Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (3)

Suntem în ultima zi a sezonului Premiilor Nobel pe 2024, așa că închei și eu seria de articole dedicate unor creații cinematografice, dar nu numai, care au cumva legătură cu aceste înalte distincții.

Prima dată o să amintesc lapidar un roman de suspans intitulat Testamentul lui Nobel, scris de Liza Marklund, o contemporană a noastră și compatrioată a celui care a inițiat aceste premii, asta conferindu-i o perspectivă mai apropiată asupra umbrelor care planează asupra luptei pentru a le obține.

Cartea debutează cu un multiplu asasinat care are loc la o ceremonie de decernare a premiilor Nobel și continuă pe multe paliere, unul dintre acestea fiind obsesia personajului negativ de a ajunge să fie încununat acolo.

Pentru asta, nu se dă în lături de la cele mai infame lucruri, iar protagonista, o jurnalistă care a fost martoră la tragicele evenimente de la festivitate, se vede pusă în ingrata situație de a desluși ea însăși ițele complotului.

Narațiunea astfel rezultată este alertă, în dulcele stil scandinav pe care l-a inițiat răposatul Stieg Larsson.

***

O incursiune în culisele și ambițiile nefaste care domină dorința de a obține succesul, al cărui apogeu este un Nobel, este și filmul The Wife.

Un scriitor deja deja consacrat și la senectute (Jonathan Pryce) primește telefonul mult râvnit din partea Academiei Suedeze și călătorește la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului alături de soție și fiul matur.

Rapid ne dăm seamă de tensiunile care domnesc în familie, în special între soț și soție, iar pe măsură ce pelicula înaintează, deslușim că, dincolo de povara domestică dusă de consoarta aflată mereu în umbra ilustrului scriitor, gloria literară a acestuia din urmă i se datorează ei mai mult decât ar fi etic acceptabil.

Glenn Close are o interpretare măiastră, elocventă, dar reținută și ar fi putut foarte bine să câștige Oscarul, după o lungă serie de nominalizări care au rămas fără rezultat. Rolul e de calibru, iar povestea datoriei pe care Academia, nu cea care dă Nobeluri, ci statuete, o avea față de ea era suficient de puternică, însă membrii ei au decis să se lase seduși de o fraudă.

Mai precis, să dea Oscarul pentru rol principal feminin din acel an Oliviei Colman care în The Favourite nu e deloc în prim-plan, având mai puțin timp de ecran decât Emma Stone sau Rachez Weisz, care au mers către categoria rol secundar.

Istoriile rateurilor celor două prestigioase instituții par a fi similare.

Pe Tolstoi l-au avut câțiva ani și l-au ignorat, sper să nu se întâmple la fel și cu Glenn Close, cât o mai avem printre noi.

Regizat cam static de Bjorn Runge, The Wife compensează prin prestații actoricești, pe lângă a protagonistei remarcându-se și a lui Jonathan Pryce, care e când vulnerabil, când dictatorial, când simpatic, când detestabil, sau a lui Christian Slater, un actor înzestrat, dar care parcă nu și-a valorificat niciodată potențialul, aici un fel de Mephistofel care îi îmbie pe toți să își dezlege limba întru a dezvălui secrete și frustrări.

Alfred Nobel a vrut ca premiile care îi poartă numele să fie acordate celor care duc omenirea mai sus, mai departe.

Așa a fost până acum?

Cu unele excepții, da.

Dar subliniez cuvântul ”excepții”.

Geniul nu e egal cu sfințenia.

Să nu uităm asta.

Aurul lichid curge din Elada în Bănie

Suntem încă în plin sezon de Nobel, așa că iată o poezie de Giorgios Seferis, laureat pentru literatură în 1963.

Ulei pe brațe

poate un miros rânced

precum în capela

acestei prese de măsline

precum pe porii aspri

ai pietrei neclintite.

***

Ulei în părul

împletit ca o funie

și poate alte arome

necunoscute nouă

bogați sau săraci

și statuete oferind

sâni mici cu degetele.

***

Ulei în soare

frunzele tremurară

când străinul sosi

și tăcerea zăbovi greoaie

între genunchi.

Monezi cad:

”În numele zeiței, te chem…”

***

Ulei pe umeri

și pe brâul aplecat

picioare pătate de iarbă

și rana din soare

când clopotele bat la asfințit

când vorbesc în curtea bisericii

cu un schilod.

(Giorgios Seferis, ”În numele zeiței, te chem…; sursa: www.poetryfoundation.org, traducerea din limba engleză îmi aparține)

Am citit și recitit această superbă poezie ermetică a autorului elen și, de fiecare dată, am fost fermecat de oda subtilă pe care o aduce uleiului de măsline.

