Space, the final frontier of human solidarity

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Fac parte din generația care a petrecut timpul în fața blocului sau chiar în timpul orelor de școală, jucând faimoasele 3, 5, 8 sau Tarnib.

Am o sumă amintiri plăcute în privința lor, pentru că ambele jocuri presupuneau acea combinație de socializare și încordare a intelectului care sunt factori decisivi ai sănătății mintale.

The Crew, joc elaborat de Thomas Sing, mi-a atras întâi atenția prin lista de premii și nominalizări (o puteți găsi aici) care mai că o întrece pe a lui Meryl Streep, dar m-a captivat prin faptul că utilizează aceleași principii precum celelalte două jocuri de mai sus, împingând însă provocarea mentală pâna în sfere foarte solicitante.

În esență, jocul are același mecanism: fiecare dintre participanți are cărți numerotate (în cazul de față, de la 1 la 9) și trebui să câștige anumite levate (popular, mâini), ținând cont că există anumite cărți atu, care le bat pe cele obișnuite, indiferent de valoarea acestora din urmă.

Obiectivele variază de la rundă la rundă și sunt stabilite aleatoriu, pe baza unor cărți mai mici, care le recreează pe cele de joc, dar și prin diverse condiții impuse de micile jetoane de culoare neagră.

Spre deosebire de 3, 5, 8, care era eminamente competitiv, sau Tarnib, unde se înfruntau echipe de câte doi jucători, The Crew se bazează pe colaborarea membrilor săi.

Ca orice joc de colaborare, este nevoie ca participanții să facă un efort de voință și să adere la regulile lui specifice de comunicare.

Răsplata este un sentiment de coeziune și sinergie, care îi va purta printr-un periplu antrenant prin întreg sistemul solar.

Ajungem astfel la un aspect deosebit al acestei experiențe ludice. De obicei, narațiunea care însoțește un joc de societate (în special cele germane, renumite pentru complexitate) este mai mult un pretext pentru un set de reguli abstracte.

Aici, însă, lucrurile stau altfel. Fiecare rundă crește în dificultate și, pe lângă obiective enunțate conform convențiilor prezentate mai sus, înfățișează și câte un episod din aventura spațială a astronauților.

Pățaniile lor nu sunt disparate și pot constitui chiar un mic roman SF, pe care nu doar îl citești, ci îl și trăiești.

Iar la capătul lui, o lecție devine limpede.

In space, no one can hear you scream.

But you are not alone.

You must not be alone.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au oferit șansa să pun în practică dezideratul suprem al omenirii.

Parpanghel vine în Bănie

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Parpanghel al lui Ion Budai-Deleanu vine în Craiova.

Trebuie să fi aflat și el că în perioada 30 noiembrie – 1 decembrie 2024, va avea loc, la Ramada Plaza evenimentul internațional și savuros numit Craiova – Capitală Gastronomică Est-Europeană.

Ospățul va începe sâmbătă, 30 noiembrie, la ora 12:00, cu o prezentare a 11 preparate culinare din diverse țări, aduse în Bănie de bucătări de pe acele meleaguri și care vor fi găzduite după cum urmează:

Big Ben – Azerbaidjan
The Manor – Bulgaria
Iberico – Croația
Ellipse – Georgia
Dolce Vita – Grecia
Epoca – Macedonia de Nord
Nobel – Moldova
Olive – Polonia
Steso – Serbia
Artizan 35 – Turcia
Craft – Ungaria

Apoi publicul poate da năvală și e invitat să o facă.

Noi, oltenii, suntem oameni mândri, așa că nu vom pregeta a ne prezenta propriile delicatețuri, iar cei care o vor face vor fi elevi și profesori ai Liceului Alimentar din Craiova, inițiatori ai proiectului alături de Primăria Craiova.

Vor avea loc degustări și lansări de produse ale unor crame sau importatori de vinuri, alte băuturi și produse alimentare, cursuri introductive în tehnica evaluării produselor alimentare ca brânzeturile, salamurile și mezelurile, cafeaua, uleiurile de măsline sau apele minerale.

