Judy the Obscure

În spatele sclipitoarelor imagini ale Hollywoodului sunt multe povești pilduitoare și triste despre prețul piperat al succesului.

Despre viața lui Montgomery Clift s-a spus că a fost o prelungă sinucidere.

S-ar aplica și lui Judy Garland, iar coincidența face că și el, și ea s-au stins în jurul aceleiași vârste (el 46, ea 47), iar ultimele lor roluri remarcabile au fost în același film – The Judgement at Nuremberg.

Despre Montgomery Clift nu știu să se fi realizat încă o biografie, dar despre interpreta de neuitat a lui Dorothy avem Judy, cu o Rene Zellweger într-un rol de Oscar.

Povestea este un crâmpei din finalul lungii ei agonii, adică seria de concerte susținute de Garland în Londra, în ultimul an al vieții.

Deja o epavă din punct de vedere psihic, ba chiar și fizic, artista e o versiune feminină de Atlas care duce în spate o sumedenie de traume. Nu întâmplător, când nu e pe scenă, protagonista e adusă de spate, aproape înfrântă de presiunile la care a fost supusă de mică, dar și de propriile greșeli.

Iar postura e doar un element din deplina dedicare a actriței față de rol. Impresionant e accentul prin care încearcă să îl recreeze pe al lui Garland, zâmbetul chinuit care ascunde de fapt o mare suferință (vezi și cazul Paul Mescal în After Sun), dar mai ales performanța vocală.

Căci Renee Zellweger cântă ea însăși, iar a-ți asuma riscul de a interpreta melodii arhicunoscute ale unei figuri deja de legendă și nu oricum, ci cu discrete defecte impuse de starea psihică a personajului, este într-adevăr materie primă de Oscar.

Pelicula regizată de Rupert Goold n-are cusururi mari într-ale realizării, însă nici nu are prea multe de oferit în afara amplului studiu de caz psihologic oferit de protagonistă.

Poate Jessie Buckley drept aceea care o asistă și îi rezolvă mofturile divei decăzute oferă o fărâmă de umanitate, iar secvențele din trecut, când se conturează mecanismul inuman care a transformat-o pe ingenua Judy Garland într-un produs mediatic, sunt eficiente, dar simpliste.

Ne rămâne, totuși, scena de final, atât de emoționantă, încât reușește să o reabiliteze pe Judy Garland, așa cum deznodământul din Bubba Ho-tep ni-l reconstruiește pe Elvis Presley așa cum ne-am fi dorit să fie.

Marii artiști au fost oameni ca toți oamenii, însă noi avem nevoie de ei ca semizei.

Șapte zile, șapte filme despre fotbal

Mai sunt șapte zile până la începerea Campionatului European de Fotbal unde, minune mare, e calificată și România, așa că, pentru fiecare zi vă propun un film cu și despre sportul-rege.

Victory – o peliculă care nu poate lipsi de pe nicio astfel de listă, pentru că, dincolo de regia meșteșugită a unui grande al cinematografiei, John Huston, are meritul de a aduce împreună actorii de calibru, Michael Caine sau Sylvester Stallon (care e portar), și foști fotbaliști de marcă (puteți citi enumerare lor în articolul pe care l-am scris mai demult despre acest film), în frunte cu Edson Arantes do Nascimento zis și Pelé.

O scenă aparte este aceea în care Michael Caine, căpitan-antrenor al echipei de deținuți de război care urmează să înfrunte selecționata naziștilor, explică o strategie savantă pe tablă, iar Pelé, după ce urmărește amuzat expunerea, pune mâna pe cretă și desenează cum o să dribleze singur până la poarta adversă și o să bage gol.

***

Phorpa – ultimul loc unde te-ai aștepta să dai peste o pasiune arzătoare pentru fotbal este într-o mânăstire budistă de rit tibetan. Însă tocmai asta se întâmplă în acest film (tradus în engleză ca The Cup) scris și regizat Khyentse Norbu – într-un lăcaș de cult tibetan aflat în exil în India (o tema secundară a peliculei este și revolta împotriva ocupației chineze), doi novici mai derbedei se dau ceasul morții să facă rost de un televizor, ca să urmărească împreună cu toți confrații finala Campionatului Mondial din 1998.

Ritualurile religioase sunt înfățișate natural, dar și cu un dram de umor, interacțiunile cu indienii localnici au un pic de ironie la adresa mercantilismului acestora, iar secvența când se chinuie să instaleze antena parabolică și să facă televizorul să meargă e de-a dreptul tensionată. Hai, băieți, că începe meciul!

Da, fotbalul nu are frontiere.

***

Shaolin Soccer – din Tibet ne mutăm mai hacana, la călugării Shaolin, pentru de departe cel mai amuzant film despre fotbal făcut vreodată. Unui tânăr și deșucheat practicant al acestei arte (Stephen Chow, nebunul inspirat care semnează și regia și scenariul) îi vine ideea să îi reunească pe frații întru credință (fiecare cu abilitățile lui) zburătăciți care încotro, pentru a forma o echipă de fotbal și a se opune formației unui corporatist malefic.

Dar ce vă mai plictisesc eu cu detalii!

