-a ținut cu săptămânile sau chiar cu lunile și care i-a dus pe destui la epuizare și chiar la deces. Această bizară epidemie a avut loc cu siguranță, însă nu se cunosc prea multe despre desfășurarea și cauzele ei, așa că autorul întreprinde o vastă investigație în istoria unor evenimente similare, anterioare sau ulterioare, precum și în vastul ansamblu de factori sociali și psihologici care au putut conduce la o astfel de afecțiune. Ipotezele și concluziile sunt enunțate cu multă rigoare și rezervă științifică, iar simpla lor parcurgere este un câștig în sine pentru orice cititor.

Le-am încercat pe toate! – să crești un copil e suprema provocare, iar primii ani sunt cei mai dificili, așa cum o poate atesta toată partea de omenire care răspunde la numele de părinte. Extrăgând învățăminte din propria experiență, dar și din pregătirea de psiholog, Isabelle Filliozat ne prezintă un set de sfaturi și metode de a gestiona momente problematice în relația cu cei mici, toate ilustrate sugestiv de Anouk Dubois. Presupun că niciun copil nu seamănă cu altul, așa că nu toate cele înfățișate în acest volum funcționează, însă ideea centrală enunțată de autoare e aplicabilă oriunde și oricând – creierul copilului nu este dezvoltat, nu funcționează ca al unui adult, așa că restricțiile și reproșurile care fac apel la o gândire abstractă sunt contraproductive. Copilul are nevoie să i se vorbească pe limba și pentru neuronii lui, atâția câți a acumulat până atunci.

AI 2041 – un demers inedit, util și bine realizat, care i-a adus împreună pe Kai-Fu Lee și Chen Qiufan. Primul este expert în domeniul Inteligenței Artificiale și l-a provocat pe cel de-al doilea, scriitor de profesie, să vine cu povestiri referitoare la diverse aspecte ale vieții care vor fi guvernate de tehnologie în viitorul apropiat: automobile, relații amoroase, conflicte armate sau medicină. Fiecare dintre povestiri este urmată de explicații consistente, dar accesibile despre conceptele de la care pornește (cum ar fi recunoașterea facială, sursele de energie regenarabilă, sau dronele sau dispariția locurilor de muncă tradiționale), precum și previziuni argumentate și rezonabile despre evoluția lor în orizontul de timp enunțat în titlu, adică peste vreo două decenii, care acușica trec. Povestirile lui Chen Qiufan sunt bine construite narativ și coerente, mai ales în părțile de debut, însă, având scop didactic, suferă de soluționări deux ex machina (un pic de ironie, nu?) și de o oarecare corectitudine politică, însă își îndeplinesc menirea, aceea de a te introduce în profunzimea impactului pe care aceste ipostaze ale AI îl vor avea. Grație lor, prezentările lui Kai-Fu Lee își văd sporit efectul educativ. Un prieten care lucrează în programare îmi spunea ieri sarcastic că domeniul Inteligenței Artificiale este 10% inovație și 90% marketing. O fi, dar, citind această carte, și gândindu-mă numai cât de bine îmi citește algoritmul de Facebook preferințele de la o vreme, înclin să cred că e nevoie să fim pregătiți serios pentru ce ne rezervă viitorul

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Pe urme de Goncourt – Istorie subiectivă

Am citit un roman câștigător de Goncourt și mi-a plăcut.

Am mai citit un roman câștigător de Goncourt și din nou mi-a plăcut.

Așa că m-am hotărât să îmi compun o listă a unor titluri astfel laureate (puse la dispoziție de prietenii de la librăria online Libris), pe care să le explorez, să văd dacă parafa de calitate a acestei prestigioase distincții literare franceze își păstrează validitatea.

***

Am început cu o carte scurtă, dar cu un demers deloc simplist.

Există două moduri de a scrie istoria.

Unul este ”Sine ira et studio”, cum spuneau anticii.

Un stil necesar pentru a avea la dispoziție un volum cât mai mare de fapte și evenimente, din care poate deslușim ceva.

Un al stil este subiectiv, dar care pătrunde mai adânc în suflet.

Un Stefan Zweig, de pildă, ia mumiile de manual și le face transfuzie de sânge, dându-le viață, pasiun, defecte și tot ce caracterizează pe actorii istoriei, oamenii.

Acest flux sanguinar vine cu percepții, concluzii și idei subiective, dar, pentru ca istoria să fie materie pentru reflecție, e nevoie și de ele.

Este ceea ce face Eric Vuillard în Ordinea de zi.

Fără să se sinchisească prea mult de vreo structură narativă sau logică standard, autorul compune o frescă a ansamblului de lașitate, complezență sau ipocrizie care au însoțit ridicarea regimului nazist și a ororilor sale.

