michael shannon | Caiet de insemnari

Ca între oameni

By Iulian in Filme 16 decembrie 2025 0 Comment

La Nurnberg a avut una dintre cele mai importante judecăți din istorie, așa că îmi permit și eu să vin cu o judecată de valoare asupra filmului Nuremberg din 2025 în comparație cu cel cu subiect similar din 1961.

E o nedreptate ca acesta să fie considerat net inferior aceluia.

Da, regizorul-scenarist James Vanderbilt se lasă în câteva rânduri furat de locuri comune hollywoodiene, dar acestea sunt integrate tramei narative și nu stânjenesc mesajul pe care își propune să îl transmită.

Iar o diferență majoră între cele două creații cinematografice nu e un neajuns, dimpotrivă.

Judgement at Nuremberg al lui Stanley Kramer vizează idei și contradicții, ilustrate de diversele personaje care îl populează. Justiție vs dreptate, deficiențe vs. inteligență, oratorie vs. sinceritate și, mai presus de toate, logică vs. moralitate sunt antinomiile care se perindă în sala de judecată, iar concluziile desprinse pot fi aplicate istoriei ca întreg, nu doar Holocaustului.

Aici, însă, totul are oamenii în prim-plan.

Un psihiatru american pe nume Douglas Kelly este însărcinat să îi testeze pe liderii naziști capturați înainte să își facă singuri felul, pentru a stabili dacă sunt apți mintal pentru a fi supuși unui proces autentic.

Pe parcurs, ajunge să îi înțeleagă și să lege relații umane cu ei, în special cu Hermann Goring, cel mai înalt oficial supus acestor proceduri juridice.

Din noianul de interacțiuni, parte inspirate din realitate, parte fictive, ajungem să constatăm că învinșii naziști sunt oameni, nu ființe supranaturale malefice, iar învingătorii americani și aliații lor nu sunt lipsiți de păcate sau defecte.

Această ambiguitate, care nu e niciodată insultătoare și care, spre lauda scenariului, rămâne în limitele rezonabilului, e realizată cu acea calitate a Nuremberg care îl apropie cel mai mult de ilustrul predecesor – calitatea deosebită a interpretărilor.

Bune saubrele, există multe personaje secundare care au momentele lor de grație, când atenția noastră e în primul rând asupra lor.

Michael Shannon este un om al legii animat de idealuri nobile, dar făr’ de fler retoric, Richard E. Grant e cinic, dar iscusit, iar John Slattery e un comandant dintr-o bucată, dar nu total lipsit de înțelegere.

Evident, caimacul plăcerii, căci se poate vorbi și de așa ceva într-un asemenea film, e luat de schimburile de replici dintre doctor și pacient, dintre Kelly și Goring, dintre două Oscaruri care se fac simțite din plin.

Rami Malek nu e un monument de integritate, ba chiar are ceva de șmecheraș în anumite momente, dar asta nu aduce atingere idealurilor pe care le întruchipează, ci doar presară nuanța necesară demersului cinematografic ca întreg.

De cealaltă parte, Russell Crowe e colosal și nu mă refer aici doar că s-a făcut o namilă de om, lucru pe care îl exploatează fără rețineri.

Performanța lingvistică e impresionantă, are un accent german consistent pe tot cuprinsul peliculei, dar chiar vorbește în acea limbă în destule momente. Acesta este, totuși, doar glazura prestației sale impunătoare.

Ce e cu adevărat memorabil este cum îl face pe Goring să pară mai competent decât trebuie să fie fost și mult mai charismatic decât era cu siguranță. Nu credeam că vreun tartor nazist poate fi recreat la fel de multifațetat cum a reușit odinioară Bruno Ganz cu Hitler în Der Untergang.

Nu mai vrea Russell Crowe să aibă de-a face cu Oscarurile, că, dacă și-ar fi pus mintea, cred că înhața o nominalizare pentru rolul ăsta.

S-a reproșat lui Nuremberg că ar conține multe inexactități istorice.

Dincolo de orice dramatizare a dialogurilor și a situațiilor, ca și în Judgement at Nuremberg, și aici ni se prezintă imagini reale din acele abisuri ale naturii umane, lagărele de concentrare naziste.

Atunci înțelegem că Nuremberg, cum o fi el, e un film necesar.

Se aude zăngănit de arme tot mai tare în lume, iar oamenii redescoperă gustul nociv al extremismului.