Pelicula conține niște scene care îmbină fotbalul cu aerul producțiilor de arte marțiale deșănțate, însă nici caracterizând-o astfel nu reușesc să redau în întregime deliciul delirant pe care îl oferă.

Dacă e să alegeți un singur film despre sportul-rege de pe lumea asta, acesta trebuie să fie.

***

Bend It Like Beckham – cine a citit White Teeth de Zadie Smith o să recunoască în acest film realizat de Gurinder Chadha aceeași superbă expresie a multiculturalismului londonez, cu diferența că aici se manifestă prin fotbal. O adolescentă pakistaneză (Parminder Nagra), aflată la a doua generație stabilită în Anglia, are o pasiune atipică pentru sexul și originea ei – sportul cu balonul rotund.

Îl practică în secret, se împrietenește cu o colegă ambițioasă (Keira Knightley, tinerică și slăbănoagă), se înamorează de antrenor (Jonathan Rhys Meyers, tinerel și slăbănog) și înfruntă dezaprobarea familiei și a comunității.

Momentele de cumpănă și reconcilierile sunt previzibile, dar filmul conține o sumedenie de scene înduioșătoare sau amuzante.

Cât despre fotbal, e la locul lui. Meciurile sunt schematic redate, însă sesiunile de antrenament sunt cele mai detaliate pe care le-am văzut vreodată în vreo producție de gen. Sper că tot așa îi pune Edi Iordănescu la muncă pe tricolori, poate, poate fac o figură frumoasă.

***

Afsaid – nu te-ai aștepta ca din Iran să vină un film care mustește de pasiune pentru fotbal. Însă pelicula lui Jahar Panahi exact asta emană și mai și reușește performanța de a fi atât o subtilă satiră a condiției femeii în această țară sau o frescă discrepanțelor regionale, cât și un imn adus omeniei în general.

O tânără deghizată în bărbat încearcă să se strecoare la un meci decisiv de calificare al Iranului împotriva Bahrainului, dar e prinsă și băgată într-un țarc, alături de altele care au procedat similar. Interacțiunile dintre deținute și gardieni sunt savuroase și inteligente, însă cele două secvențe realizate în mijloace de transport în comun sunt senzaționale: cea a drumului spre stadion de la început, cu entuziasmul general și tensiunea incognito-ului, și cea de final, cu euforia care transcende orice bariere.

Hai să vă mai spun și că actorii nu sunt profesioniști, iar faptul că Iranul nu a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin este din cauză că autoritățile au refuzat să-l supună nominalizării, oficialii de la Ministerul Culturii de-acolo fiind ofticați că regizorul i-a tras pe sfoară și le-a prezentat anterior aprobării un cu totul alt scenariu.

Cum spuneam cu alte ocazii, cinematografia din Iran e remarcabilă prin emanciparea ei.

***

The Damned United – un film despre fotbal care se petrece mai mult prin vestiar sau birouri administrative n-are cum să fie interesant, nu?

Greșit.

Filmul realizat de Tom Hooper cu mâna sigură pe care i-am admirat-o ulterior în The King’s Speech sau Les Miserables (o să ocolesc subiectul Cats) ne prezintă proverbiala perioadă de doar 44 de zile (ca de mucenici) a lui Brian Clough ca antrenor la Leeds United.

Pentru cititorii care nu sunt microbiști de vârsta a treia, e nevoie de un pic de explicații de ordin istoric: Brian Clough a fost o figură de legendă a fotbalului englez și internațional în anii ’70, când a reușit să ia Derby County și dintr-o echipă de divizia a doua să o ducă în postura de campioană în Premier League, pentru ca apoi să preia pe Nottingham Forest și să îi pună pe cap lauri și mai importanți, adică două Cupe ale Campionilor consecutive.

Între aceste două epopei a avut loc episodul cu pricina, transpus filmic ca o parabolă despre sfidarea convențiilor, despre excese și despre ambiția care te înalță și te doboară deopotrivă.

Michael Sheen e în mare bulan în rolul principal și e secondat excelent de Timothy Spall ca Peter Taylor, ilustrul asistent al lui Clough, al cărui rol era ca al lui Brânzovenescu: Tache, Tache, fii cuminte!

Nu sunt multe meciuri în campionatul nostru românesc la fel de antrenante ca filmul ăsta.

***

Holy Goalie – călugări tibetani am văzut, călugări Shaolin am văzut, de ce n-am vedea și călugări catolici având de-a face cu fotbalul?

Ca să salveze mânăstirea-i dragă, sortită a fi transformată în hotel, starețul respectivului lăcaș de cult spaniol acceptă să participe la campionatul apostolic de fotbal, a cărui finală se desfășoară chiar la Vatican.

Pentru asta dă echipa pe mâna unui călugăr non-conformist, exilat acolo pentru gura multă și dedicarea umanitară prea mare.

Fără să fie vreo capodoperă, mai chiar suferind de niște excese de limbaj sau de situație, Que baje Dios y lo vea (am preferat titlul în engleză, pentru că e mai simpatic) se mântuiește prin dedicarea pentru fotbal și prin personajele pe care ajungi să le cunoști și să le îndrăgești.