Acest lichid prețios, al cărui meșteșug străbate mileniile, însoțind istoria Eladei.

Ne delectăm cu uleiul de măsline în fel și chip, dar îl înțelegem oare?

Acum, noi, cei din Bănie, o putem face nemijlocit, prin intermediul produselor grecești ale celor de la Eliada.

Compania este fondată de Camelia și Cătălin Adam și a izvorât dintr-o pasiune.

Nu doar dintr-o pasiune pentru Grecia, pe care le-o știam, cunoscându-i de ceva timp, dar și din pura pasiune a unui meșteșug care are o complexitate și o subtilitate nebănuite.

Ascultându-l pe Cătălin povestindu-ne despre povestea realizării uleiurilor Eliada, de la măslina care își vădește sorocul nemailăsând cuțitul să treacă prin sâmbure și până la elegantele sticle din magazin, am auzit glasul pasiunii.

Spicuiesc câteva informații pe care le-am reținut din timpul prezentării, cu mențiunea că sunt doar o frântură din odiseea uleiului de măsline.

Aceste uleiuri premium se obțin din măsline verzi din soiul Hondroelia Halkidikis, selecționate cu atenție și splălate, pentru a elimina praful sau orice alte impurități, toate având potențial să altereze gustul final al produsului.

Măslinele sunt prelucrate în aceeași zi când sunt culese, pentru a-și păstra proprietățile, iar totul se desfășoară prin extracție la rece, sub 27 de grade Celsius.

Îmbutelierea se face în ambalaje adecvate, fără a lăsa aerul în contact cu produsul, prin utilizarea unui gaz inert (azot).

Gama Eliada cuprinde trei tipuri de ulei de măsline Grecia.

Eliada Gold, cel mai versatil, cel mai echilibrat, care odată strecurat în utilizarea de zi cu zi, devine indispensabil, având o aromă medie ca intensitate și potrivit pentru cele mai multe rețete.

Eliada SuperPremium, un ulei cu parfum puternic, peste medie, medaliat cu aur la competițiile internaționale de la Atena, Londra sau Berlin.

Eliada Agoureleo, un ulei proaspăt, intens aromat, nefiltrat, disponibil doar în sezon (octombrie-martie).

Mi-a plăcut foarte mult că, pentru a ne exemplifica toate calitățile aromatice și terapeutice ale uleiurilor sale, Cătălin le-a contrapus de fiecare dată unei alte mostre de ulei propriu, pe care a lăsat-o în mod deliberat să ajungă ușor râncedă.

Astfel, am primit o vagă inițiere în tainele undelemnului, iar aceia care vor să meargă și mai departe pe această cale pot avea motive de bucurie, pentru că cei de la Eliada, împreună cu (deocamdată) puținii specialiști și pasionați din domeniu din România, vor să înființeze o asociație a degustătorilor de ulei de măsline, precum și să organizeze cursuri, de educație gustativă, dar și de specialitate.

În încheiere, permiteți-mi să îmi întind la maxim umilele mijloace lirice și să continui sublima creație a lui Giorgios Seferis cu încă o strofă:

Ulei pe degete

a curs în farfurie

codrul de pâine

s-a scăldat,

dar a miruit

și atingerea.

Credit foto: Flori Manda, tovarășă de degustare.

Copilăriile tulburi se recunosc între ele

Capacitatea Hollywoodului de a scoate din orice crâmpei de istorie o poveste a devenirii emoționale, sfârșită cu reconcilieri înălțătoare, este inegalabilă.

Este și cazul filmului Saving Mr. Banks, care romanțează modul cum Walt Disney și echipa lui au convins-o pe P.L. Travers să ecranizeze romanu-i Mary Poppins.

Reticența și mofturile autoarei sunt bine documentate și sunt materie primă pentru partea conflictuală și cea savuroasă a peliculei.

Narațiunea este punctată de secvențe care descriu copilăria traumatizantă a lui Travers, nevoită să vadă cum tatăl ei, pe care îl adora, sucombă patimii pentru alcool și pentru povești care refuză realitatea.

Regia corectă a lui John Lee Hancock (care a mai realizat și The Blind Side) generează interpretări corecte și un deznodămând corect.

Tom Hanks e, ca întotdeauna, ireproșabil și, fără a părea că a nădușit prea mult pentru rol, te captivează, mai ales prin acea pledoarie de la final, în care se întrezărește durerea pitită în spatele fațadei vesele a celui care și-a făcut din încântarea copiilor și adulților o misiune.