Merită să li se aducă aminte la ce pot duce toate astea.

Și ce avem de făcut pentru a împiedica ororile.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Knives Out

By Iulian in Filme 3 februarie 2020 0 Comment

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

1917

Klaus

Little Women

Cui dam Oscarul in 2018? – The Shape of Water

By Iulian in Filme 6 februarie 2018 0 Comment

Sa ai 13 nominalizari la Oscar nu-i de ici, de colo, iar The Shape of Water e fara indoiala un film cum nu apare prea des, insa daca e sa dau un raspuns la intrebarea sub egida careia analizez candidatele si candidatii la statuete din acest an, acum ar fi unul negativ categoric.

Povestea propusa de pelicula lui Guillermo del Toro e binestiuta: o tipa muta se indragosteste de o creatura subacvatica inchisa in laboratorul unde lucreaza ca femeie de serviciu, iar de aici rezulta alegorii ale dragostei, misiunii de dincolo de datorie, alienarii si discriminarii. De mentionat ca actiunea are loc intr-un perioada de Razboi Rece cu tuse suprarealiste, de aici tonurile si stilistica decorurilor si a imaginilor.

Poate ca as fi fost mai ingaduitor cu The Shape of Water, daca n-ar fi existat stralucitul predecesor El laberinto del fauno, cu care are multe in comun, prea multe, lipsindu-i, insa, brutalitatea frusta si inventivitatea intruziunii imaginarului in plan real.

Din punct de vedere strict tehnic, lui Guillermo del Toro i se cuvin laude prelungi pentru tot ce construieste in The Shape of Water, dar sa consideri ca performanta sa o depaseste pe a lui Christopher Nolan in Dunkirk inseamna sa te lasi orbit de subiectul inadaptatilor care isi gasesc implinirea si a iubirii care transcende totul. Sper ca votantii de la categoria asta nu vor cadea prada acestei prejudecati si vor rasplati adevarata grandoare regizorala.

Aceeasi impresie de bun, dar nu extraordinar, mi-a lasat si scenariul, care concureaza la categoria original cu al lui Martin McDonagh in Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. Conventional in esenta, are meritul ca nu lasa reflectorul doar asupra lui Sally Hawkins si a idilei ei amfibiene, ci le permite personajelor secundare care o inconjoara si despre care voi vorbi mai jos sa isi revendice o personalitate proprie, cu anumite conflicte interioare care influenteaza actiunea. Din nou imi exprim speranta ca membrii Academiei vor avea intelepciunea sa se indrepte spre originalitate si sa respinga cliseele, oricat de dichisit ar fi ambalate.

La cea mai buna actrita intr-un rol principal nu-mi fac griji; fara a fi o frumusete, Sally Hawkins are o dragalasenie aparte si reuseste sa fie expresiva fara a uza de voce, insa chiar si cei mai aprigi detractori ai lui Three Billboards Outside Ebbing, Missouri se inclina in fata coplesitoarei interpretari a lui Frances McDormand.

Actorii din rolurile secundare sunt, fara exceptie, excelenti si aproape ca imi pare rau ca doar unii dintre ei au primit recunoastere prin nominalizari: Octavia Spencer este simpatica din oficiu si ii mai si revin cele mai amuzante replici, iar Richard Jenkins este suprinzator prin fragilitatea pe care o ascunde in spatele debitului verbal, lui fiindu-i rezervate cele mai subtile momente de epifanie sau introspectie.

La fel de impresionanti sunt si Michael Shannon, care isi revarsa imensul potential interpretativ intr-un personaj negativ ingrosat, dar infricosator, si Michael Stuhlbarg, un actor intr-o fulminanta ascensiune (pe care mai deunazi il laudam pentru partitura din Call Me by Your Name) in rolul spionului sovietic prins intre loialitatea fata de Mama Rusie si pasiunea autentica pentru stiinta. Caricatural, dar hilar este si supervizorul nevricos si servil jucat de David Hewlett.

Un ultim duel pe care The Shape of Water il pierde, din punctul meu de vedere, este cel al coloanei sonore: Alexandre Desplat are multe reusite la activ (Moonrise Kingdom si Grand Budapest Hotel sunt printre cele mai recente), insa aici insoteste actiunea intr-un mod deloc iesit din comun: ba o arie frantuzeasca la momentele romantice, mai niste sunete stridente la momentele de tensiune si tot asa. Sunt departe de simplitatea ticaitului insuportabil prin care Hans Zimmer sporeste superbul calvar pe care il traim in Dunkirk.