Duminică, 1 Decembrie, de la orele 12:00 și până la orele 18:00 – de Ziua națională a României – pe lângă atmosfera festivă a acestei ocazii speciale din fiecare an și pe lângă explorările gustative puse în operă de către expozanții prezenți la eveniment, vor avea loc și lucrările conferințelor despre identitatea națională.

Acestea vor fi reunite sub titlul Gastronomia – cu bune, cu rele, în cadrul cărora practicieni din turism și producție alimentară vor conferenția împreună cu specialiști din alte domenii de relevanță, în context interdisciplinar, despre brandul de țară, branduri de regiuni, turism și plusvaloarea pe care producția alimentară și serviciile de ospitalitate turistică o pot aduce României.

Și, dacă nu v-a copleșit deja apetitul, aflați și că vor avea loc diverse ateliere și degustări specializate, precum o prezentare a activităților Asociației Winelover România, un eveniment deja marcă înregistrată Brânzeturi cum se cuVin (al Asociației Bloggerilor Olteni, păstorită de neobositul Daniel Botea și din care am onoarea a face parte) sau o incursiune în povestea și aromele primei game de ulei de măsline românescu – Eliada, despre care v-am spus mai multe aici.

Vă mai îndoiți acum că vine Parpanghel în Bănie?

Vrăjitoarea din Oz

By Iulian in Filme 0 Comment

Știam că Dune: Part Two va fi un jucător la Oscarurile din 2025.

Însă nu îmi imaginam că va apărea un film care va atenta cu tupeu la toate categoriile tehnice unde producția lui Denis Villeneuve părea stăpână: imagine, decoruri, costume, efecte speciale sau montaj.

Acesta este Wicked și are o genealogie aparent complicată – este ecranizarea unui musical celebru de pe Broadway, care este ecranizarea laxă a romanului omonim al lui Gregory Maguire care, la rându-i, reinterpretează clasica creație literară a lui Frank L. Baum și filmul aferent din 1939.

Povestea de aici ne spune o parte a devenirii unei tinere vrăjitoare verzulii pe nume ei Elaphaba în detestabila figură pe care o știm din basmul de căpătâi, precum și, în subsidiar, evoluția celei care va deveni zâna bună Glinda.

Aici, însă, protagonista nu e personajul negativ, dimpotrivă, este cea pusă în situația de îndura marginalizarea și hula celorlalți, iar omoloaga ei luminoasă este o mică pițipoancă ipocrită și nu foarte răsărită la minte.

Evident, o doză copioasă de corectitudine politică.

Însă Wicked se salvează de impresia neplăcută a tezismului apăsat cu două mari calități.

Prima este relația ambivalentă dintre cele două eroine.

Rivale la început, ajung prietene și chiar și când alegerile ideologice le despart, pare că legătură sufletească dintre ele va supraviețui.

Cea de-a doua calitate a filmului este realizarea fabuloasă, orchestrată de Jon M. Chu cu o pricepere suprinzătoare pentru un regizor care avea doar producții ușurele până acum în portofoliu.

Totul e încântător, de la cromatica și arhitectură, care o preiau și dezvoltă pe cea a ilustrului predecesor, la desăvârșita coregrafie a numerelor muzical-dansante.

Pentru cei cu auz ascuțit într-ale englezei, scenariul abundă și în diverse invenții lingvistice delicioase.

Dar Wicked nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip cu mesaj progresist și vag adolescentin, dacă n-ar beneficia și de niște interpretări deosebite.

Cynthia Erivo știa deja cum se compune un rol de asemenea factură, tot ea fiind și militanta-cântăreața din Harriet. Plină de vigoare și expresivitate, pare totuși un pic contrânsă de cerințele de virtute ale partiturii.

De cealaltă parte, Ariana Grande e pur și simplu adorabilă. Exagerat de cochetă, snoabă, narcisistă și intrigantă, ar fi odioasă în mod schematic, dacă nu i-ar imprima personajului și un dram de inimă, precum și o energie molipsitoare.