Emma Thomson e sufletul filmului, reușind să o imagineze pe scriitoare agasantă cât trebuie, dar și să o umanizeze când rigorile hollywoodiene o cer. E de ajuns să aștepți până la mica scenă din timpul genericului de final, când se aude vocea lui P.L. Travers cea reală, ca să îți dai seama că actrița i-a făcut un serviciu, făcând-o mult mai simpatică decât merita.

Colin Farrell drept tatăl băutor și povestitor și Paul Giamatti drept un șofer care dă pe brazdă o Miss Daisy chiar mai problematică sunt în fruntea restului distribuției care animă această dramă de inspirație reală.

Cum, necum, Walt Disney et comp. au reușit să o îmbuneze pe P.L. Travers (care ulterior și-a trâmbițat nemulțumirea, cu buzunarele doldora de dolari), cât să-și facă filmul.

Rezultatul este Mary Poppins, un musical care poate fi descris leit ca protagonista lui.

Practically perfect in every way.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (2)

Continuăm seria dedicată unor filme care au cumva legătură cu Premiile Nobel cu o producție din 1943 care îi are în prim-plan pe soții Pierre și Marie Curie.

Cea din urmă este o figură care a devenit în timp mai populară decât media acestor laureați, poate prin faptul că a fost una dintre primele femei care s-a impus în domenii preponderent masculin în epocă – chimia și fizica.

Acesta este și motivul pentru care filmul se intitulează Madame Curie, deși timpul și atenția acordate protagoniștilor sunt simțitor egale.

Pelicula urmărește modul cum tânăra poloneză fără prea multe amiciții în Paris îl cunoaște pe nu prea priceputul din punct de vedere social om de știință Pierre Curie, ajungând să îl iubească și să fie iubită de acesta.

Uniunea lor emoțională e dublată de una intelectuală, iar amândoi pornesc de la observația lui Henri Becquerel (cel alături de care au primit Nobelul pentru fizică, Marie primind ulterior și unul pentru chimie) și se dedică izolării și scoaterii la iveală a unui nou element, cel suspectat a genera radioactivitatea care le iese cu încăpățânare în rezultatele unor teste de laburator.

Această trudă este comprimată și, neîndoios, simplificată din punct de vedere științific, dar este excelent redată și compusă de Mervyn LeRoy (cel care ne-a oferit grandiosul Quo Vadis) prin mijloacele cinematografiei de studio a Hollywoodului în epoca sa de glorie.

Principala calitate a filmului rămâne, însă, legătură covalentă dintre protagoniști și talentul lor de un număr atomic mare.

La momentul apariției, Madame Curie a fost criticat pentru că Greer Garson era prea frumoasă și prea înaltă pentru a fi o Marie Curie credibilă.

Într-adevăr, actrița, posesoare a unor dintre cele mai spectaculoase sprâncene din istoria celei de-a șaptea arte, pare la început prea finuță pentru truda de laborator, dar face acest rapid uitat acest neajuns printr-un angajament interpretativ care devenit rețetă pentru Oscar.

Realizatorii peliculei au mizat pe excelenta ei relație de joc cu Walter Pidgeon (alături de care a apărut în mai multe producții, cea mai notabilă fiind Mrs. Miniver), iar pariul a fost unul pe deplin câștigător. Ambii actori au primit nominalizări la premiile Academiei de Film și deveneau, totodată, pledoarie pentru înființarea unei categori de grup, cum se preconizează a se institui din 2025.

Cei doi impresionează pe rând (cererea lui în căsătorie este antologică), dar mai ales ca osmoză umană și actoricească.

Iar când îi desparte destinul tragic, pe care, cu toată romanțarea inerentă, scenariul nu îl ocolește, durerea celui rămas e aproape palpabilă.

Biografia care pornește de la realitate și o cosmetizează, pentru a fi viabilă pentru marele ecran, este o formulă cinematografică veche de vreun secol, dar care nu îmbătrânește niciodată.

Madame Curie e un argument solid pentru asta.

P.S. Oricât de înălțătoare și motivantă este povestea celor doi soți Curie, nu îi luați chiar de exemple. S-au expus în așa hal la radioactivitate, încât și acum, după atâtea decenii, jurnalele lor de lucru sunt ținute în condiții speciale la Bibliotheque Nationale de France și nu pot fi consultate decât costumat ca la Cernobîl.