Nimeni nu scapă neșifonat de aici, nici industriașii germani, care au cotizat la partid și au beneficiat de munca silnică a deținuților în lagăre, nici austriecii pămpălăi care l-au lăsat pe Hitler să le ocupe țara, ba chiar l-au invitat să o facă, nici politicienii englezi sau francezi, de-a dreptul impotenți sau robi ai păstrării aparențelor.

Toată această narațiune istorică subiectivă curge neabătută, grație scriiturii impecabile, care reușește echilibristică aproape neverosimilă de a fi atât informativă, cât și poetică.

E periculoasă o astfel de istorie spusă cu partizanat, dar e necesară.

Din cultul fals al eroilor se nasc anomalii gen Călin Georgescu, care a inspirat admirație unei cohorte întregi de cetățeni cărora nu li s-a spus istoria așa cum o vede Eric Vuillard:

Copleșim istoria, pretindem că i-ar suprinde întotdeauna într-o postură demnă pe protagoniștii tulburărilor noastre. N-am vedea niciodată tivul murdar, fața de masă îngălbenită, cotorul carnetului de cecuri, pata de cafea.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de istorie scrisă altfel.

Cu nebunii nu te joci

Că Hugh Grant are stofă de personaj negativ, știam.

A mers pe calea asta încă de când era arătos, în Bridget Jones’s Diary.

Și-a exploatat eleganta înaintare în vârstă în Dungeons & Dragons: Honor among Thieves.

Însă nimic din toate acestea nu m-a pregătit pentru dimensiunea abisală a personajului său din Heretic.

Două tinere misionare de-ale mormonilor ajung la casa unui afabil tip de vârsta a doua spre a treia (e greu să îl consideri pe Grant bătrân de-a binelea, nu?) și se văd prinse într-un joc macabru, menit a le pune la încercare credința și chiar umanitatea.

Filmul scris și regizat de Scott Beck și Bryan Woods nu are ambiții de complexitate și vizează în primul rând să fie un mecanism de disconfort și, mai apoi, de fiori.

Primul dintre obiective este mult mai bine atins. Prelegerile și exercițiile socratic-manipulatoare pe care le desfășoară Hugh Grant pune neuronii mai mult la încercare decât partea a doua, care trece pe tărâmul unui grotesc familiar.

Hugh Grant uimește prin rol, dar nu neapărat prin manifestare. De fapt, mai bine de jumătate din reacțiile sale sunt cele pe care i le știm de când lumea – zâmbete aparent încurcate, grimase de om care a comis o gafă sau posturi fizice un pic stânjenite. E fascinant să vezi că lucruri care te amuzau odinioară devin odioase în alt context. Mai ales că actorul, care nu-și reneagă nici impecabila dicție britanică, dublează totul din când în când cu niște priviri oțelite, dar revelatoare asupra personalității sale deviante.

Discuțiile despre Heretic se învârt în jurul prestației sale, dar ar fi o nedreptate să le ignorăm pe Sophie Thatcher și Chloe East, care, pe măsură ce supliciul teologic și fizic se întețește, dezvăluie alte și alte dimensiuni emoționale.

Fără să revoluționeze cinematografia și fără să dea religia cu susu-n jos, Heretic este o producție antrenantă, care ilustrează două lecții importante.

Primo, cu nebunii nu te joci. De cum îi vezi manifestându-se, fugi rupând pământul. Cum îi recunoști? Atenție la politețea care lasă să răzbată micro-agresiuni pasiv-agresive. Acolo e semnalul de alarmă.

Secundo, e bine să te gândești și la altcineva decât la propria persoană.

Că sunteți creștin, ateu sau agnostic, asta e dincolo de religie.

E ceea ce ne face și ne păstrează oameni.

Dac-aș fi pentru-o zi președinte

În această perioadă de intense zbateri politice, în care se negociază formarea unui nou guvern și se discută despre alegerile prezidențiale care, în premieră, vor fi reluate, merită să ne aplecăm asupra unui mic joc de societate numit Si j’etais president.

E de limbă franceză, ce-i drept, și vizează sistemul politic din Hexagon, însă are un mecanism ușor de descifrat și o savoare cu care se poate delecta oricine.

Practic, jocul îți solicită formarea unui guvern în diverse situații (coabitare, remaniere sau austeritate), iar pentru asta trebuie să obții un set de cărți, cu catindații potriviți, în funcție de coloratura politică (la unii nu e unică, pentru că traseismul e vechi de când e democrația).

Pentru a compune suita adecvată, jucătorii pun deoparte una și le pasează pe celelalte celorlalți participanți (așa cum se întâmplă în Sushi Go). Simpatic și elocvent este faptul, de la rundă la rundă, dai cărțile fie la dreapta, fie la stânga, că așa merge treaba cu rotativa guvernamentală.

