Raportat la contribuția cu nominalizări, cred că Blonde a beneficiat de cea mai amplă expunere mediatică din sezonul acesta de Oscar.
Și nu neapărat dintre cele mai fericite, dat fiind purcoiul de candidaturi la Zmeura de Aur cu care a fost blagoslovită.
Pe de o parte, aversiunea față de filmul lui Andrew Dominik este pedeapsa pentru spulberarea unui refugiu colectiv de drăgălășenie. Da, știm cu toții că Marilyn Monroe n-a dus-o prea bine în cap, dar să distrugi și atmosfera din filmele ei, inclusiv sacrosanctul Some Like It Hot, e prea mult. Avem nevoie de bombonică, nu de fiere.
Pe de altă parte, Blonde este un film prost.
Nu neapărat ca realizare, deși uneori uzează de niște figuri de stil audio-vizuale care se nimeresc ca oiștea-n gard (exemplu: copilul nenăscut care vorbește cu mă-sa).
Ce te descurajează până la aversiune este, însă, modul cum pelicula înțelege să își promoveze ideea extremă. E ca și cum cineva încearcă să te convingă urlându-ți în față și umplându-te de salivă.
Norma Jean alias Marilyn Monroe de aici este abuzată, folosită și trădată de toți care îi ies în cale, inclusiv de cei care îi câștigă vremelnic încrederea.
Nu că lumea artelor n-ar avea din abundență așa ceva (vezi cazul recent cu marele regizor al Avarului din Craiova), dar emfaza pe care regizorul o pune în fiecare secvență denotă mai mult decât lipsă de talent, ci de chiar de minte.
Nu ține scuza că Blonde nu e o biografie propriu-zisă, ci ecranizarea unui roman de Joyce Carol Oates. S-au văzut adaptări mai bune de cărți mai grele.
În atare condiții de cinematografie defectuoasă, interpretarea Anei de Armas e aproape miraculoasă. Nu doar că îndură martiriul în variile lui forme, dar evoluează de-a lungul lui. De la Norma Jean, peste care există un strat de Marilyn Monroe ajunge la o Marilyn Monroe care cotropește tot ce mai rămâne din personalitatea chinuită, dar autentică a ființei-sursă.
Un asemenea angajament într-ale suferinței este, îndeobște, materie primă pentru un sezon de Oscar (vezi Jokerul lui Joaquin Phoenix), dar există o scenă luminoasă, care înnobilează condiția de ciuca bătăilor a actriței.
Poate nu e o întâmplare că împarte acest moment cu cel mai înzestrat actor al distribuției, Adrien Brody pe post de Arthur Miller.
Ea îi prezintă versiunea proprie asupra unui personaj feminin dintr-o piesă a lui. El are revelația adâncii semnificații a acestui personaj (izvorât din surse autobiografice) și e zguduit de plâns, mulțumindu-i că i-a deschis ochii.
Și, pentru prima și singura dată, Marilyn Monroe se vede admirată și pentru altceva decât pentru nurii platinați.
Iar Ana de Armas redă această bucurie atât de frumos, încât închei articolul aici, cu un mesaj de 8 Martie pentru toate femeile:
Doamnelor, indiferent ce vi se spune, mai contează și sufletul!
Glass Onion – A Knives Out Mystery
Everything Everywhere All at Once