Sezon de Oscar 2025 – Ainda Estou Aqui

Îi încearcă pe mulți pe mapamondul ăsta dorul autocrației.

Guvernarea acea dictatorială care pune ordine în societatea decăzută.

Ce pierd din vedere, însă, este prețul nu piperat, ci de-a dreptul dezastruos care trebuie plătit.

Și nu se plătește la nivel de PIB, ci mai ales la nivel individual.

Este ceea ce se întâmplă familiei din Ainda Estou Aqui (Sunt încă aici), formată dintr-un tată arhitect, mamă casnică, dar cu preocupări intelectuale, și cinci copii (patru fete și un băiat), de diverse vârste.

Trăiesc într-o Brazilie sub dictatura militară a anilor ’70 ai secolului trecut, dar au o existență prosperă și chiar idilică. Tatăl are un trecut anti-sistem și pare a se angaja în mici acțiuni subversive, însă, per ansamblu, le merge bine: plajă, prieteni, veselie.

Asta până într-o zi, când el este ridicat de poliție fără prea multe explicații, ba chiar și soția și una dintre fiice au de îndurat calvarul detenției și interogatoriului, care nu prea respectă drepturile și libertățile constituționale ale unei așa-zise democrații.

Această cădere din paradis este totodată și ridicarea Fernandei Torres, actrița din rolul principal.

Interpretarea ei multidimensională, de soție care încearcă să-și găsească soțul, de mamă care încearcă să îi protejeze pe copiii mai mici și să devieze interogațiile celor mai mari și, nu în ultimul rând, de cetățean supus opresiunii unui regim arbitrar, e monumentală.

Se complică și mai mult cursa la Oscaruri din care mai fac parte Mikey Madison și Demi Moore.

Foarte expresivi sunt și cei tineri care o înconjoară, fiecare dintre copii filtrând tragedia în felul său, iar această perspectivă multiplă asupra efectelor profunde ale unei dictaturi este sfâșietoare.

Regizorul Walter Salles rezistă tentației de a dezumaniza excesiv sistemul. Oamenii care îl servesc nu par monstruoși, pentru că așa și este.

Sunt simple unelte ale unei acumulări nesănătoase a puterii.

Există, însă, unele semne cutremurătoare, precum imaginea fugitivă a unui chiștoc strivit pe podea cu sânge uscat sau urlete insuportabile care amuțesc apoi în mod funest.

Finalul are ceva înduioșător, dar este trist.

Înduioșător, știind că acea ipostază venerabilă a protagonistei este jucată de chiar mama ei din realitate, Fernanda Montenegro, care, acum aproape treizeci de ani, era ea însăși în centrul unui alt film bralizilian remarcabil, regizat de același Walter Salles și intitulat Central do Brasil, pentru care a primit o nominalizare la Oscar, la fel ca fiica ei aici.

Trist, pentru că Ainda Estou Aqui este un titlu polivalent.

Este despre rezistența în fața tiraniei.

Dar este și despre rănile pe care aceasta le provoacă și care nu se vindecă prea ușor.

Sau nu se vindecă niciodată.

Aviz tuturor amețiților pe care îi aminteam la început.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

The Apprentice

Sezon de Oscar 2025 – The Apprentice

Iată-ne ajunși și la acel film din acest sezon de Oscar care are o contribuție românească.

Că, de, de când Sebastian Stan a început să fie faimos, ni l-am însușit, de parcă și-ar fi făcut începuturile actoricești la Bulandra, iar primele roluri l-ar fi găsit sorbind ciorbă prin peliculele unui Puiu sau Mungiu.

Și, motiv suplimentar de mândrie patriotică, a primit nominalizarea la cel mai bun actor înfățișându-l pe cel mai nașparliu personaj din toată competiția (incluzând aici și pocitania în care se transformă Demi Moore în The Substance) – Donald Trump.

The Apprentice îl prezintă pe un tânăr și mult mai nesigur Trump, intrat sub aripa unui avocat fără scrupule, care îl învață toate cele la care suntem martori acum – distorsionarea adevărului, neacceptarea înfrângerii și, așa cum bine o formulează consoarta Ivana (o excelentă Maria Bakalova), lipsa completă de rușine.