O scenă aparte e aceea în care călugării catolici au nevoie să se ducă la un pastor protestant, ca să transfere un atacant. Asta e, vrei performanță, trebuie să ai toate posturile acoperite.

Revizionismul e șucărie

În primul și în primul rând, încep prin a preciza că o să folosesc termenii de Romani și romi pentru că mi s-a cerut în mod expres asta.

Eu aș fi utilizat cuvântul cu ”ț” fără să am vreun gând derogatoriu, pentru că am bătut mingea cu ei in fața blocului sau pe uliță la țară, am văzut o doamnă de etnie compostând un bilet, pentru a se da apoi jos după numai o stație, și, de la niște derbedei cultivați cu care am umblat odinioară, am aflat lucruri fascinante despre această limbă, cum este persistența cazului ablativ.

Dar argumentul că nu există cuvântul cu ”ț” în Romani mi s-a părut suficient de puternic, încât să nu mă agăț de el.

Oricum, ideea de a asculta Shakespeare în Romani a fost ce m-a atras în primul rând la Caliban și vrăjitoarea.

Și mi-am văzut curiozitatea satisfăcută.

Am ascultat Romani, dar nu prea am înțeles, pentru că ecranul cu traducerile era pus aiurea, disponibil doar pentru câțiva din apropierea lui.

Sper ca producătorii să remedieze asta pentru următoarele reprezentații, deoarece efectul în rândul publicului a fost neplăcut. Am auzit vociferări șoptite din toate părțile.

Adaptată de Mihaela Drăgan de la Giuvlipen după Furtuna, piesa de față urmează aceeași ambiție precum Scorpia neîmblânzită, vedeta mea personală de la Festivalul Shakespeare 2024, adică ia personaje, idei și limbaj de la Bard și le răsucește, le pune sub semnul întrebării, le răstoarnă și te provoacă să le rumegi.

Cât absoarbe fiecare spectator din acest amalgam meta- și intertextual, e treaba fiecăruia.

E mai puțină subtilitate decât la Leta Popescu, în mod cert mai puțin umor, dar compensează prin mult nerv și prin niște melodii mișto.

Bă, da’ mișto de tot!

Campioana lor este rapul Nicoletei Ghiță (care e și Caliban), la care se adaugă trilurile Anastasiei Dade (care e și o Miranda plină de însuflețire).

Partea romă a piesei e completată de Zita Moldovan, care e un Prospero odios (cum vă ziceam, lucrurile sunt voit cu susu-n jos), dar și Sycorax.

Da, figura aceea doar în treacăt amintită capătă substanță aici, iar dincolo de revizionismul feminist sau etnic al piesei, acest adaos mi s-a părut cea mai valoros din punct de vedere artistic.

Caliban și vrăjitoarea mai are un ce.

Sau, mai degrabă, un cine.

Prezența Iuliei Colan în distribuție.

Dacă partenerele de scenă impresionează prin energie, în cazul ei se vede actrița cu experiență, actrița hârșită, care știe să se muleze pe orice provocare îi e aruncată.

Contribuția-i e meritorie, dar n-ar fi remarcabilă, dacă n-ar exista momentul de final.

O combinație de confesiune și de interpretare strălucită.

Spirit revanșard și elocință.

Ca unul care a crescut cu Sherlock Holmes, Hercule Poirot și Columbo, m-am și pus în mișcare să găsesc făptașul.

Cred că am reușit.

Dar asta e altă poveste.

Aceasta se încheie cu niște vorbe spuse din inimă și bilingv (când o să am traducerea în Romani):

Bravo, doamnelor!

Bari pakiv tumenqe, rajnialen!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Durerea se transmite și e bine

Dacă tot vrea Craiova să concureze cu Sibiul în materie de teatru, așa cum a reieșit la Festivalul Shakespeare recent încheiat, are nevoie și de o Fabrică de Cultură, un spațiu industrial dezafectat care să permită desfășurări de forțe și mizanscene îndrăznețe.

Tentativa cu fosta hală Popeci a eșuat, pare-se, însă, mai nou, o gașcă de pasionați și cunoscători (epitetul e dublu) își încearcă norocul într-un mod similar la Tipografia, în incinta Gazetei de Sud.

Și sunt plini de râvnă, pentru că, până să reușesc să ajung pe-acolo, au construit un portofoliu bunicel de spectacole.

Cel care mi-a trecut prin fața ochilor a fost Dureri fantomă de Vasili Sigarev.

Deși e o piesă cu doar trei personaje, recunosc că nu mi-e ușor să o rezum, poate pentru că nu are acțiune în sens narativ, ci mai degrabă acțiune asupra spectatorului.

Într-un depou de tramvai suntem martori nevăzuți, credem noi, ai unor dedublări dureroase, ale unor alienări care activează neuronii-oglindă și declanșează empatia.

La asta contribuie textul rusesc, adică abisal, precum și interpretările actorilor.

Theodora Bălan reia energia deviantă care i-a ieșit atât de bine ca Ophelia de sub oblăduirea lui Declan Donellan și îi adaugă câteva tușe mămoase înduioșătoare.