Până în ultima treime a filmului, când marile relevații și evenimente se concentrează asupra Elaphabei, Galinda (vedeți voi cum se ajunge la Glinda) e adevărata protagonistă, e acea prezență pe care o aștepți și o savurezi.

Remarcabil este că această confiscare a simpatiei și atenției spectatorilor nu e o simplă extensie a condiției de vedetă mondială a muzicii. Ariana Grande are niște abilități muzicale pe care le folosește cu cap și unele expresive pe care le folosește cu și mai mult cap.

Sper să o văd printre nominalizatele de Oscarurile de la anul (la actriță în rol secundar, preconizez), ba chiar cred că mi-am găsit una dintre favoritele pentru care o să chibițez.

Apariții meritorii au și Jeff Goldblum, simpatic escroc (probabil vă imaginați ce rol are) și Michelle Yeoh, care demonstrează o disponibilitate actoricească deosebită (deja validată de premiile cu duiumul pentru Everything Everywhere All at Once), manifestată aici de capacitatea de a trece pe nesimțite de la un aer binevoitor la unul amenințător.

Când s-a terminat Dune: Part Two, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Și când s-a terminat Wicked, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Io votez cu Ralph Fiennes!

By Iulian in Filme 0 Comment

Gata, știu cu cine votez!

Cu Ralph Fiennes, să ia într-un final Oscarul, pe care și-l adjudecă definitiv cu rolul din Conclave.

De fapt, nu cred că se poate nimeri vreun film mai adecvat acestei perioade electorale decât această poveste a procesului alegerii unui nou papă, asemănător mașinațiunilor unui congres de partid politic, dar asezonat cu chestiuni de credință și etică.

Protagonistul e cardinalul însărcinat organizării acestui conclav, iar munca pe care o depune cu abnegație îl pune în fața unor descoperiri tenebroase și a unor crize de conștiințe dureroase.

Ca interpretare, Ralph Fiennes e expresia preciziei infinitezimale care caracterizează întregul film.

Când e autoritar, când e apăsat de îndoieli, când e surprins, când e mușcat de viermele ambiției, când e dezamăgit. Totul e perfect dozat, totul e perfect potrivit prezenței scenice pe care i-o știm de atât timp.

Îl ajută și faptul că Edward Berger (responsabil și pentru Im Westen nichts neues) îi acordă prim-planuri cam pe toată durata peliculei.

Conclave este, însă, chiar mai mult decât rolul demiurgic al lui Fiennes. Cu documentare vrednică de o producție BBC, regizorul induce suspansul prin cadre a căror simetrie poate fi măsurată cu rigla unui Pitagora, cu decupaje ale unui croitor de pe Savile Row sau cu un joc al luminilor și umbrelor ca de Caravaggio.

Coloana sonoră are aceeași stilistică precum cea din precedenta sa producție, însă, dacă acolo alternanța asta de liniște cu sunete disparate și stridente mi se părea agasantă, aici îi servește impecabil pentru a spori tensiunea unui film în care nimeni nu aleargă, nimeni nu se agită, dar toți complotează.

Dominant ca un suveran pontif, Ralph Fiennes este înconjurat de un întreg colegiu de prestații actoricești remarcabile – Stanley Tucci, John Lithgow și Isabella Rossellini, care, prin câteva momente scurte, dovedește că e fiica ilustrei ei mame nu doar prin înfățișare, ci și prin talent.

La un moment dat în Conclave, în cadrul unei ședințe electorale ad-hoc, unul dintre cardinali se vaită că au de ales răul cel mai mic.

Eminențele voastre, noi, urmașii carpato-danubiano-pontici ai Romei unde vă aflați, știm cum e de vreo trei decenii încoace.

Așa că nu vă mai jeluiți atât.

Acum mă scuzați, mă duc să mă înscriu în Academia Americană de Film, să pot să votez pentru Oscarul lui Ralph Fiennes.

