La Nurnberg a avut una dintre cele mai importante judecăți din istorie, așa că îmi permit și eu să vin cu o judecată de valoare asupra filmului Nuremberg din 2025 în comparație cu cel cu subiect similar din 1961.

E o nedreptate ca acesta să fie considerat net inferior aceluia.

Da, regizorul-scenarist James Vanderbilt se lasă în câteva rânduri furat de locuri comune hollywoodiene, dar acestea sunt integrate tramei narative și nu stânjenesc mesajul pe care își propune să îl transmită.

Iar o diferență majoră între cele două creații cinematografice nu e un neajuns, dimpotrivă.

Judgement at Nuremberg al lui Stanley Kramer vizează idei și contradicții, ilustrate de diversele personaje care îl populează. Justiție vs dreptate, deficiențe vs. inteligență, oratorie vs. sinceritate și, mai presus de toate, logică vs. moralitate sunt antinomiile care se perindă în sala de judecată, iar concluziile desprinse pot fi aplicate istoriei ca întreg, nu doar Holocaustului.

Aici, însă, totul are oamenii în prim-plan.

Un psihiatru american pe nume Douglas Kelly este însărcinat să îi testeze pe liderii naziști capturați înainte să își facă singuri felul, pentru a stabili dacă sunt apți mintal pentru a fi supuși unui proces autentic.

Pe parcurs, ajunge să îi înțeleagă și să lege relații umane cu ei, în special cu Hermann Goring, cel mai înalt oficial supus acestor proceduri juridice.

Din noianul de interacțiuni, parte inspirate din realitate, parte fictive, ajungem să constatăm că învinșii naziști sunt oameni, nu ființe supranaturale malefice, iar învingătorii americani și aliații lor nu sunt lipsiți de păcate sau defecte.

Această ambiguitate, care nu e niciodată insultătoare și care, spre lauda scenariului, rămâne în limitele rezonabilului, e realizată cu acea calitate a Nuremberg care îl apropie cel mai mult de ilustrul predecesor – calitatea deosebită a interpretărilor.

Bune saubrele, există multe personaje secundare care au momentele lor de grație, când atenția noastră e în primul rând asupra lor.

Michael Shannon este un om al legii animat de idealuri nobile, dar făr’ de fler retoric, Richard E. Grant e cinic, dar iscusit, iar John Slattery e un comandant dintr-o bucată, dar nu total lipsit de înțelegere.

Evident, caimacul plăcerii, căci se poate vorbi și de așa ceva într-un asemenea film, e luat de schimburile de replici dintre doctor și pacient, dintre Kelly și Goring, dintre două Oscaruri care se fac simțite din plin.

Rami Malek nu e un monument de integritate, ba chiar are ceva de șmecheraș în anumite momente, dar asta nu aduce atingere idealurilor pe care le întruchipează, ci doar presară nuanța necesară demersului cinematografic ca întreg.

De cealaltă parte, Russell Crowe e colosal și nu mă refer aici doar că s-a făcut o namilă de om, lucru pe care îl exploatează fără rețineri.

Performanța lingvistică e impresionantă, are un accent german consistent pe tot cuprinsul peliculei, dar chiar vorbește în acea limbă în destule momente. Acesta este, totuși, doar glazura prestației sale impunătoare.

Ce e cu adevărat memorabil este cum îl face pe Goring să pară mai competent decât trebuie să fie fost și mult mai charismatic decât era cu siguranță. Nu credeam că vreun tartor nazist poate fi recreat la fel de multifațetat cum a reușit odinioară Bruno Ganz cu Hitler în Der Untergang.

Nu mai vrea Russell Crowe să aibă de-a face cu Oscarurile, că, dacă și-ar fi pus mintea, cred că înhața o nominalizare pentru rolul ăsta.

S-a reproșat lui Nuremberg că ar conține multe inexactități istorice.

Dincolo de orice dramatizare a dialogurilor și a situațiilor, ca și în Judgement at Nuremberg, și aici ni se prezintă imagini reale din acele abisuri ale naturii umane, lagărele de concentrare naziste.

Atunci înțelegem că Nuremberg, cum o fi el, e un film necesar.

Se aude zăngănit de arme tot mai tare în lume, iar oamenii redescoperă gustul nociv al extremismului.

Merită să li se aducă aminte la ce pot duce toate astea.

Și ce avem de făcut pentru a împiedica ororile.