Cerințele de la fiecare rundă variază, iar asta dă jocului savoare.

Câteodată trebuie să închegi cea mai competentă echipă guvernamentală (cărțile cu cele mai mari scoruri), care să includă și cât mai multe femei, alteori e nevoie să fii incompetent și răuvoitor în mod deliberat, ca să te asiguri că nu câștigi tura respectivă (vezi intriga din Candidatul perfect).

Si j’etais president solicită memoria, concentarea și capacitatea de adaptare, dar nu atât de mult, încât să nu îți lase un pic de atenție pe care să o aloci figurilor caricaturale de pe cărților de joc.

Unele sunt cunoscute doar francezilor, altele sunt universal recognoscibile, precum cele de mai jos, iar reflecțiile asupra modului cum s-ar descurca respectivii în portofoliile alocate sunt o distracție în sine.

Amuzant și antrenant, Si j’etais president e un joc pe care l-aș vrea tradus și adaptat politicii plaiurilor mioritice, cu mențiunea că e musai să includă și un Joker pe nume Călin.

Nu știu dacă ați chiulit la franceză sau dacă o mai studiați prin școală, dar titlul jocului e leit cu al melodiei celor de la Paraziții, veche de vreo două decenii, dar de o actualitate perpetuă:

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

Tineți minte, aș lăsa România amanet, fără cuvinte

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

V-aș amaneta pe toți și nu m-ați prinde!

Talent fără culoare

Rafael Sanzio este pictorul Madonelor desăvârșite.

Figuri feminine de o frumusețe serafică si fără de prihană.

Dar ar mai avea ele același efect dacă n-at fi însoțite de coloritul armonios cu care le înveșmântează Rafael, care ia intensitatea culorilor lui Michelangelo și o îndulcește?

O expoziție temporară pe care am avut norocul să o văd la Muzeul de Arte Frumoase din Lille mi-a dezvăluit un răspuns surprinzător și înălțător.

Un răspicat da.

Inițiativa s-a concentrat asupra schițelor pregătitoare și a studiilor rămase de la Rafael.

Este vorba despre sumare figuri omenești, cele mai multe regăsindu-se mai mult sau mai puțin în aceeași formă în opere celebre, precum camerele de la Vatican.

Am spus „sumare”, însă acest termen nu trebuie citit ca un neajuns, ci ca un titlu de glorie.

Chiar dacă pentru artist fiecare dintre aceste desene era o ciornă, pentru noi e o operă de artă.

Am zăbovit mult în fața câtorva dintre aceste crochiuri, însă la niciunul mai mult ca la acesta.

Se pare că Gioconda nu este o emanație singulară, a talentului, minții și sensibilității lui Leonardo da Vinci.

Fiecare izvoditor de artă are o Mona Lisă a lui.

Aceasta a scăparat vremelnic în imaginația lui Rafael.

Eu, unul, sunt încântat și doar pentru atât.

Emilia, fii bărbată!

Se pare că 2024 este anul musicalurilor cu teme social-progresiste.

Avem Joker: Folie a Deux, care i-a iritat pe mulți cu cântările.

Avem Wicked, în care binomul zână bună – vrăjitoare rea este răsturnat muzical cu susul în jos.

Avem Emilia Perez, în care un transsexual este jucat de un transexual pe bune, iar toată tevatura e plină de numere muzicale cu subiecte grave, oricât de improbabil ar părea.

O avocată din Mexic care e nevoită să trudească pentru ca șeful să aibă parte de toate meritele acceptă o ofertă puțin spus neobișnuită – să îl ajute pe un temut șef de cartel să devină femeie, așa cum a râvnit toată viața.

Însă, așa cum lupul își schimbă părul, dar năravul ba, urmează o suită de întâmplări care relevă vasta psihologie feminină pe trei direcții bine conturate, dar și încearcă să exorcizeze demonii violenței care macină Mexicul de atât amar de vreme.

Și, când te aștepți mai puțin, se cântă și se dansează în contrapunct.

Pare o aiureală, o combinație de Pedro Almodovar și Quentin Tarantino și Bob Fosse, la care s-ar înhăma un student exagerat de ambițios de la regie cinematografică, nicidecum un cineast hârșit și deja septuagenar, precum Jacques Audiard.

Însă îi iese, pentru că Emilia Perez are, așa cum au subliniat mulți, o onestitate dezarmantă.

Nu e vreo apologie a transsexualilor sau vreo predică despre puterea mântuirii prin mai știu eu ce fapte bune.

E despre oameni în care pulsează trăiri diverse.

Pentru a le reda, era nevoie de intepretări nu reușite, ci memorabile, iar filmul le are.