Toate acestea îl propulsează pe blondul mogul către succes și decădere morală și îl fac chiar să uite bruma de recunoștință față de propriul mentor.

Curat cronică unei ucenicii de Lord Sith.

O întrebare legitimă este dacă acest portret se inspiră din Donald Trump de atunci sau îl vizează pe cel de acum, boșorogul prezidențial portocaliu care dă de pământ cu orice formă de stabilitate în America sau lumea întreagă.

Oricum ar fi, Sebastian Stan face o treabă senzațională în a-i reda grimasele pe care, din păcate, am ajuns să i le cunoaștem prea bine, precum și limbajul limitat la superlative ieftine, lăsând pe ici, pe colo, să transpară câte o fractură de regret sau îndoială. Nu vă temeți, momentele astea sunt scurte și trec repede.

Ba, ca o deliberată simetrie, cel care regăsește o brumă tardivă de umanitate este inițial odiosul Roy Cohn, interpretat atât de complex de Jeremy Strong, încât regăsești în el atât autismul lui Raymond al lui Dustin Hoffman, cât și psihopatia lui Gordon Gekko al lui Michael Douglas.

Fără a fi vreo capodoperă, regizat cu mână sigură de Ali Abbasi, The Apprentice e un film care merită văzut acum, cât se mai poate.

Că, la cum evoluează lucrurile în ”țara tuturor posibilităților”, e posibil ca peste vreun an să fim acuzați de lezmaiestate și trimiși în lagărele de muncă din Groelanda, la acel moment deja al 52-lea stat al SUA (Canada fiind al 51-lea, în caz că nu vă iese socoteala).

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

The Brutalist

Sezon de Oscar 2025 – The Brutalist

Iată-ne ajunși la marele favorit al acestei ediții a Oscarurilor, The Brutalist.

Un film cu o lungime descurajantă (trei ore și jumătate), pe care, însă, o gestionează inteligent, introducând chiar în însăși structura lui un antract cu stil realizat.

O mostră de decență față de spectatori, care îndulcește bănuiala gravă despre care voi vorbi la finalul articolului.

Ca tematică, pelicula co-scrisă și realizată de foarte tânărul Brady Corbet (pe care, ce chestie, l-am văzut adolescent în tulburătorul Mysterious Skin) are ambiția să fie deopotrivă grandioasă și intimă și acționează pe multe planuri: traumele supraviețuitorilor Holocaustului, zbaterile imigranților din SUA, relația comanditar grandoman vs. artist încăpățânat, precum și putreziciunea morală a proaspăt îmbogățiților americani (vezi The Great Gatsby).

Ce să mai, un film croit pentru Oscar, mai ales în contextul actual.

Faptul că aceste direcții sunt urmate, cu toate ambiguitățile lor, este remarcabil, dar tot ansamblul vine cu un preț – o lentoare care nu poate fi pe placul oricui, precum și aerul de incomplet, precum o construcție monumentală care e abandonată pe la mijlocul proiectului.

Despre regia lăudată a lui Corbet am niște obiecții.

În primul rând, se vede acea apăsare stilistică pe care am observat-o de-a lungul timpului la actorii trecuți de cealaltă parte a camerei.

Aproape toți (Clint Eastwood e excepția care mi vine în minte) au aceeași meteahnă, parcă îți strigă în față: Fii atent ce meseriaș compun scena asta sau uite ce măiastru o decupez pe-astălaltă!

La Brady Corbet, atât abilitățile cât și excesele se vădesc încă de la prelunga și, să recunoaștem, memorabilă secvență din debutul filmului, când personajul lui Adrien Brody străbate purgatoriul navei și iese la liman pentru a da ochii pentru prima dată cu tărâmul făgăduinței americane.

Exagerări de tinerețe, treacă meargă, dar tânărul regizorul propune niște montaje de imagini din Carrara sau Veneția de-a dreptul copilărești. De la tonul coerent și tragic al filmului, în aceste cazuri am simțit că e o postare de-aia exaltată de influenceritză culinară.