Valentin Motroc are o guraliviseală turmentată oltenească, dar nu inofensivă. Există un moment atroce, în care povestește un accident macabru cu aplombul unui comentariu de meci în fața blocului, stârnind reacții contradictorii lui Radu Tudor.

Pe acesta din urmă m-am bucurat să îl recunosc la ani după ce l-am văzut în Cum am mâncat un câine. Expresivitatea de acolo e și aici, dar se slujește de ea altfel.

Nu mai e protagonist, deși e prezent în cea mai mare parte a timpului, ci un personaj-releu, care exprimă toată cea mai importantă trăire pe care o simțim și noi, spectatorii.

Compasiunea mai presus de orice.

Cea mai importantă revelație a fost pentru mine modul strălucit în care a fost exploatată infrastructura Tipografiei de Sud. Strecurându-se pe scările metalice și printre mașinările mute, bocănind cu un ecou parcă dantesc, interpreții par a fi captivi într-un purgatoriu din care pot aluneca spre damnare sau se înălța întru mântuire.

De aceea, îi adresez un apel lui Laurențiu Tudor, regizorul acestui spectacol.

Dă muzica aia mai încet, rogu-te.

Sau, mai bine, renunță la ea cu totul.

Lasă-ne în durerea noastră.

Credit foto: Tipografia.

Un craiovean care m-a învățat povești

Alexandru Mitru a fost unul dintre dascălii copilăriei mele.

Prin intermediul lui i-am cunoscut îndeaproape pe zeii Olimpului, am parcurs muncile istovitoare ale lui Heracles sau am fost martorul Războiului Troian, cu toată oroarea și gloria sa.

Tot purtat de condeiul său am călătorit din Urukul lui Ghilgameș până în strâmtoarea din Pirinei unde și-a pierdut Roland viața sau în Gruzia viteazului în piele de tigru.

În timp, toate cele opere pe care le-a adaptat pentru tineri și-au dezvăluit tainele și subtilitățile în versiunile lor originale, însă, ca și în cazul lui Charles și Mary Lamb și a pieselor lui Shakespeare, lui am a-i mulțumi pentru că mi le-a povestit întâiași dată.

Știam că e născut în Bănie, dar, spre rușinea mea, habar nu aveam că a redactat și volumul Craiova în legende și povestiri.

Găsindu-l, am purces a-l citi cu o curiozitate plurivalentă.

Oare voi afla ceva nemaiauzit?

Oare stilul mi se va părea copilăros?

Oare îmi voi vedea unul dintre naratorii preferați dați jos de pe piedestal?

Răspunsul este nu pentru fiecare dintre aceste întrebări.

E drept, există un filon patriotic desuet în unele dintre povestiri, precum cea despre Decebal (volumul e apărut după filmul Columna, deci dacismul era în floare) sau seria despre Tudor Vladimirescu, în care norodul e obijduit, iar boierii asupritori (nu că n-ar fi fost așa, vezi apucăturile prezentului).

Prezentul e proslăvit ca o realizare a socialismului, o abordare izvorâtă din convingere sau din necesitate, nici nu mai contează.

Ce rămâne este modul palpitant în care autorul îmbracă fiecare povestire. E un dramatism în cele medievale, de zici că e Urzeala tronurilor neaoșă.

Și au un dar de a se termina nedecis, astfel încât tu însuți te simți ispitit să continui istorisirea în mintea ta.

Iar acel capitol dedicat sosirii guvernului provizoriu de la 1848 la Craiova, filtrat prin ochii unui Titu Maiorescu copil, este încântător.

Și cum să nu te simți captivat, când auzi menționate Balta Craioviței, Madona Dudu, Bucovățul sau alte locuri din oraș?

Craiova are multe povești ascunse și încă n-a isprăvit a le spune.

Cornișteanu din fire n-are lecuire

În focurile controversei online iscate de părerea mea despre spectacolul Anomalia al celor de la Teatrul Național din Craiova, o persoană din acea instituție, nu spui ține, dar sus-pusă în domeniul așa-zis intelectual, a avut această ieșire față de o comentatoare din exterior.

Cu prima parte a acestui mesaj sunt parțial de acord, însă uitați-vă cu atenție la a doua.

Dincolo de tonul deplasat, reiese o desconsiderare ceva de speriat la adresa unui posibil spectator.

Iar la câteva luni după aceea, ce-mi văd ochii?

O piesă nouă la TNC, având ca decor asta.

Doamnelor și domnilor, aveți aici un caz flagrant de disonanță cognitivă.

Puteți să-l luați și să-l folosiți didactic, chiar fără să mă citați.

Imaginea în cauză este din Două povești de amor, regizată de Mircea Cornișteanu.

Iar faptul că Teatrul din Craiova a apelat din nou la serviciile lui, după Zăpezile de altădată, este semn de neputință, dar și de înțelepciune.

Neputință, pentru că sunt suficient de în etate să îmi aduc aminte cum mai că nu s-a sărbătorit în stradă debarcarea lui din funcția de director, printre acuzele care i se aduceau fiind și joasa calitate intelectuală a pieselor pe care le monta.

Înțelepciune, pentru că, în ciuda tuturor metehnelor sale, Mircea Cornișteanu poate produce un spectacol la care să vină și acele persoane pentru care teatrul este doar o opțiune de petrecere a timpului din multe.