Da, The Shape of Water are 13 nominalizari, insa cantitatea nu reprezinta intotdeauna si calitatea suprema; la mine nu figureaza nici macar in top 3.

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

Sezon de Oscar 2017 – Nocturnal Animals

By Iulian in Filme 12 martie 2017 2 Comments

Da, s-a terminat oficial sezonul Oscarurilor, si inca intr-un mod de pomina, insa, ca si in alti ani, vizionari tardive imi releva pelicule care ar fi meritat mai mult atentie din partea Academiei.

In cazul de fata, mi se pare aproape insultator ca Nocturnal Animals n-are decat o amarata de nominalizare, pentru actor in rol secundar, in timp ce pelicule inferioare din punct de vedere estetic, precum Hacksaw Ridge sau Hidden Figures, au fost blagoslovite cu mai multe.

Era greu pentru regizorul Tom Ford sa se strecoare in categoria dirijorilor, insa chiar l-au nedreptatit nefacandu-i loc la scenariu adaptat, unde s-au regasit Lion si Hidden Figures.

Argumentul care imi sustine revolta este ca Nocturnal Animals opereaza pe trei planuri narative, impecabil imbinate intru nelinistea privitorului: o patroana de galerie de arta, cu o viata goala si casnicie muribunda, primeste un manuscris de la primul sot, iar povestea macabra pe care o lectureaza o impinge sa rememoreze traseul dureros al relatiei cu respectivul consort.

Inteligenta scenariului consta in faptul ca o impinge atat pe protagonista, cat si pe tine, spectatorul teoretic detasat, spre eroarea euristica a narativitatii, despre care au scris Daniel Kahneman et comp.

Un construct fictiv – romanul scris de sot – capata sensuri, pe masura ce genereaza anamneza cititoarei, iar noi acceptam succesiunile de amintiri si de evenimente imaginare ca pe ceva natural si le conferim sensuri la randul nostru. Satisfactia de final (eu, unul, am simtit-o si va invit si pe voi sa fiti la fel de sinceri) este, insa, iluzorie si nu demonstreaza decat ca suntem un lector in fabula ascultator, care s-a lasat prada unei manipulari de manual.

Aceasta este cinematografia de calitate: iti ofera lectii practice despre limitele auto-controlului emotional si cognitiv.

Scenariul functioneaza si pentru ca beneficiaza de un montaj elaborat cu precizie, precum si de imagini si decoruri care sustin alternanta planurilor narative (luxul impersonal din cel real vs. desertul amenintator-poetic din cel fictiv). Si aici ar fi fost loc de niste nominalizari.

Cei doi actori principali, Amy Adams si Jake Gyllenhaal nu aveau ce pretentii sa emita, au prestatii corecte, dar departe de potentialul pe care l-au etalat cu alte ocazii. De foarte mare efect sunt aparitiile episodice ale lui Michael Sheen (care are un minunat discurs despre beneficiile absurditatii) si Laura Linney, odioasa si lucida in rolul mamei.

Nominalizarea pentru rol secundar al lui Michael Shannon ii mai mantuieste pe cei din Academie. S-a vorbit mult despre faptul ca a fost preferat lui Aaron Taylor-Johnson, aureolat de castigarea Globului de Aur la aceeasi categorie. Acesta din urma face un rol detestabil, adecvat mecanismului psihologic pe care filmul vrea sa il puna in miscare, e un dezaxat imprevizibil si sfidator, cu reactii ample, care prind usor la public.

De cealalta parte, Michael Shannon, cu figura-i brazdata, vocea hipnotica si glasul de tabagist, reuseste sa se intrupeze intr-un personaj mai palpabil decat toate celelalte si sa fure, fara exceptie, prim-planul in fiecare scena in care apare. Intr-un fel, duelul actoricesc dintre el si Aaron Taylor-Johnson este, in miniatura, acelasi precum cel dintre Denzel Washington si Cassey Affleck – interpretarea ce mosteneste teatrul si cea pe care numai filmul, cu specificul sau, o poate genera si exploata.

Nocturnal Animals mi-a readus aminte de ce e indicat ca la Oscaruri sa luam aminte nu numai la favoriti, ci si la marginalizati.

Manchester by the Sea

Hidden Figures

Lion