Suntem în ultima zi a sezonului Premiilor Nobel pe 2024, așa că închei și eu seria de articole dedicate unor creații cinematografice, dar nu numai, care au cumva legătură cu aceste înalte distincții.
Prima dată o să amintesc lapidar un roman de suspans intitulat Testamentul lui Nobel, scris de Liza Marklund, o contemporană a noastră și compatrioată a celui care a inițiat aceste premii, asta conferindu-i o perspectivă mai apropiată asupra umbrelor care planează asupra luptei pentru a le obține.
Cartea debutează cu un multiplu asasinat care are loc la o ceremonie de decernare a premiilor Nobel și continuă pe multe paliere, unul dintre acestea fiind obsesia personajului negativ de a ajunge să fie încununat acolo.
Pentru asta, nu se dă în lături de la cele mai infame lucruri, iar protagonista, o jurnalistă care a fost martoră la tragicele evenimente de la festivitate, se vede pusă în ingrata situație de a desluși ea însăși ițele complotului.
Narațiunea astfel rezultată este alertă, în dulcele stil scandinav pe care l-a inițiat răposatul Stieg Larsson.
***
O incursiune în culisele și ambițiile nefaste care domină dorința de a obține succesul, al cărui apogeu este un Nobel, este și filmul The Wife.
Un scriitor deja deja consacrat și la senectute (Jonathan Pryce) primește telefonul mult râvnit din partea Academiei Suedeze și călătorește la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului alături de soție și fiul matur.
Rapid ne dăm seamă de tensiunile care domnesc în familie, în special între soț și soție, iar pe măsură ce pelicula înaintează, deslușim că, dincolo de povara domestică dusă de consoarta aflată mereu în umbra ilustrului scriitor, gloria literară a acestuia din urmă i se datorează ei mai mult decât ar fi etic acceptabil.
Glenn Close are o interpretare măiastră, elocventă, dar reținută și ar fi putut foarte bine să câștige Oscarul, după o lungă serie de nominalizări care au rămas fără rezultat. Rolul e de calibru, iar povestea datoriei pe care Academia, nu cea care dă Nobeluri, ci statuete, o avea față de ea era suficient de puternică, însă membrii ei au decis să se lase seduși de o fraudă.
Mai precis, să dea Oscarul pentru rol principal feminin din acel an Oliviei Colman care în The Favourite nu e deloc în prim-plan, având mai puțin timp de ecran decât Emma Stone sau Rachez Weisz, care au mers către categoria rol secundar.
Istoriile rateurilor celor două prestigioase instituții par a fi similare.
Pe Tolstoi l-au avut câțiva ani și l-au ignorat, sper să nu se întâmple la fel și cu Glenn Close, cât o mai avem printre noi.
Regizat cam static de Bjorn Runge, The Wife compensează prin prestații actoricești, pe lângă a protagonistei remarcându-se și a lui Jonathan Pryce, care e când vulnerabil, când dictatorial, când simpatic, când detestabil, sau a lui Christian Slater, un actor înzestrat, dar care parcă nu și-a valorificat niciodată potențialul, aici un fel de Mephistofel care îi îmbie pe toți să își dezlege limba întru a dezvălui secrete și frustrări.
Alfred Nobel a vrut ca premiile care îi poartă numele să fie acordate celor care duc omenirea mai sus, mai departe.
Așa a fost până acum?
Cu unele excepții, da.
Dar subliniez cuvântul ”excepții”.
Geniul nu e egal cu sfințenia.
Să nu uităm asta.