În marea taxinomie a spectatorilor, și această încrengătură contează.

Despre reușita piesei în această privință, mai multe la final.

Deocamdată să spunem că Două povești de amor este, așa cum o arată și titlul, o diadă de clinciuri de asemenea natură între două personaje, unul feminin (Cerasela Iosifescu, proaspăt Uniterizată, felicitări!) și altul masculin (Claudiu Bleonț), la care se adaugă aportul comic al lui Adrian Andone (oricând de încredere când vine vorba de partituri de acest gen).

Recunosc că am fost surprins când am văzut autorul de la care pornesc cele două părți ale spectacolului – Anton Cehov.

Ia te uită, mi-am zis, Mircea Cornișteanu și-a rafinat preferințele, acum, la senectute.

Dar nu vă îngrijorați sau entuziasmați, după caz.

Claudiu Bleonț îi spune la un moment dat Ceraselei Iosifescu:

Arăți țâță de mâță în doliu!

Toate lucrurile sunt la locul lor. Dacă a scris Cehov așa ceva, îi mănânc operele complete filă cu filă.

Aș putea să caracterizez cele două părți distincte ale reprezentației pe cont propriu, dar, pentru că sunt un umil blooger fără studii teatrale, o să mă slujesc și de suprema instanță a acestei arte, publicul.

De regulă, Două povești de amor se joacă în sala mare a Teatrului din Craiova, însă când am văzut-o eu, s-a ținut în sala mică, plină cu elevi de liceu, însoțiți de câțiva profesori.

Erau din Eșelnița, după cum cum mi-au spus, veniți în vizită în Craiova.

La prima parte a spectacolului, s-au foit, s-au mai uitat pe telefoane, s-au mai înghiontit și au șușotit permanent, fără a fi deranjanți.

Nu e de mirare, asta e bucata îngroșată peste limitele caricaturalului, iar dacă asta le-a dăunat lui Adrian Andone și Ceraselei Iosefescu, vă imaginați ce rezultat a avut combinată cu emfaza endemică a lui Claudiu Bleonț.

Exasperant, vă spun eu.

Cea de-a doua parte, însă, a avut un efect de amuțire asupra liceenilor. Nu s-au mai văzut ecrane de telefoane, nu s-au mai auzit chicoteli.

Nu e de mirare, pentru că e excelent dozată, Claudiu Bleonț reușește să-și tempereze pornirile, Cerasela Iosifescu e în cea mai bună formă, Adrian Andone e simpatic, iar evoluția psihologică e ușurică și distractivă.

Iar când luminile s-au stins, a izbucnit un amalgam încântător de aplauze și chiote.

Publicul, instanța supremă.

Pe un spectator anume îl poți prinde într-o pasă proastă sau într-o dispoziție euforică.

Dar nu poți păcăli o sală întreagă de minți și suflete.

De aceea, când i-am spus în treacăt regizorului, prezent în sală (i-am și auzit vocea cavernoasă când s-a răstit la o doamnă să-și închidă telefonul), ”Felicitări, domnule Cornișteanu, încă vă mai ies chestiile astea!” și i-am văzut zâmbetul sfios, am fost aproape mișcat.

Aproape.

P.S. În prima secvență, Claudiu Bleonț se pișă printr-un gard viu.

Nu, că piesa e bună.

Credit foto: www.tncms.ro.

Furiosa și iute

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!

Cum m-am îmbogățit la Festivalul Shakespeare 2024

Festivalul Shakespeare, ediția 2024 fuse și se duse, dar pe parcursul lui am adunat experiențe strălucitoare, ca niște galbeni, pe care îi port în desaga memoriei, fără să atârne greu, dimpotrivă, facându-mi mintea să zburde mai ușor.

Iată câteva dintre ele:

Emil Boroghină primind premiul pentru Festivalul Shakespeare și păstrându-l pentru sine. Cum ar zice însuși Bardul: Hell, it’s about time!

Parada personajelor din Furtuna lui Robert Wilson.

Costinela Ungureanu și Corina Druc în Regele Lear din Hong Kong. Exotism în exotism.

Apropo, știți bancul cu „Să vină chinezii!”?

Fetele mele gureșe și istețe făcând cunoștință nemijlocit cu Shakespeare (puteți găsi impresiile lor aici), prin intermediul lui Othello (teatru de păpuși).

Tiger Lillies văzuți/ascultați de la înălțime și au fost la înălțime.

Universul sonor al Furtunii lui Robert Wilson.

Mirosul baloților de paie care serveau de scaune în Shakespeare Village.

Scorpia neîmblânzită, toată!

Eu și bloggerii mei, ca niște shakespearei.

Ermetismul provocator al Regelui Lear din Hong Kong (decelabil dacă știi piesa, altfel la revedere).

Tot ce este și face Ariel (Zhaklin Daskalova) din Furtuna lui Robert Wilson – alură de înger al lui Piero della Francesca, coafură de anime și modulații ale vocii precum Mefistofel al Ofeliei Popii.

Furtuna lui Peter Brook, declamată clasic, fără emfază, dar sugestiv.