De aici și poanta de mai jos, care mi se pare superbă.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai

Suntem în plin sezon de decernare a premiilor Nobel, așa că m-am gândit să mă aplec asupra unei mini-serii de articole care au cumva legătură cu aceste prestigioase distincții.

Primul dintre aceste articole este o paralelă între un roman – The Good Earth – care a contribuit decisiv la Nobelul pentru literatură acordat lui Pearl Buck în 1938 și adaptarea cinematografică din aceeași perioadă.

Autoarea trăise mult timp în China precomunistă, așa că fresca ei asupra vieții de acolo este veridică și sugestivă.

Cartea urmărește destinului unui țăran pe nume Wang Lung, din tinerețe, când se zbate să supraviețuiască alături de soața O-Lan, o sclavă din casa unor oameni avuți, și până la senectute, când este un moșier prosper, cu mai neveste, mai mulți copii și o lioată de nepoți.

Traiectoria lui este sinuoasă și deloc idilică, iar meritul autoarei este că, pe lângă impecabila descriere a aspectelor materiale ale culturii chineze (citindu-le, ai impresia că vezi un film de Zhang Yimou), pătrunde în meandrele sufletului omenesc cu atâta acuratețe, încât romanul capătă o valoare universală, așa cum Pe Donul liniștit al lui Mihail Șolohov e atât o incusiune în sufletul cazacilor, cât și o poveste cu care pot rezona minți de cititori de pretutindeni.

Protagonistul nu este nici ușă de biserică, nici vreun avar. Îl apucă năbădăile vârstei a doua, dar nu își vinde fetița (practică obișnuită pe atunci) când e în mare criză de gologani, e pus pe căpătuială, dar nu este inuman, ba chiar se îngrijește de aceeași fiică, rămăsă înapoiată mintal, probabil din cauza subnutriției din perioada foametei. Iar exemplele acestei ambivalențe pot continua.

Dacă acea cumplită perioadă de penurie este descrisă atât de plastic, încât apropie The Good Earth de The Grapes of Wrath a lui John Steinbeck (alt autor nobelizat), păienjenișul familial al lui Wang Lung din ultima parte a cărții poate concura cu monumentala Casă Buddenbrook a lui Thomas Mann, la rându-i recompensat cu Nobel.

Și, de ce nu, pasiunea pentru pământ a personajului principal e foarte asemănătoare cu a lui Ion din romanul eponim al lui Liviu Rebreanu, una dintre figurile literare ale culturii române cu care chiar am avut o șansă la Nobel.

Am auzit discuții despre premii Nobel pentru literatură date aiurea, iar în cadrul lor apărea și numele lui Pearl Buck.

Nu plecați urechea la astfel de clevetiri.

Citiți The Good Earth și o să descoperiți un Nobel dat pe merit.

***

Succesul romanului, recompensat și cu un Premiu Pulitzer, a atras după sine inevitabila ecranizare hollywoodiană.

The Good Earth e un film care a își vădește vârsta, dar care mai are ceva de oferit chiar și în prezent.

Alegerea de a pune actori ne-chinezi să joace rolurile principale era naturală în epocă, dar acum cred că ar răscoli adânc nemulțumirea corecților politic.

Alegerile și prestațiile protagoniștilor sunt inegale.

Dacă vreo treime de film Paul Muni reușește să își astâmpere emfaza care i-a caracterizat întreaga carieră și care i-a servit bine uneori, ultima parte îl găsește într-o exaltare care ar fi eroică, dacă n-ar fi aproape ridicolă.

De cealaltă parte, Luise Rainer compune personajul lui O-Lan cu o reținere studiată, dar expresivă, de la care nu se abate nici chiar în cele mai intense momente care o au în prim-plan.

Poate că interpretarea ei pare ușor naivă acum, însă este prototipul acelei cufundări în rol care, de decenii bune, aduce Oscaruri.

I l-a adus și lui Luise Rainer, care, deși rămasă într-un con de umbră al posterității, a fost deținătoarea unor recorduri remarcabile: prima actriță care a câștigat două statuete consecutive (o mai făcuse cu un an înainte pentru The Great Ziegfeld), prima pare a reușita dubla performanță înainte de a împlini 30 de ani, prima actriță astfel laureată care a atins vârsta de 100 de ani, fiind așadar predecesoarea unor Olivia de Havilland sau Kirk Douglas.

Pe lângă șansa de o urmări în rolul pe care ea însăși îl considera cel mai bun al carierei, The Good Earth beneficiază de câteva secvențe de anvergură memorabile, excelent realizate de Sidney Franklin (ajutat de Victor Fleming și Gustav Machati pe ici, pe colo): marșul prin deșert al înfometaților, iureșul devastator al mulțimii săracilor în conacul bogaților și, mai ales, lupta contra invaziei lăcustelor, la care s-au folosit imagini reale, prilejuite de un astfel de neplăcut eveniment, survenit nu departe de platourile de filmare.