Știu că membrii Academiei adoră să recompenseze performanțele unor cineaști precoce, dar, s-o spunem pe-a dreaptă, Brady Corbet nu e Damien Chazelle, care și-a strunit La La Landul la secundă.

Dacă aminteam una dintre scăderile specifice actorilor ajunși regizori, e corect să precizez că am remarcat și o similitudine pozitivă – calitatea deosebită interpretărilor.

Brady Corbet nu se abate de la această regulă și dirijează o suită de prestații actoricești într-adevăr demne de Oscar.

După ce și-a asigurat locul în istoria cinematografiei cu rolul din The Pianist, Adrien Brody s-a lăsat pe tânjală vreo două decenii pentru a reveni acum cu unul cel puțin la fel de mare.

Într-un fel, Laszlo Toth este continuarea lui Wladyslaw Szpilman, dar cu multe nuanțe și straturi psihologice adăugate. Pe lângă aceeași componentă fizică, pe care actorul o redă cu același angajament convingător, personajul său e multe într-unul.

Înainte n-avea de înfruntat decât monstruozitatea nazistă, eventual și turpitudinea conaționalilor sau coreligionarilor, acum, însă, e pus în zona complicată a discrimării subtile, în bătaia adversității niciodată fățișe, iar în spate poartă o povară care l-ar doborî și pe Atlas.

Dar nu e singur. Cea care îi împărtășește și oglindește suferința este soția jucată de Felicity Jones, care devine, chiar și în numai câteva momente ale filmului, adevărata lui protagonistă. Categoria celei mai bune actrițe în rol secundar e în mod cert cea mai disputată în acest sezon de Oscar.

Guy Pearce, bun cam în orice l-am văzut în deja lunga-i carieră, e aici strălucitor drept industriașul american postbelic dominator care caută mântuirea prin artă și inițiative comunitare, dar care rămâne același robber baron în adâncul ființei.

Acești extraordinari artiști te țin aproape, chiar și când The Brutalist se depărtează în zone dubioase, astfel că acest mamut filmic se depasează fără să ții socoteală temporală spre deznodământul cu alură de Schindler’s List, adică menit a ne aduce aminte că umanitatea poate supraviețui chiar și celei mai abominabile tragedii.

Și că tot am pomenit de umanitate, să vorbim și despre umbrele care planează asupra acestui film.

Deși s-au contrazis în declarații, realizatorii au recunoscut că programe de Inteligență Artificială au fost folosite în diverse aspecte ale producției.

Că astfel au generat niște schițe pe care le prezintă arhitectul interpretat de Adrien Brody, n-ar fi o problemă.

Dar să existe suspiciunea că accentele lui și al lui Felicity Jones au fost modificate pe calculator, pentru a fi mai veridice, mi se pare grav.

Dacă e adevărat, intrăm și aici într-o eră care nu-mi place.

Așa că The Brutalist o fi favoritul acestor Oscaruri, dar nu e și al meu.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

A Complete Unknown

Sezon de Oscar – A Complete Unknown

Într-un sezon de Oscar cu filme care mai de care mai provocatoare, de la lungime la tematică, cu organe exterioare și interioare la vedere, A Complete Unknown e ca un elev liniștit și silitor, dar nu pămpălău, care intră într-un bar de derbedei.

Și, culmea, reușește să se facă acceptat.

Povestea e una pe care am mai văzut-o de nenumărate ori – biografia romanțată a unei legende muzicale, cu accent pe relațiile respectivului artist cu apropiații și culmindând cu un eveniment considerat epocal.

Știu, parcă ați citi despre Walk The Line, The Bohemian Rhapsody și toate celelalte care au venit înainte, însă pelicula lui James Mangold reușește să pară că e prima de genul ăsta.

Atât e de bună.

În loc de Johnny Cash sau Freddie Mercury acum îl urmărim pe Bob Dylan, omul cu mintea în patru colțuri (vezi ce scriam despre autobiografia lui), de la începuturile de folkist și până la cimentarea ipostazei de artist iconoclast din prin anii ’60.

Faptul că A Complete Unknown îi face uitați pe toți predecesorii e rodul a trei mari calități îngemănate.