Încă un Cod al lui Da Vinci

By Iulian in Carti, Jocuri 0 Comment

Chiar și dacă nu iei în serios niciuna dintre teoriile și fabulațiile din Codul lui Da Vinci, rămâne acea palpitantă aventură culturală elaborată de Dan Brown și excelent transpusă filmic de Ron Howard, în care apare enigme și mecanisme și conexiuni nebănuite.

Ca unul care a gustat toate acestea, m-am bucurat să descopăr Alex și secretul lui da Vinci, deopotrivă carte și expriență ludică de tip escape game.

Pentru cine a încercat așa ceva, fie într-o cameră reală, fie ca joc de societate sau pe calculator, mecanismul e familiar.

Un fir narativ, mai mult sau mai puțin dezvoltat, include varii puzzle-uri, care solicită mintea într-un mod mai degrabă abstract, dar deloc facil.

Ce este remarcabil la această carte realizată (nu pot să spun doar scrisă) de Vincent Raffaitin, este că are propune o poveste foarte coerentă și foarte dinamică, care te poartă pe urmele lui Leonardo da Vinci la castelul Clos Luce din Amboise sau în Louvre.

Provocarea intelectuală e mai afurisită chiar și decât cea din Crime Scene – Moscova. 1989, pe care l-am încercat mai demult.

Poate că, în comparație cu puzzle-urile din acel joc, cele de aici sunt mai puțin complexe, însă faptul că nu ai desfășurate în fața ochilor tot felul de componente și cartonașe le face chiar mai grele.

Nu doar că ai nevoie să te uiți cu băgare de seamă la toate ilustrațiile din carte, dar trebuie să citești cu atenție tot ce relatează naratorul.

Au fost momente când m-am simțit deștept, rezolvând un puzzle sau altul, dar, de cele mai multe ori, eram captivat de această cursă de a descoperi secretul marelui inventator, încât apelam rapid la indiciile de la finalul volumului, ca să pot afla ce se întâmplă în continuare.

E asta un semn de slăbiciune?

Sau de curiozitate?

Îmi place să cred că se aplică a doua varianta.

Și că Leonardo da Vinci, care a fost curios în atâtea privințe, m-ar înțelege.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un roman în care n-am fost doar cititor.

Eternitatea e numai una

By Iulian in Filme 0 Comment

Știam că în Gladiator II nu o să regăsesc tragismul titanic al lui Russell Crowe.

Știam și că în Gladiator II nu o să regăsesc muzica sfâșietoare sau înălțătoare a lui Hans Zimmer.

Mă așteptam însă ca realizatorii acestui al doilea film să aibă înțelepciunea să se distanțeze de primul, dacă să nu taie definitiv cordonul ombilical, atunci să îl subțieze măcar într-atât încât să nu ne oblige la paralele care nu ar fi favorabile prezentei pelicule și doar să identificăm aluzii pe ici, pe colo.

Însă abordarea lor a fost taman pe dos.

Gladiator II se folosește copios de predecesor, până la a-i folosi imagini, însă scenariul pe care îl propune la rându-i nu are gravitate, nu are încărcătură emoțională, nu îți lasă timp să admiri sau să detești pe cineva.

Gladiator a fost ca o tragedie de Eschil, citită în original.

Gladiator II e ca o tragedie de Eschil repovestită pentru uz didactic.

Altminteri, filmul de față are lucruri de oferit.

La o etate mai avansată decât a unui Joe Biden sau Donald Trump, Ridley Scott încă poate pune în scenă niște scene meșteșugite de luptă sau să sugereze spații antice cu decoruri și costume abil exploatate.

E mai puțină migală decât în Napoleon, despre care insist să spun că e un film mai bun decât e îndeobște catalogat, dar e mai mult dinamism.

Având tehnologie și mijloace sporite, regizorul și-a pus și mai abitir imaginația la treabă.

Rinoceri, maimuțe, rechini și cel mai periculos animal din toate, omul, umplu arena și se dedau la practici sanguinare.

Nici distribuția nu e de lepădat.