Tema muzicală a lui Yumeji, compusă de Shigeru Yumebayashi, de neuitat în In the Mood for Love și utilizată cu mare efect în Othello (teatru de păpuși).

Credeți că ați văzut flamenco? Nu, n-ați văzut flamenco până n-ați văzut Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Apropo, vă aduceți aminte de personajul lui John Torturro și de replica lui de căpătâi din The Big Lebowski?

Regele Lear din Hong Kong = laser, frate!

Oscarul pentru coloană sonoră al ediției 2024 a Festivalului Shakespeare merge către Hamletul lui Robert Lepage.

Modul cum amicul Șerban și-a consolidat cunoștințele de spaniolă (cabron, de puta madre, mierda) în Kill Hamlet a celor de la Los Macocos Theater Band.

Romeo și Julieta din Chișinău, cea mai abuzivă, maladivă, dereglată versiune a piesei pe care am văzut-o vreodată. Dar e Romeo și Julieta în toată regula, cu toate cele ce se cuvin.

Costinela Ungureanu strângându-se singură de gât precum Dr. Strangelove or How I Learned to Stop Worrying and Love Shakespeare, în Regele Lear din Hong Kong.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂ!

Tăcerea pe care o impune Pieta cea prelungă din Regele Lear din Hong Kong, momentul de grație al piesei.

Faciesul de Joker drăcesc al lui Trinculo (Stefan Kashev) din Furtuna lui Robert Wilson.

Iago-păpușa țesându-și pânza de păianjen în Othello (teatru de păpuși).

Românismele inspirat grefate pe umorul lui Shakespeare din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor (PE care!).

Înfățișările bruegheliene ale argentinienilor din Los Macocos Theater Band în Kill Hamlet.

Fumăraia din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor. Vorba ceea: Ce se afumă nu se strică.

Corina Druc în hasso kamae (deși avea umerii cam încordați pentru un mânuitor de katana) în Regele Lear din Hong Kong.

Râsul fetiței în roz de mai jos la Kill Hamlet a argentinienilor haioși din Los Macocos Theater Band.

Tensiunea subtilă dintre Prospero și Ariel în Furtuna lui Peter Brook.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

Horatio din Hamletul lui Robert Lepage își face apariția exact ca soru-mea când eram mai mici, iar eu citeam liniștit în sufragerie.

Pendularea impecabilă a lui Sylvain Levitte între un intens Caliban și un voit fad Ferdinand, în Furtuna lui Peter Brook.

Membri ai Operei Române din Craiova perfect integrați în Hamlet – Dansul melancolicului și în timp record.

Trinculo și Stefano din Furtuna lui Peter Brook, doi napolitani vero, cu tarantella cu tot (și erau și gemeni, cred).

Duelul cu eșarfe din Hamletul lui Robert Lepage mi-a adus aminte că s-a născut o stea în gimnastica ritmică românească – Amalia Lică.

Costinela Ungureanu mascată și cu o expresivitate corporală primordială în secvențele onirice ale scaunului și scării din Regele Lear din Hong Kong.

Reconcilierea dintre Prospero și Caliban la finalul Furtunii lui Peter Brook.

Duran Duran și Vivaldi în Furtuna lui Robert Wilson, cântate în punct, contrapunct și megapunct.

Julieta din Chișinău (Corina Rotaru), pretendentă serioasă la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și nu doar cu nurii, ci și cu o panoplie amplă de trăiri.

Apariția lui Hamlet ăl bătrân în piesa eponimă a lui Robert Lepage. O secvență cât o cosmogonie.

Încă o reunire a triadei teatrofile formată din Anda, Dana și subsemnatul.

Jesus Herrera ca Hamlet și dansul lui cu mantia.

Apropo, mai știți faza cu Jesus din Big Trouble?

Alexandru Pleșca alias Mercutio alias Marilyn Manson din Chișinău. Până devine hrană pentru viermi, spectacolul e al lui și numai al lui.

Dedublarea oameni-păpuși din Othello (teatru de păpuși) al Teatrului de Tineret din Georgia.

Alura de Assassin’s Creed a dansatorului în negru (Hugo Sanchez, tiz al fotbalistului mexican de odinioară) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Cassandra Tang prin tot ce face ca bufonul din Regele Lear din Hong Kong.

Romeo din Chișinău (Nicu Ciumașu), care a crescut în ochii mei ca Făt-Frumos, în două ore jumate cât alții în zece, de la un tip inexpresiv la o damnare dostoievskiană spre final.

Monologul lui Hamlet al lui Robert Lepage, conceput ca o kata de floretă. Da, da, da!

Viola (Daria Pentelie) din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor, altă candidată la titlul de Miss Festivalul Shakespeare 2024 și tot prin aceeași combinație de nuri și merite actoricești.

Creatura cu patru picioare (ridicate în sus!), formată din Trinculo și Caliban, din Furtuna lui Peter Brook.

Abuzul lui Hamlet lepageian asupra Ofeliei lepageiene redat coregrafic în toată subtilitatea lui.

Moartea Ofeliei (Begona Arce) din Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Până să se înece, i-a făcut fleașcă pe privilegiații din primul rând.