Prima este inteligența scenariului care nu se sinchisește prea mult a ni-l explica pe Bob Dylan cu toate ciudățeniile lui. Oricum, ar fi o sarcină sisifică.

Dimpotrivă, menestrelul e conturat ca un personaj ermetic, care absoarbe, dar și desfide orice reproș și orice elogiu adus condiției sale de artist. Din punct de vedere emoțional, mai importante sunt reacțiile celorlalți față de caracterul său genial și exasperant.

Iar de aici rezultă interpretări excepționale.

Timothee Chalamet e tânăr, dar deja vechi în branșă, așa că dedicarea sa față de rol nu mai e o supriză. Am simțit și la el, ca la Leonard Bernstein al lui Bradley Cooper, o preocupare apasată de a reda manierismele modelului real, însă aici totul e mai bine dozat, iar faptul că Chalament a cântat el însuși (ca și restul distribuției) i face interpretarea cu atât mai remarcabilă.

Monica Barbaro (nominalizată la Oscar pentru rol secundar) și Elle Fanning (căreia nu i-ar fi stricat o nominalizare la rându-i) sunt femeile care se sorb din cupa dulce-amăruie a inspirației și defectelor lui Dylan.

Însă cel care m-a impresionat de-a dreptul a fost Edward Norton drept Pete Seeger, cîntărețul bun, dar nu colosal, omul generos care știe să recunoască talentul mai mare ca al lui, tradiționalistul care acceptă că schimbarea e inevitabilă.

Iar momentul parabolei lingurițelor e universal valabil și e recomandat tuturor celor care se simt neputincioși.

Cea de-a treia, dar și cea mai importantă, calitate a filmului este muzica.

Dat fiind subiectul, nu e o supriză că se cântă, însă e o încântare să constați că muzica este însuși scopul din A Complete Unknown.

Muzica e câmp de luptă și spațiu de reconciliere, e podium pentru narcisism, dar și pentru solidaritate, muzica e trecut și viitor.

Nu știu dacă A Complete Unknown va triumfa la vreuna dintre categoriile la care concurează în acest sezon de Oscar.

Dar simpla sa prezența aici este dovada acelei puteri uimitoare de Hollywoodului de a se regenera și mântui, chiar și când pare a fi apucat-o pe căi incomprehensibile pentru cei mai mulți.

Sper că America toată să aibă puterea asta, căci e suferindă acum.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

The Seed of the Sacred Fig

Sezon de Oscar 2025 – The Seed of the Sacred Fig

Inițial, puteam să jur că The Seed of the Sacred Fig (în original, Dane-ye anjir-e ma’abed) a fost făcut în afara Iranului.

Prea este subversiv, prea pune la îndoială structurile de putere ale regimului fundamentalist de acolo, prea arată explicit câtă brutalitate a pus regimul de la Teheran în anihilarea protestelor de după moartea Mahsei Amini.

Apoi am aflat, spre stupoarea mea, că Mohammad Rasoulof a realizat filmul acolo, bucată cu bucată, pe ascuns sau pretinzând că produce altceva, pentru ca apoi montajul să fie realizat în Germania, unde s-au refugiat ulterior și regizorul și alți membri ai echipei de filmare.

Bănuiesc că li s-a pus gând rău de către autoritățile de la Teheran, pentru că pelicula e explozivă în ceea ce își propune să înfățișeze și să sugereze.

O familie formată din tatăl care e reprezentant al forțelor legii, mama care e prinsă între calitatea de soție supusă și iubirea față de fiice, a căror revoltă împotriva canoanelor, e crescândă, se vede cuprinsă subtil de paranoia, pe măsură ce toți membri sunt atinși de tensiunea evenimentelor exterioare.

E același tip de dramă familială la care excelează cinematografia iraniană, cea mai bună dovadă fiind A Separation.

Spre deosebire, însă, de capodopera lui Asghar Farfadi, tensiunea pur umană care se acumulează aici la aceleași cote neliniștitoare e treptat înlocuită de o alegorie, altminteri inteligentă și superb redată (mai ales în secvența de final) a rebeliunii feminine față de primatul masculin al societății din Iran.

Rezultatul e că se diluează astfel angajamentul afectiv al privitorului, care din empatie ajunge doar la interes pur intelectual sau estetic.