Soarta lui Paul Mescal era pecetluită de la început în a fi în umbra maiestuoasă a lui Crowe, însă nu doar că are un fizic de invidiat (unde s-au mai văzut pectorali filmați din profil?), ci îi este exploatată acea capacitate de a înmagazina și transmite furie tăcută, așa cum bine îl caracterizează Macrinus alias Denzel Washington la un moment dat.

E aceeași furie ascunsă din marele său rol din Aftersun, aici dublată de posibilitate de a exprima prin smardoială.

S-a vorbit, bineînțeles, de modul cum hoțomana ipostază a lui Denzel Washington fură mințile celorlalte personaje și scenele celorlalți interpreți.

O face, într-adevăr, dar nu ajutat de scenariu, străveziu, așa cum spuneam, ci mai degrabă de imensa capacitate de a broda manifestări pitorești chiar și pe cele mai mărunte gesturi.

Joseph Quinn și Fred Hechinger fac și ei ce pot ca răi ai poveștii, Pedro Pascal e adecvat figurii soldatului obosit de viață, obosit de moarte, iar prezența lui Connie Nielsen era menită să ne conecteze cu trecutul, însă e mult prea lacrimogenă și patetică în exprimări.

Mai mișcat am fost de fugitivele apariții ale lui Derek Jacobi, aproape nonagenarul actor shakespearian, a cărui longevivă carieră i-a cuprins și pe Laurence Olivier, și pe Kenneth Branagh.

Cea mai umană figură a filmului este vindecătorul Ravi (Alexander Karim), care reușește să recreeze în interacțiunile cu Paul Mescal acea minunată prietenie dintre Russel Crowe și Djimon Hounsou din Gladiator cel dintâi.

What we do in life echoes in eternity.

Cu Gladiator, Ridley Scott a intrat în eternitate.

Iar eternitatea e numai una.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

By Iulian in Carti 0 Comment

A fost vreme rea, deci vreme bună de citit.

Fanionul roșu – un volum mai vechi al lui Radu Paraschivescu, umanist prin formație și microbist (de diverse sporturi, nu doar de fotbal) prin convingere, în care autorul prezintă pățanii și portrete ale unor sportivi, remarcabili, dar care au călcat pe bec rău de tot. Faulturi cu aer de Mortal Kombat, mâna lui Maradona, dopajul din atletism, brutalitatea animalică a lui Mike Tyson sau chiar frauda deșanțată a maratonistului neaoș Gheorghe Buriană (care s-a ofticat și i-a intentat proces) sunt câteva dintre capitolele acestei odisei a lipsei de fair-play. Erudiția sportivă a lui Radu Paraschivescu e demnă de laudă, dar mai important e condeiul dezlănțuit al omului de litere. Se vede că nu e cronicar sportiv pursânge, dar asta nu e un defect, dimpotrivă. Sportul, chiar și când e corupt (dau poate mai degrabă atunci) e mai savuros când încape pe mâna cuiva care știe să-l povestească.

How Religion Evolved – o carte despre religie, dar nu neapărat pentru oameni religioși, ci mai degrabă pentru aceia care încearcă să înțeleagă resorturile neurologice și sociale care ne deosebesc în această privință de restul lumii vii de pe Terra. Robin Dunbar și acordă timp și spațiu pentru o expunere amplă a tuturor acestor aspecte, insistând asupra formelor incipiente ale religiei, cele pe care le considerăm animiste, pentru a merge apoi la cele integratoare monoteiste. Volumul nu este un manifest ateist, ci o lucrare echilibrată, din care reies clar beneficiile credințelor și practicilor religioase (de aici și subtilul And Why It Endures). Singura parte unde se simte o atitudine potrivnică este cea din final, care expune aparent inexplicabilele acte automutilante și suicidale ale celor care devin adepții unor secte, la rându-le, forme de organizare religioasă. O carte pe care o recomand oricui, creaționist sau evoluționist deopotrivă.

