Judy the Obscure

În spatele sclipitoarelor imagini ale Hollywoodului sunt multe povești pilduitoare și triste despre prețul piperat al succesului.

Despre viața lui Montgomery Clift s-a spus că a fost o prelungă sinucidere.

S-ar aplica și lui Judy Garland, iar coincidența face că și el, și ea s-au stins în jurul aceleiași vârste (el 46, ea 47), iar ultimele lor roluri remarcabile au fost în același film – The Judgement at Nuremberg.

Despre Montgomery Clift nu știu să se fi realizat încă o biografie, dar despre interpreta de neuitat a lui Dorothy avem Judy, cu o Rene Zellweger într-un rol de Oscar.

Povestea este un crâmpei din finalul lungii ei agonii, adică seria de concerte susținute de Garland în Londra, în ultimul an al vieții.

Deja o epavă din punct de vedere psihic, ba chiar și fizic, artista e o versiune feminină de Atlas care duce în spate o sumedenie de traume. Nu întâmplător, când nu e pe scenă, protagonista e adusă de spate, aproape înfrântă de presiunile la care a fost supusă de mică, dar și de propriile greșeli.

Iar postura e doar un element din deplina dedicare a actriței față de rol. Impresionant e accentul prin care încearcă să îl recreeze pe al lui Garland, zâmbetul chinuit care ascunde de fapt o mare suferință (vezi și cazul Paul Mescal în After Sun), dar mai ales performanța vocală.

Căci Renee Zellweger cântă ea însăși, iar a-ți asuma riscul de a interpreta melodii arhicunoscute ale unei figuri deja de legendă și nu oricum, ci cu discrete defecte impuse de starea psihică a personajului, este într-adevăr materie primă de Oscar.

Pelicula regizată de Rupert Goold n-are cusururi mari într-ale realizării, însă nici nu are prea multe de oferit în afara amplului studiu de caz psihologic oferit de protagonistă.

Poate Jessie Buckley drept aceea care o asistă și îi rezolvă mofturile divei decăzute oferă o fărâmă de umanitate, iar secvențele din trecut, când se conturează mecanismul inuman care a transformat-o pe ingenua Judy Garland într-un produs mediatic, sunt eficiente, dar simpliste.

Ne rămâne, totuși, scena de final, atât de emoționantă, încât reușește să o reabiliteze pe Judy Garland, așa cum deznodământul din Bubba Ho-tep ni-l reconstruiește pe Elvis Presley așa cum ne-am fi dorit să fie.

Marii artiști au fost oameni ca toți oamenii, însă noi avem nevoie de ei ca semizei.

Sezon de Oscar 2022 – The Lost Daughter

De când urmăresc cu atenție, dar fără îngrijorare, sezoanele de Oscar, au constatat că există mai întotdeauna câte un film care bifează nominalizări importante, dar care nu se regăsește în lista cea lungă pentru statueta supremă (bineînțeles, asta se aplică de când s-a reintrodus sistemul cu mai multe de cinci producții desemnate acolo).

Mă gândesc la Foxcatcher sau The Master, iar acum i se aplică peliculei The Lost Daughter, scrisă și regizată de Maggie Gyllenhaal, care și-a pus în cap să transpună pe ecran un roman de Elena Ferrante și care a făcut-o cu acea inspirată apăsare, proprie actorilor ajunși de partea cealaltă a camerei.

Motivul pentru care filmul n-a prins lista celor zece este că, în ciuda virtuților, și nu puține, pe care le are, este atât de lent, încât privitorii au adormit și n-au mai apucat să-și exercite dreptul la vot.

O profesoară de vârsta a doua se instalează pe o insulă grecească în timpul vacanței de vară și, din cauza singurătății și a interacțiunii cu alții de prin zonă, manifestă treptat un arsenal consistent de angoase și dezechilibre sufletești, a căror sursă ni se dezvăluie prin amintiri în care vedem cum versiunea ei mai tânără a avut de gestionat ambiții de intelectuală și ipostază de mamă de fete neastâmpărate.

Într-un rol cu adevărat principal (nu precum cel din The Favourite), Olivia Colman demonstrează că este una dintre cele mai înzestrate interprete ale momentului. Variația subtilă sau elocventă a grimaselor, aerul chinuit cu care răspunde la anumite întrebări, tăcerile semnificative compun o personalitate pe care încerci să o decodezi și să o judeci. Și nu îți iese de două ori la fel.

Întru complicarea speței intervine versiunea ei mai tânără, jucată cu egală eficiență emoțională de Jessie Buckley, iar faptul că ambele actrițe sunt nominalizate este o recunoaștere a coerenței psiho-temporale a personajului (o performanță similară cu a tandemului Judi Dench/Kate Winslet din Iris), liant fiind și modul cum Maggie Gyllenhaal ne servește picătură amară după picătură amară, într-o demonstrație a zicalei că nu poți fugi de tine însuți.

Sau însăți.

Un amănunt simpatic este că această ediție a Oscarurilor aduce o parțială curățare a CV-urilor interpretative ale protagoniștilor din porcărioara Fifty Shades of Gray – Jamie Dornan în Belfast și Dakota Johnson aici, minunat amestec de lascivitate și vulnerabilitate.

În Grecia, cu cerul ei de cleștar și cu soarele ei arzător s-a născut filosofia.

Asta înseamnă Gnothi seauton a.k.a. Noscpe te ipsum a.k.a. Să te cunoști pe tine însuți.

Ceea ce e uneori e insuportabil.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home