Karla Sofia Gascon este o ea care a fost el. De aceea, ambiguitatea personajului eponim este asigurată și, bineînțeles, se poate argumenta că nu e mare filosofie să te joci pe tine însuți/însăți (greu cu identificarea asta de gen), așa cum s-a vorbit despre Haing S. Ngor în The Killing Fields sau despre Harold Russell în The Best Year of Our Lives.

Dar, ca și în celelalte cazuri, condiția umană favorabilă partiturii nu este decât punctul de început pentru dezvăluirea unor stări și atitudini care sevesc filmului ca întreg.

Trecutul violent și masculin este acolo, în noua ființă a Emiliei Perez, iar această eternă luptă pentru clarificarea personalității ei este admirabil redată de Karla Sofia Gascon.

Selena Gomez împărtășește cu Ariana Grande din Wicked pasul îndrăzneț dinspre show-biz spre cinematografia consistentă, pe care îl face cu același aplomb și cu aceeași surprinzătoare abilitate. E lesne să o trecem în plan secund față de partenerele de ecran, dar personajul său are complexitate și nuanțe multiple.

Deși titlul filmului ne orientează spre ea/el sau cum va fi nevoie să zicem în viitor, adevărata lui stăpână e avocata lui Zoe Saldana, pe care o știm mai ales auditiv, drept apriga Neytiri din seria Avatar.

Aici, la superba-i voce răgușită se adaugă două cute faciale foarte expresive, precum și o energie răvăsitoare a cântecelor, cele mai de efect dintre ele centrându-se pe marea de aspirații și dezamăgiri, de oroare și speranță care îi clocotesc în suflet.

Din câte am înțeles, și ea va concura la rol secundar, așa că, nici n-au fost anunțate deja nominalizările la Oscar, că mă și văd sfâșiat între a chibița pentru dedicarea ei din Emilia Perez sau pentru pițiponceala adorabilă a Arianei Grande în Wicked.

Oricum, POT să tragă adepții familiei tradiționale câte semnale SOS vor, Emilia Perez țintește la mult AUR la premiile Academiei de la anul.

Și parcă văd că membrii numitei instituții iar o să vrea să îi dea peste nas proaspătului reîntors la Casa Albă.

Trufie de poveste

Am încercat să citesc Orbitor și n-am putut.

Am încercat să citesc Solenoid și n-am putut.

Am încercat să citesc Theodoros și nu doar că am putut, dar chiar mi-a plăcut.

Nu în sens absolut.

N-am fost copleșit de această realizare literară a lui Mircea Cărtărescu.

Mai degrabă am apreciat și gustat trufia indispensabilă de scriitor care l-a animat întru redactarea acestui mamut de 600 de pagini.

Cartea urmărește traseul prin viață și moarte al numitului, juma’ grec, juma’ valah născut în perioada fanariotă și crescut în cea a Regulamentelor Organice, care, după ce face piratul prin insulele grecești, ajunge rege al Etiopiei, unde o dă pe tiranie și sfârșește trăgându-și un glonț în cap.

Prea puțin importă personajul în sine, cât peripețiile lui fantastmagorice, prin care autorul își acordă ocazii cu nemiluita de a spune povești.

Iar pretextele sunt atât de străvezii, încât chiar îl pândeam pe Mircea Cărtărescu la cotitură, să îl prind cu ocaua mică și să îi demasc caracterul arbitrar al vreunei istorisiri.

Spre slava lui, scriitorul scăpă de fiecare dată, legând poveștile fără putință de a-i dibui cusătura.

Theodoros nu suscită vreun angajament afectiv prea mare, pentru că îți dai seama după vreo o sută de pagini că nu este despre personaj, ci despre creatorul său, care își acordă libertatea de a scrie despre ce și cum voiesc mușchii dumisale.

Zburătorul, viața interioară a reginei Victoria, relația dintre Solomon și regina din Saaba, Iancu Jianu, bisericile săpate în stâncă de la Lalibela și alte câte și mai câte, inclusiv, țineți-vă bine, Judecata de Apoi.

Pe toate Mircea Cărtărescu le răsucește și le îmbogățește cu o imaginație fecundă și cu un tupeu remarcabil.

Mai presus de toate este, totuși, capacitatea de maratonist stilistic.

Imaginați-vă un Nicolae Filimon altoit cu un fel de Gabriel Garcia Marquez, care ține șase sute de foi.

Aroma voit arhaizată e apăsată, ca tămâia din biserică, dar e îmbătătoare.

Mircea Cărtărescu știe că se pricepe și ne-o arată cât să ne iasă admirația pe ochi.

Dar trufia lui merge mai departe.

Din loc în loc strecoară poante prin care își râde de cititori pe înfundate, precum cea de mai jos.

Lăsați, dom Cărtărescu, că mai știm și noi un pic de carte și alte alea.

Altminteri, bravos, condeiere, halal să-ți fie!