Laertes ăsta din Hamletul lui Robert Lepage n-are oase în burtă!

Tropăitul în crescendo din Hamlet – Dansul melancolicului. Dios mio!

Melodiile de tot felul din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Scena din Hamletul lui Robert Lepage, cu protagonistul, Guilderstern și Rosencrantz pe vas. Inteligență artistică în stare pură.

Scuipăturile în toate părțile din Romeo și Julieta din Chișinău.

Piesa în piesă din Hamletul lui Robert Lepage. Jucată cu spatele. Cu spatele!

Întâlnirea clandestină dintre Romeo și Julieta din Chișinău, cu sfiala și obstacolele ei.

În timp ce vedeam Hamletul lui Robert Lepage alături de amicii teatrofili Diana și Costache, ce-i trece lui prin minte? Bancul ăla clasic: Ce făcea Hamlet cu pâinea?

Brutalitatea viscerală cu care Capuletul pater familias din Chișinău (Iurie Focșa, excelent pe tot cuprinsul piesei) o alungă pe Julieta, când îndrăznește să se opună măritișului.

Cerasela Iosifescu și profilul ei în rochie neagră în A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor – curat pictură de Whistler.

Aparițiile spectrale ale corului și formației muzicale în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera.

Mercutio din Chișinău zicându-i lui Tybalt din același Chișinău, înainte de duelul fatidic: Cristoșii mă-tii!

Momentele Gertrudei (Lola Jaramillo) în Hamlet – Dansul melancolicului al lui Jesus Herrera. Mater dolorosa de mi corazon.

Șmecheria din Hamletul lui Robert Lepage cu numerele dansante din fața cortinei, pentru a se câștiga timp cu schimbarea decorurilor din spatele ei. Lepage, you old fox! Pardon, e quebecois. Lepage, vieux renard!

Durerea profundă a lui Prospero (Ery Mzaramba) din Furtuna lui Peter Brook, pe care nici toate reconcilierile de la final nu o putut-o ostoi (Mulțumesc amicului Cristi că mi-a deschis ochii asupra acestei perspective).

TOC TOC-ul lui Malvolio din A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor.

Descompunerea sănătății mintale a Ofeliei în Hamletul lui Robert Lepage. Acum n-a mai fost coregrafie, n-a mai fost regie, n-a mai fost meșteșug scenic. Acum am văzut schizofrenia în plenitudinea manifestării ei.

Melodia doinită la înmormântarea Julietei din Chișinău. A ajuns la suflet pe scurtătură.

SCORPIA NEÎMBLÂNZITĂ, TOATĂĂĂĂĂ!

În final, o recomandare pentru organizatori:

La ediția aceasta a existat o secțiune numită UNATC Fringe, așa că la următoarea poate puneți bazele și uneia numite Shakespeare Cringe, la care să participe aceia care, după ce au văzut o piesă, una spun în privat, alta pe Facebook.

Credit foto: Albert Dobrin, Cosmin Stoian, Andrei-Lucian Mustafa, Cristina Marcu, Adelina Căploiu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Se întâmplă multe lucruri care ar avea darul să ne scoată din casă, dar timpul pentru citit e sacru:

The Algebra of Happiness – nu vă speriați, e mai puțină matematică în această carte decât lasă să se înțeleagă titlul. Este mai mult o autobiografie a autorului, punctată de diverse principii pe care acesta le compune din propria experiență și din cercetările psihologiei din ultimele decenii. Scott Galloway nu își ascunde propriile deficiențe, greșelile de tinerețe și traumele care i-au influențat evoluția, dar și influența nebănuită a unor adulți atunci când era copil. Toate astea dau un pic de greutate spuselor sale. Pune mare preț pe relațiile umane, fapt cu care sunt de acord, precizând că i-a luat ceva până să înțeleagă inestimabila lor valoare și, din nou, oglindește propria-mi concepție despre viață. Sunt foarte emoționante paginile despre cum i-a fost alături mamei sale în ultimele luni ale vieții. E greu și glorios să crești un copil, dar este la fel și să îți ajuți pe cei apropiați să plece dintre noi dacă nu liniștiți, atunci într-un mod cât mai decent. O lucrare care nu te jignește spunându-ți că toate lucrurile sunt roz și că nu trebuie decât să ai o atitudine pozitivă.

Understanding Comics – există țări unde benzile desenate sunt la rang de cinste, însă România nu este printre ele, deși am observat un interes crescut înspre ele, mai ales în rândul copiilor și adolescenților. Eu, unul, am parcurs doar câteva câteva volume celebre, precum Maus sau Sin City. Chiar și așa, pot recomanda acest volum al lui Scott McCloud oricărui pasionat de artă sau psihologie. Poate că această din urmă afirmație pare surprinzătoare, însă ce este remarcabil la această lucrare este exact modul impecabil realizat și organizat al autorului de a ne purta prin mecanismele prin care mintea noastră percepe și decodează sintaxa și mesajele acestei arte. Nu mă sfiesc să numesc benzile desenate artă, pentru că McCloud m-a convins că nu e nicio diferență între demersul unui Michelangelo sau Mozart și povestea spusă cu mijloacele specifice acestui mediu vizual și scris. Da, întâlnirea dintre aceste două mijloace de comunicare are ceva unic în benzile desenate. Poate că n-ar trebui să le ignorăm ca material didactic sau ca alternativă de lectură în lupta cu atotputernicele telefoane mobile inteligente.