Interpretările se mențin, totuși, la aceeași calitate ridicată. Distribuția principală – Missagh Zareh, Setareh Maleki, Mahsa Rostami, Soheila Golestani – e impecabilă, însă actrița pe care am menționat-o ultima, cea care o interpreteză pe mamă, merită lauri suplimentari.

Nu doar că multitudinea trăirilor ei, niciodată stridente, dar niciodată ambigue, o transformă în figura centrală a filmului, dar oferă și o mostră de competență actoricească demnă de Oscar.

Urmăriți-o cu atenție în scena interogatoriului; din distincția și echilibrul rezevat și atacat din toate părțile de până atunci adoptă acolo o formă de servilism tipic unei persoane învățate să fie permanent într-o poziție de inferioritate.

E aceeași strategie de supraviețuire a protagonistului din 12 Years a Slave, a omului liber care trebuie să-și compună o mască de sclav. Numai că Chiwetel Ejiofor are nevoie de un film întreg pentru a reda asta, pe când Soheila Golestani doar de câteva minute.

The Seed of the Sacred Fig a prins o nominalizare la Cel mai bun film internațional la această ediție a Oscarurilor.

Nu are vreo șansă reală, Emilia Perez și Ainda Estou Aqui își dispută statueta la acea categorie, însă această simplă distincție va atrage atenția asupra acestei producții iraniene, care ilustrează un paradox al societății din care a izvorât.

E dominată de tiranie, dar și de libertatea de gândire.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl

Sezon de Oscar 2025 – Wallace & Gromit: Vengeance Most Fowl

Cam toate categoriile de la Oscar de anul acesta au un un favorit si un aspirant cu șanse reale.

La animație, The Wild Robot pare a se fi instalat în fotoliul de lider, zgâlțâit nițel de Inside Out 2 și, aud, chiar de Flow.

Însă, pentru mine, ecuația e cu atât cu mai complicată, cu cât i s-a adăgat și Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl al lui Nick Park, un realizator care, de mai bine de două decenii, își ține ștacheta calității sus cu o încăpățânare zdrobitoare.

Ca și celelalte pe care i le datorăm, scurtmetraje sau lungmetraje, și aceasta folosește figurine de plastilină filmate în stop-motion (la care bănuiesc că se adaugă niscaiva efecte speciale digitale), prezentându-ni-i pe candidul inventator Wallace, pe câinele lui taciturn și expresiv non-verbal Gromit, precum și pe pinguinul malefic Feathers McGraw.

Lor li se adaugă piticul de grădina android Norbort, pe care Wallace îl construiește ca să îi facă viața mai ușoară harnicului Gromit, însă, așa cum preconizează mulți, tehnologia asta care ne aduce confort ne aduce și belele, dacă încape pe mâini (aripi) rele.

Ceea ce se întâmplă, rezultatul fiind o aventură hazlie, antrenantă și inteligentă, care uzează masiv și în felu-i șugubăț de locuri comune din alde Mission Impossible sau James Bond și care ne spune în felu-i (doar) aparent naiv același lucru pe care o fac și încrâncenații profeți ai Apocalipsei Roboților.

Gagurile tehnice sunt comice, cele situaționale sunt distractive, iar cele lingvistice sunt hilare (vezi-l chiar și pe cel din titlu), toate făcând din Wallace & Gromit – Vengeance Most Fowl un mod minunat de a-ți petrece timpul.

Chiar dacă o faci uitându-te la un ecran, la final nu ți-ai pierdut neuroni, ci ai mai câștigat câțiva.

P.S. Cine înțelegele glumele din filmul ăsta sigur recunoaște și vocea reporteriței.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

The Only Girl in the Orchestra

Sezon de Oscar 2025 – The Only Girl in the Orchestra

Acum că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2025, deschid și eu oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea, în condițiile în care deja, printr-o combinație de documentare și intuiție, m-am aplecat asupra destulor pelicule implicate în cursa acestui an (găsiți lista la finalul articolului).

Începem cu un documentar scurt și încântător intitulat The Only Girl in the Orchestra, care e un portret multidimensional al lui Orin O’Brien, prima femeie care a făcut parte din orchestra filarmonicii din New York, păstorită mult timp de însuși Leonard Berstein.