Narconomics – există o replică ilustrativă în filmul Sicario, brutală și antrenantă frescă a luptei împotriva traficului de droguri: […] one group controlled every aspect of the drug trade, providing a measure of order that we could control. And until somebody finds a way to convince 20% of the population to stop snorting and smoking that shit, order’s the best we can hope for. Comerțul și consumul de stupefiante sunt, până la urmă, o activitate economică presupunând cerere și ofertă, consumatori și furnizori, achiziție de materii prime și promovare și toate cele. Abordat astfel, traficul de droguri se scutură un pic de aura malefică sau spectaculoasă pe care i-a conferit-o cinematografia și devine mai lense de înțeles și, mai important de combătut. Acesta este ideea după care se călăuzește Tom Wainwright în periplul său mondial menit a înțelege acest flagel al lumii moderne, care îl duce prin locuri deloc sigure, precum Mexic, Bolivia sau El Salvador. Iar concluzia pe care o desprinde e limpede: întâi înțelegem, apoi acționăm. Iar o altă replică dintr-un film celebru, All the President’s Men, e cheia – Follow the money.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Domnule Coppola, ați ajuns prea târziu

By Iulian in Filme 0 Comment

Rar mi-a trecut prin fața ochilor vreun film care să fi fost precedat de mai multe critici decât Megalopolis al lui Francis Ford Coppola.

Am înțeles atunci cum de Cardinalul Richelieu era interesat să îi cunoască pe cei vorbiți de rău.

Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți așa, spunea el.

Acum că am vizionat filmul, pot înțelege stigmatele care îi se atribuie, dar n-am cum să nu menționez și anumite calități.

Sub titlu scrie mai de-o șchioapă ”O fabulă”.

E un amănunt important, care îi dă cineastului relativa libertate de a proceda cum crede în a-și compune mesajul, contând pe un acord tacit cu privitorul în privința obiectului lui.

Aici e o mare problemă.

Megalopolis încearcă o paralelă între decăderea Romei și cea a civilizației contemporane (identificate foarte incorect politic cu America, dar, hei, Coppola a trăit perioada când așa se credea).

Paralela devine uneori un melanj, așa că abundă referințele la personaje și apucături din Roma antică.

Dacă le știi, e un deliciu să le identifici.

Personajul jucat de Adam Driver e numit Cezar Catilina, adică un ambițios combinat cu un revoluționar.

Fiica lui e Iulia (Nathalie Emmanuel) și, mai ales la început, e o exhibiționistă, precum fata lui Augustus, de care s-a luat Ovidiu și s-a pomenit la Pontul Euxin.

Cel al lui Giancarlo Esposito e Cicero, care, la un moment dat, tună și fulgeră împotriva lui Catilina de la tribună, leit modelul său din antichitate.

Jon Voigt poartă numele de Hamilton Crassus III, e putred de bogat, dar e decrepit precum împăratul Claudius, lăsându-se dus de nas de Wow Platinum (da, chiar ăsta e numele personajului) al lui Audrey Plaza, o combinație de Messalina și Agrippina.

Shia Labeouf e Caligula cu altoi de Nero.

Iar exemple ar mai fi.

Însă cea mai deșteaptă și reușită transpunere a universului romanilor de odinioară în acest illo tempore modern al lui Coppola este secvența Vestalei, care cântă o melodie de-aia profundă și lentă de adolescentă în căutare de identitate, în timp ce se cer donații pentru ca ea să-și continue stilul de viață virginal.

Cum spuneam, o încântare să identifici toate acestea în Megalopolis.

Repet, dacă le știi.

Coppola, având scuza vârstei, poate, uită că, dacă e o problemă în prezent, e că oamenii nu mai citesc și n-au de unde să guste toate trimiterile lui intelectuale.

Hai că de monologul lui Shakespeare (interesant declamat de Adam Driver) or mai fi auzit, dar cele mai multe sunt inaccesibile.

De aici și o parte din aversiunea față de această peliculă.

Care, într-adevăr, are și scăderi evidente.

Nu suscită atașament emoțional.

E mai mult stil decât substanță.

Are momente lipsite de noimă.

Et cetera, cum spuneau romanii înșiși.