Pentru cine vrea să guste din magia, dar și stângăciile Hollywoodului de altadată, The Good Earth e o alegere adecvată.

Rădăcini adânci, mlădițe ferme

La Grande Bellezza a fost un film care mi-a plăcut și nu prea.

Se străduiește prea mult să fie La Dolce Vita al secolului XXI, iar nihilismul atenuat din pelicula lui Fellini apare și mai pregnant (adică supărător) în a lui Sorrentino.

Unul dintre personajele episodice ale creației cinematografice italiene din 2013 este o călugăriță catolică, urâtă, dar vestită pentru ascetismul ei, vag inspirată de Maica Tereza, pe care o desconsideri, așa cum o face și protagonistul cel blazat.

Însă, spre final, la un moment dat, călugărița îi spune:

– Știi de ce mănânc numai rădăcini? Pentru că rădăcinile sunt importante.

Revelația pe care o are personajul principal mi s-a transmis și mie, până în cele mai profunde straturi ale ființei.

De aceea, am apreciat ideea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova de a intitula această nouă aventură în lumea muzicii clasice Roots Season, marcând-o cu un concert care a fost compus din lucrări ale acelor artiști atât de adânc înfipți în solul conștiinței colective – Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Cantata „Meeresstille und Glückliche Fahrt” pentru cor și orchestră, op. 112 de Beethoven, la care au participat forțele reunite ale orchestrei și corului Filarmonicii (condus de Bogdan Botezatu), a funcționat impecabil ca un prolog, așa cum cum nemuritoarea compoziție a lui John Williams te transpune într-un illo tempore în debutul oricărui film Star Wars.

Aleg să mă refer la celelalte două componente ale programului – Concertul nr. 20 în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 al lui Mozart și Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60 de Beethoven – ca la un tot, pentru că, reunite, sunt ca o vitrină a ce are muzica clasică mai de preț de oferit – acorduri desăvârșite, alternanța între momente duioase și viforoase, sonoritate care acum te îmbie la somn, ca apoi să te trezească de parcă te-ar fi aruncat într-un ger sticlos de iarnă.

Rădăcinile au nevoie de mlădițe cărora să le transmită sevă, iar în cazul acestui spectacol au fost întrupate în dirijorul Maximilian Habersock și pianistul Misi Boros.

În jurul meu, multă lume exclama:

Sunt doar niște copii!

Strict biologic, poate că da, dar prestația fiecăruia dintre ei a fost de o maturitate impunătoare.

Maximilian Haberstock a condus din memorie (nota bene!) toate cele trei bucăți muzicale și nu oricum, ci un aer teatral perfect dozat, de parcă ar fi avut câteva decenii de dirijat Concertul de Anul Nou de la Musikverein.

Misi Boros a parcurs compoziția mozartiană cu acea ușurință pe care, în mod normal, numai o experiență îndelungată ți-o conferă.

Și în cazul său, ca și în al finaliștilor de la Concursul ”Dinu Lipatti”, matematica raportului vârstă – performanță nu prea mi-a ieșit.

Am plecat de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova gândindu-mă la călugărița cea urâtă din La Grande Bellezza:

Da, Madre Maria, rădăcinile sunt importante.

Cu excepția celei din film, imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, și el meloman adânc înrădăcinat la Filarmonica din Craiova.

Clovnerii în Ga Ga Land

Din punctul meu de vedere, primul film Joker nu era indispensabil.

Personajul nu exista în afara universului Batman și își revendica existența de la maniheismul care îl contrapunea justițiarului.

Apoi, după interpretarea inegalabilă a lui Heath Ledger și cea izvorâtoare de miștouri a lui Jared Leto, părea că figura acestui dement de circ fusese stabilită pe vecie.

Însă Todd Phillips și echipa lui s-au încăpățânat și le-a ieșit suprinzător de bine, ba chiar propunând o altă versiune a pesonajului, una emblematică în sine și care i-a adus lui Joaquin Phoenix Oscarul pe care și l-a câștigat bucată cu bucată, încă de pe vremea când oferea lumii pe dereglatul Commodus.

Dacă primul Joker a stat pe o muchie de lamă de ras, un al doilea film era ca Bruce Willis trimis în Harlem cu pancarta ”I hate niggers”, adică având șanse așa infime să supraviețuiască tăvălelii, rezultatul fiind eram pur și simplu curios cum au scos-o la capăt.