How to Cure a Fanatic – titlul este foarte îndrăzneț, pentru că, presupunând că nu sunt eu însumi un fanatic, recunosc că am eșuat în cea mai mare parte din situațiile când a fost să dialoghez cu o astfel de persoană. De fapt, nici nu știu dacă mi-a ieșit vreodată. Amos Oz are câteva precepte, simple, dar expuse cu atât har scriitoricesc, încât m-a convins pe deplin să nu (mai ajung) niciodată un fanatic. Israelian crescut și trecut prin multe încercări, autorul aplică propriile-i spuse la eternul conflict dintre coreligionarii/compatrioții săi și palestieni și, deși cartea este scrisă acum aproape cincisprezece ani, ideile sale au parcă și mai multă forță în lumina evenimentelor din Gaza din ultimele luni. Câtă dreptate are când spune că acolo nu este vorba despre două părți clar definite în antagonismul lor, ci între unii care au dreptate și alții care au la rându-le dreptate. Greu, greu de tot. Dar nu trebuie să ne pierdem umanitatea, toleranța și indispensabilul umor.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Patru fete dezghețate și Othello (teatru de păpuși)

Chiar în momentul când scriu aceste rânduri, Festivalul Shakespeare din Craiova, ediția 2024, este în plină desfășurare, așa că am profitat de ocazie și le-am dus pe fetele cele gureșe și istețe la o piesă de teatru, Othello (teatru de păpuși) a Teatrului pentru Tineret „Nodar Dumbadze” din Georgia.

Pentru detalii privind distribuția și regia spectacolului, puteți consulta site-ul oficial al festivalului.

Împrejurări potrivnice ne-au văduvit de prezența a două dintre ele, așa că mai jos aveți răspunsurile a patru dintre ele la chestionarul deja încetățenit de după vizionare.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cum Othello și-a schimbat tonul vocii la diferite fraze; gesturile păpușilor.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă cum băga Iago strâmbe și cum îl mințea pe Othello.

Viclenia lui Iago.

Iago, pentru că era foarte isteț.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Nu mi-a plăcut povestitorul (era ciudat).

Nu mi-a plăcut la piesă că era în altă limbă.

Nu mi-a plăcut că vorbeau în altă limbă, pentru că trebuia să fii atent în mai multe părți.

Că Othello era ușor de influențat.

Merge să folosim păpuși pentru o piesă tragică?

Da, să zicem, dat tot actorii oameni transmit mai bine sentimentele.

Merge să folosim păpuși la o piesă, dar arată mai tragic cu persoane.

Da, dar tot actorii-oameni sunt mai interesanți.

Da, pentru că e la fel de interesant.

Cine e mai vinovat, Iago sau Othello, și de ce?

Othello, deoarece e prea credul, sunt mulți oameni ca Iago, așa că trebuia să ia decizii mai bune.

Othello este mai vinovat, deoarece nu trebuia să asculte de Iago.

Othello, deoarece era ușor de influențat și rapid la mânie.

Othello, pentru că era ușor de influențat și nu mai gândea.

Ce ar fi trebuit să facă Desdemona, astfel încât să evite tragedia?

În locul ei i-aș zice că, dacă nu mă crede, mă despart de el.

Desdemona trebuia să vină cu mai multe argumente că nu era vinovată.

Ar fi putut să-l ucidă pe Othello.

Să-l omoare pe Othello (sau să se despartă).

Ca și în dățile precedente, când am mers cu fetele cele dezghețate la teatru, reies niște concluzii interesante.

Personajele negative sunt al naibii de fascinante. Vedeți cum Iago a luat prim-planul, așa cum suntem de-a pururi captivați de figuri malefice precum Jokerul lui Heath Ledger sau colonelul Landa al lui Christoph Waltz sau Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

E îmbucurător că, deși exponente ale unei generații care petrece mult timp cu nasul în ecran, fetele încă văd frumusețea și expresivitatea figurilor omenești mai presus de orice. Aici vă văd, totuși, nevoit să intervin și să spun că ansamblul de gesturi ale păpușilor mânuite de artiștii georgieni era splendid. O umanitate redusă la miniatură, dar umanitate fără doar și poate.

Experiența multiculturală a unei piese într-o limbă străină, care necesita lectura instantanee a unor subtitrări, nu e facilă, dar e o provocare de care copiii nu trebuie feriți.

Sunt încântat să văd că Othello nu e menajat deloc pentru tarele lui. Mă încumet să spun că această generație învață repede scepticismul sănătos și mecanisme de apărare împotriva dezinformării, care au explodat odată cu proliferarea rețelelor de socializare.

Nu în ultimul rând, cred că o să avem probleme în viitor în a găsi interprete credibile ale rolului Desdemonei celei sfioase.

Fetele de-acum nu mai înghit prostii de la un gelos turbat, ba, după cum vedeți, o să-i dea și vreo două.

Și bine i-ar face.

Credit foto: www.shakespearefestival.online.