Cel mai grav este că Megalopolis a venit cu vreo două decenii întârziere.

Și nu zic asta, uitându-mă numai la efectele speciale care ar fi rupt pe la trecerea în noul mileniu, dar acum par ieftinele.

Nu, ideologia, aia cu tâlc cum o fi ea, e depășită.

Stimate domnule Coppola, cu tot respectul pe care vi-l port, apreciez că ne spuneți că vizionarii lipsiți de umanitate și bufonii plini de demagogie nu trebuie lăsați să modeleze societatea.

Dar, dacă nu vă chinuiați să îi puneți peruca aia ridicolă în cap lui Gary Oldman în Dracula și vă ocupați de alegoria asta, ca să iasă ca Apocalypse Now, poate că aveam o șansă în plus să nu îl avem pe portocaliul de Donald Trump la Casa Albă (a doua oară, nota bene!) și pe îngălatul de Elon Musk ca domnul Taie și spânzură în administrația lui.

Și nici nu vă falimentați degeaba.

Simfonii astrale, plimbări autumnale

By Iulian in De prin satul planetar, Publicitate 0 Comment

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, în Valea Merilor din comuna Predești, județul Dolj, se construiește treptat un loc de într-ajutorare a semenilor nostri, așa cum s-ar cuveni să fie pretutindeni în România.

Acest complex, pe care îl vom numi Centrul Comunitar – Hub terapeutic, s-a născut și a crescut ca urmare a eforturilor susținute ale pshihologului Irinei Gruia și ale colegilor săi de la Asociația Devoltare și Psihoterapie prin Acțiune (DePsi).

Fondată încă din 2011 de un grup de profesioniști din domeniul psihologiei, psihoterapiei și metodelor non-formale de învățare din Craiova, Slatina și Severin, DePsi a derulat de-a lungul timpului o varietate de proiecte destinate îmbunătățirii calității vieții persoanelor cărora soarta nu le-a surâs prea mult.

Detalii despre fiecare puteți găsi pe site-ul oficial al celor de la DePsi, eu o să menționez două care mi s-au părut deosebite:

Bătaia nu este ruptă din rai, realizat în parteneriat cu Norsk Moreno Institutt din Norvegia, care a vizat configurarea, tot la Predești, a unui spațiu de susținere și protejare a femeilor care au fost victime ale violenței domestice.

Grădina Terapeutică, un spațiu de explorare senzorială plasat chiar în mijlocul orașului Craiova. Grădina a fost împărțită în zone dedicate celor cinci simțuri, iar atracția principală a proiectului a fost poteca senzorială, pe care vizitatorii au parcurs-o desculți, pășind pe diverse texturi realizate din materiale naturale.

Proiectul care ne-a prilejuit deplasarea în Valea Merilor este destinat copiilor vulnerabili emoțional sau provenind din medii prea puțin prielnice dezvoltării intelectuale, care vor beneficia de 40 de locuri de cazare, 2 săli de instruire și o imensă grădină senzorială înconjurătoare, adică zona împădurită din preajma Centrului Comunitar – Hub Terapeutic, pe care am vizitat-o nemijlocit în ipostaza ei de codri de aramă, însoțiți și de Inimioară, unul dintre cei mai simpatici câini pe care i-am întâlnit vreodată.

Această minunată mini-excursie a relevat înțelepciunea abordării duale a Irinei Gruia și echipei sale – natură + omenie = șansa unui personalități benefice pentru sine și pentru ceilalți.

Și n-am pierdut ocazia de a strânge câteva deșeuri de plastic, pentru că voluntariatul nu este prostie, este salvarea noastră, a tuturor.

Pe lângă două mese copioase, pregătite chiar de dedicații și simpaticii membri ai familiei gazdei, activitatea care a suscitat un interes aparte a fost sesiunea de terapie prin sunete emise de boluri și gonguri tibetane.

Nu mi-era străină o astfel de experiență senzorială, deoarece o încercasem la Pensiunea Timian din Harghita acum câțiva ani, însă aceasta a avut o amploare de simfonie.