Nu știu dacă în lumea anglo-saxonă există vreun echivalent al dictonului ”Ori la bal, ori la spital”, însă realizatorii par a-l fi avut în minte, transformându-l în ”Și la bal, și la spital”.

Mai precis, au făcut un melaj între două genuri de mare tradiției la Hollywood.

Drama de tribunal.

Musicalul.

Eu, unul, am trăit nenumărate momente cinefile de grație cu ambele, ba chiar am o slăbiciune pentru cel de-al doilea, așa că Joker – Folie a Deux a primit puncte din oficiu din partea-mi.

Nu toată lumea a apreciat asta, totuși. În sala de cinema unde am văzut filmul, izbucneau reacții de exasperare de fiecare dată când începea o cântare, pentru că, fideli preceptelor musicalului clasic, Todd Phillips et comp. le azvârl în scenă în cele mai improbabil momente.

La asta se adaugă și că pelicula nu mai are o acțiune propriu-zisă, nu mai e un proces de devenire al protagonistului, ci e mai mult o alegorie un pic nehotărâtă despre identitate și ce așteptări au ceilalți de la identitatea pe care ți-o percep.

Altminteri, fiecare dintre componentele stilistice ale filmului beneficiază de destule secvențe memorabile

Joaquin Phoenix nu mai are un rol de jucat, ci mai degrabă o etalare a vastului arsenal pe care i-l prelujuiește figura Jokerului. Ascultați cu băgare de seamă cum schimbă accentele în timpul pledoariei; parcă să zic că am recunoscut varii personaje din producții celebre, precum James Stewart în Anatomy of a Murder, de pildă.

Și tot acolo, în sala de judecată, are loc vârful intepretativ din Joker – Folie a deux, când protagonistului îi este opus un martor, piticul Puddles (Leigh Gill). Încă o dată, vă îndemn să fiți atenți, acum la chipul vopsit al lui Joaquin Phoenix, și o să observați o reacție asemănătoarea cu a ilustrului predecesor, știți voi care.

Cu tot portofoliul ei muzical și chiar actoricesc, ne-am fi așteptat ca Lady Gaga să aibă lucruri mai spumoase de făcut în film. Pare subutilizată, însă personajul ei ilustrează o variantă mai subtilă a psihotapiei, una cu care avem șanse mai mari să ne confruntăm în viața de zi cu zi.

Evident, nu asudă prea mult la numerele muzicale, nu foarte originale, dar bine construite, cu vădite influențe de Bob Fosse, marele maestru al musicalurilor tulburătoare.

Cu vocea lui hârâită, Joaquin Phoenix îi ține isonul suprinzător de bine, dar are antecendente, doar a cântat el însuși în Walk the Line.

Cathrine Keener, Brendan Gleeson și Steve Coogan au partituri secundare, dar solid jucate, montajul și imaginea sunt competent compuse, așa că lui Joker – Folie a deux n-ai ce-i reproșa din punct de vedere al producției.

Alegerile stilistico-scenaristice sunt cele supărătoare.

Pentru mulți.

Dar nu și pentru mine.

Dacă tot au vrut să facă filmul ăsta, mă bucur că l-au făcut așa.

Pe Frank Capra l-aș lua cu mine

Frank Capra este acel regizor mare de care lumea a cam uitat, deși cele mai importante filme ale lui (Mr. Deeds Goes To Town, Mr. Smith Goes to Washington, It Happened One Night, It’s a Wonderful Life) sunt savurate din nou și nou.

De aceea nu strică să îi refacem piedestalul, operațiune pe care o voi întreprinde vorbind despre o peliculă a lui care e în umbra celorlalte, deși, paradoxal, i-a adus unul dintre cele trei Oscaruri ale carierei și a mai și câștigat statueta cea mare – You Can’t Take It with You.

Producția este tributară originii ei dramaturgice, atât prin structură, cât și prin scenariu.

Moștenitorul unui vas imperiu financiar (James Stewart, actor pe care Capra l-a pus în valoare ca nimeni altul) se îndrăgostește de secretara tatălui său (Jean Arthur), care vine dintr-o familie puțin spus nonconformistă.

Patriarhul acestui clan deșucheat este Lionel Barrymore, care deja era muncit de boala care îl va ține în scaun cu rotile pentru tot restul vieții, dar care face eforturi titanice (zice-se că lua morfină înainte de fiecare scenă), ca să se deplaseze cu o cârjă și să infuzeze năstrușnicele pățanii din film cu o bonomie înțeleaptă care face mesajul anarhisto-hippiot al filmului, precum și transformarea odiosului afacerist (excelent jucat la rându-i de Edward Arnold) mai ușor de digerat.