Da, nu ezit să folosesc acest cuvânt pe care îl asociem îndeobște cu muzica clasică europeană.

Nu mă pronunț asupra efectelor strict medicale ale acestei terapii auditive. Așa cum preciza chiar Irina Gruia, maestra instrumentistă a gongurilor, pentru unii dintre noi nu face nimic, pentru alții vine ca o eliberare de multe poveri fizice și psihice.

Pentru mine a fost o experiență muzicală astrală, care mi-a adus aminte de excepționala trilogie de eseuri audio-vizuale a lui Ron Fricke (Chronos – Baraka – Samsara) sau de tulburătoarea scenă cosmică din 2001: A Space Odyssey a lui Stanley Kubrick.

Am plecat din Valea Merilor înălțați printre astre de gongurile tibetane, dar și de energia unor semeni care își dedică viața celorlalți.

Cu excepția celor din pădure, imaginile au fost suprinse de inițiatorul acțiunii, Daniel Botea, care a păstrat secretul deplasării cu cerbicia unui iezuit.

Oscar scrie pe ei

By Iulian in Filme 0 Comment

Anora e un film pe care scrie Oscar apăsat și în felurite moduri.

Permiteți-mi să îmi argumentez afirmația.

Protagonistă jucată cu copleșitoare dedicare de Mikey Madison are dualitatea cinism-sensibilitate a lui Jane Fonda din Klute și lipsa de inhibiții a Emmei Thomson din Poor Things, precum și ceva din caracterul adorabil al Juliei Roberts în Pretty Woman sau abilitățile lingvistice ale lui Viggo Mortensen din Eastern Promises; mult Oscar la mijloc.

Scenariul lui Sean Baker are ceva din hazul lui Tarantino, acela de a arăta față deloc glorioasă, dar amuzantă a membrilor din zonele mai declasate ale societății, ceva din talentul fraților Coen de a imagina replici savuroase rostite cu maximă seriozitate de personaje pe care nu ți le-ai imagina în veci vorbind așa și ceva din umorul nemilos al lui Martin McDonagh; Oscaruri cu nemiluita.

Regia aceluiași Sean Baker compune o bucată de dezmăț dezlănțuit, precum Scorsese în The Wolf of Wall Street, pentru ca apoi să treacă la o frenezie gen Frank Capra, totul realizat în acel stil cu camera de mână, care te vâră aproape de trăirile personajelor, precum o face îndeobște Paul Greengrass; Oscar pursânge.

Montajul e aiuritor de alert, dar tot timpul coerent, ca în Black Hawk Down; material de Oscar.

Dincolo de incredibila Mikey Madison, toată distribuția, de la vlădică la opincă, joacă de parcă ar fi mâncat jăratec, chiar și cei care apar câteva minuțele; mobilizare generală de Oscar.

Anora e un basm, dar și o frescă socială, e înălțător uneori, dar te și coboară cu picioarele pe pământ; așa cum se cuvine la Oscaruri.

Lumea în care se desfășoară filmul e o Americă în care personajele trec de la engleză la armeană și rusă în noi timpi și trei mișcări (ba și pocesc un pic de franceză la un moment dat), un spațiu multicultural unde e loc pentru toți, și pentru beizadele rusnace, și pentru racheți cu inimă bună; o lume pe placul Oscarurilor, mai ales că la Casa Albă vine unu’ taman pe dos.

Anora e plin de curve și idioți și ridicoli, îi recunoști și te recunoști în ei, e miștocăreală, dar și compasiune față de apucăturile omenești; Oscarurile răsplătesc astfel de oglindă onestă sau măcar sugestivă.

A nu se înțelege din toate cele de mai sus că pelicula lui Sean Baker e ca o ciorbă încropită de o gospodină pricepută din ce-a mai găsit prin frigider după o suită de paranghelii.

Nu, Anora e un film proaspăt și original, pe care o să-l găsiți peste tot la Oscarurile de la anul.

Să nu ziceți că nu v-am spus.