Acțiunea din You Can’t Take It with You este fragmentară și prea puțin importantă, în ultimă instantă.

Ce contează și distrează sunt secvențele individuale, fiecare dintre ele fiind o mostră a măiestriei regizorale a lui Frank Capra.

Împletirea deplasării scenice a personajelor, a reacțiilor lor vocale, a exploziilor sau a altor boroboațe cu momente de dialog intim este desăvârșită.

O sincronizare care nu uza decât de efecte scenice materiale, o artă căreia tehnologia digitală și progresele în montaj i-au dăunat și pe care o mai utilizează câte un cineast ca experiment.

Dar Frank Capra o stăpânea cu o lejeritate inegalabilă, iar pentru asta îi datorăm să ni-l aducem aminte drept acela care ne aducea zâmbete pe buze și gânduri nobile în suflet.

Cei Patru Clăpăreți ai Judecății de Apoi

Încep cu o constatare referitoare la mintea umană, care e mare farmazoană, eu însumi fiind studiu de caz.

În loc să fiu exclusiv încântat că la Gala Concursului Internațional ”Dinu Lipatti” am avut parte de pianiști unul și unul, mă tot gândesc că ar fi trebuit să mă duc și la semifinală, ba chiar și la calificări, ca să mă îndop cu muzică bună.

Dar să-mi las deoparte slăbiciunea omenească și să vă povestesc despre cei Patru Clăpăreți ai Judecății de Apoi.

Finala concursului desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a avut ca deznodământ două premii (I și III) ex-aequo, ceea ce a liniștit diversele pasiuni și preferințe pe care cei patru pianiști le-au stârnit în rândul publicului.

Însă eu, om fiind, am avut propria ierarhie, așa că relatarea va fi în crescendo, în funcție de impactul pe care fiecare concurent l-a avut asupră-mi.

Primul Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Execuția, întrupată în Alejandro De Castro din Spania, care a interpretat Imperialul de Beethoven.

Compoziția este un veritabil șlagăr al muzicii clasice, viforos în stil clasic beethovian, dar care se întoarce din nou și nou la un refren jucăuș, aproape cristalin.

Cunoscut astfel dincolo de fruntariile cercului de fini cunoscători, urechile audienței erau ascuțit orientate spre a auzi cum îl execută tânărul muzician, iar aceasta a făcut-o impecabil, răsplătit fiind apoi și cu premiul publicului.

Al doilea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Maturitatea, întrupată de Uladzislau Khandohi din Belarus, care a interpretat Concertul nr. 1 de Ceaikovski.

O compoziție care absoarbe tot specificul și virtuțile secolului de aur al muzicii clasice, al XIX-lea. Să te apleci asupra lui înseamnă să înțelegi ce înseamnă complexitatea și armonia și ambivalența.

Iar tânărul muzician s-a aplecat, aproape literal, atingând cu fruntea claviatura în acel moment când totul se adună într-o particulă elementară a unui singur acord, pentru ca apoi să explodeze în utilizarea furibundă a întregi claviaturi.

Avea 23 de ani, dar părea că e în branșă de vreo 25. Faceți voi calculele și o să vedeți că nu ies, dacă nu luăm în calcul o maturitate ieșită din comun.

Al treilea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Trăirea, întrupată de Tomas Alegre, din Argentina, care a interpretat Concertul nr. 2 de Rahmaninov.

O compoziție care provoacă stări emoționale cât pentru o viață întreagă, iar artistul din patria lui Borges a filtrat toată această puzderie de reacții și le-a redat cu o expresivitate care a constituit un spectacol în sine.

Pe lângă premiile acordate apoi pe scena Filarmonicii din Craiova mergea și un mini-Oscar.

Cel de-al patrulea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Grandoarea, întrupat de Ni Chenzhe din China, care a interpretat Rapsodie pe o temă de Paganini de Rahmaninov.

O compoziție care te poartă într-o atmosferă carnavalescă, ușor sinistră pe alocuri, iar (foarte) tânărul muzician a fost ca un amfitrion deșucheat în cel mai bun sens al cuvântului, un Willy Wonka irezistibil.

Prin tot ce a realizat, muzical și non-verbal, m-a împins să simt că am un față stofă de viitor superstar.

În plus, mi-a dat de furcă în a-l prinde într-o poză făcută cu telefonul, așa de repede se mișca. Asta mi-a adus aminte de poveste despre realizarea filmului Lethal Weapon 4, în care Jet Li își făcea intrarea spectaculoasă la Hollywood.

Regizorul Richard Donner l-a rugat pe artistul de arte marțiale să se miște mai încep, pentru că nu reușeau să-l prindă pe camera de filmat.

Dar stați, extraordinarul nu s-a limitat la concurenți în finala Concursului ”Dinu Lipatti”.

Cum să nu amintesc că toate recitalurile au fost conduse cu mână sigură și cu figură bonomă de maestrul dirijor Ovidiu Bălan (care are 82 de ani, optzeci și doi!) sau că muzicienii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova sunt veritabili maratoniști ai intepretării?

Și uite-așa, când o veni Judecata de Apoi și o să fiu întrebat ce am făcut bun pe lumea asta, o să răspund și că n-am ratat ocazia de a fi fost acolo când s-a săvârșit Concursul ”Dinu Lipatti”, iar harul cu care sunt înzestrați unii a fost oferit celorlalți cu generozitate și dedicare.

P.S. Garanția calității deosebite a acestui eveniment a fost prezența lui Țuți, spiritul protector al Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova, mai puțin imaginea cu mâța adorabilă de mai sus, pe care am surprins-o nemijlocit.

Să ne luăm rămas bun de la Maggie Smith

Acum puțin timp ne-a părăsit Maggie Smith, o imensă actriță, o perfectă întruchipare a spiritului britanic în forma sa feminină.

Omagiile care i s-au adus au vizat mai ales imaginea sa scenică recentă, marcată de reținere sau sarcasm distilat la maxim, precum cele din seria Harry Potter sau serialul Downtown Abbey, însă cariera sa a acoperit multe decenii, a fost prodigioasă și a inclus personaje memorabile, care merită redescoperite.

Creația-i emblematică, recompensată cu un Oscar pentru rol principal, este neîndoios cea din The Prime of Miss Jean Brodie.

În Edinburghul interbelic, la o școală conservatoare, o profesoară liber-cugetătoare își construiește un cerc de eleve admiratoare, cărora le împărtășește viziunea ei romantică (a se citi în toate felurile cu putință) despre lume și dragoste.

Această atitudine o aduce în conflict cu directoare școlii, interpretată de Celia Johnson, superba actriță din Brief Encounter al lui David Lean, aici îmbătrânită cu stil, așa cum va fi și Maggie Smith în ultima perioadă a vieții.

Această Jean Brodie este deopotrivă magnifică și detestabilă, așa cum o descrie un alt personaj al filmului.

Tiradele ei despre artă sau iubire sunt minunate exerciții retorică, dar și de autoamăgire flagrantă.

Sentimental, e prinsă între doi bărbați, unul de treabă, dar pămpălău, altul pitoresc, dar agresiv, și nu dă semne că ar ști exact cum să procedeze.

Preamărește individualismul, dar și pe Mussolini sau Franco.

Jean Brodie e, de la minut la minut, adorabilă sau detestabilă.

Maggie Smith o redă pe această labirintică femeie cu un set de manierisme, dicție și afectare care ar împinge pe orice altă intepretă spre Zmeura de Aur, nu spre premiul Academiei Americane de Film.

Însă ei îi ies cu o precizie infinitezimală a dozării.

Uitați-vă numai la scena când directoarea ofuscată îi citește scrisoarea scandaloasă plăsmuită de niște eleve puse pe șotii ca și cum ar fi fost redactată de profesoara lor. Supriza și revolta se împletesc cu un inconfundabil simț al mândriei didactice, acela pe care îl are un dascăl când constată că elevii și-au însușit ce voia să le transmită.

Excelent regizat de Ronald Neame, The Prime of Miss Jean Brodie beneficiază de un scenariu spumos, dar și pătrunzător, adaptat din influentul roman al lui Muriel Spark, precum și de o suită de prestații actoricești impecabile, precum cea a adolescentei Sandy (Pamela Franklin), a cărei transformare din adulatoare în justițiară e sugestivă pentru metamorfoza acestei vârste, când idolii cad de pe piedestal, iar lumea devine din roz turbat un mozaic de griuri.

Peste această parabolă a eternului conflict dintre tradiție și inovație, dintre spirit și materie, dintre iluzie și realitate tronează Maggie Smith.

Urmărind-o aici, înțelegem că pitoreasca interpretă din producțiile de mai târziu nu făcea eforturi în a fi așa spectaculoasă.

Pur și simplu era exercițiul unui talent care duce la perfecțiune.