Iar doamna în cauză a cântat nici mai mult, nici mai puțin la contrabas, acel instrument masiv cu coarde, care își face tot timpul simțită prezența pe fundal, auditiv și vizual.

Una dintre marile idei al acestui scurtmetraj chiar de Molly O’Brien, nepoata ilustrei contrabasiste, este chiar aceasta – pentru o viață împlintă, nu e nevoie să fii în prim-plan, să fii în lumina reflectoarelor, ci poți foarte bine să fii în spate și să te bucuri de tot: de muzică, de colegi, de contribuția plină de sens la ceva în folosul comunității.

Orin O’Brien are chiar un exemplu elocvent, cel al părinților ei, George O’Brien (poate vi-l amintiți din Sunrise/Aurora al lui Murnau) și Marguerite Churchill, ambii actori și ahtiați după celebritate, suferinzi la bătrânețe din cauza lipsei acelui drog numit faimă și expunere publică.

Protagonista noastră de aici impresionează printr-o vivacitate incredibilă pentru vârsta ei (avea cam 85 de ani la momentul realizării documentarului, deci mai mult ca Joe Biden și Donadl Trump), prin seninătate și, mai ales, pentru dedicarea față de studenții ei.

Poate cea mai înduioșătoare scenă a filmului este când Orin O’Brien e nevoită să își cedeze multiubitele instrumente, iar pe cel mai drag alege să îl dea unui fost elev, pentru că știe că acesta îi va fi un stăpân meritoriu.

Pentru că subiectul este o muziciană, The Only Girl in the Orchestra se folosește masiv ca fundal sonor de muzica clasică, iar atmosfera de candoare, dedicare și serenitate pe care o însoțește mi-a readus aminte ce superba evadare și înălțare este să merg la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Număr zilele până la următorul concert de acolo.

Dune – Part Two

Inside Out 2

The Wild Robot

Anora

Gladiator II

Conclave

Wicked

Emilia Perez

Maria

Nosferatu

Să asculți pe Ceaikovski, nu de Ceaikovski

N-am început epopeea leatului 2025 la Filarmonica „Oltenia” Craiova cu tradiționalul Concert de Anul Nou, dar nici departe n-am fost.

Spectacolul de acum a fost bogat, colorat și a inclus bucăți muzicale asupra cărora însuși timpul este neputincios.

Orice epopee are nevoie de o uvertură corespunzătoare, care să te ia din mundan și să te transfere pe tărâmul fantasticului, unde orice este posibil.

Acum a fost cea a operei Ruslan și Ludmila a lui Mihail Glinka, iar povestea, scrisă cu condeiul dirijorului Radu Zaharia și cu literele muzicienilor filarmonicii, a putut începe.

A urmat Concertul nr. 2 în Fa major pentru pian și orchestră, op. 102 de Dimitri Șostakovici, o veritabilă parabolă convexă din matematică (o înfățișez mai jos, pentru cei care au chiulit de la orele alea), redată muzical de pianistul Leonard Mihale.

A început năvalnic (Dana, îți „împrumut” comparațiile cu o urmărire de western sau un film de acțiune), apoi a coborât treptat până la o serenitate aproape primordială, pentru ca după aceea să salte în intensitatea până la aceleași cote tunătoare.

Alt amic din gașca blogosferică spunea (nici lui nu i-am cerut permisiunea sa-l citez):

Poți să adormi la Ceaikovski, dar în nici un caz la Șostakovici.

Slabe șanse ca aluzia la acel efect soporific să se refere la mine, căci pentru acele fragmente din Lacul lebedelor, Spărgatorul de nuci și Frumoasa din pădurea adormită venisem în primul rând.

O întrebare legitimă ar fi:

Mai au același farmec, dezlegate de sprijinul vizual, balet sau altele, care ne însoțesc de obicei?

Răspunsul este, cel puțin ceea ce mă privește, un răspicat da.

În primul rând, e uimitor să observi cum se compun acele sunete răpitoare, care fac mintea să vibreze.

De pildă, Dansul arab din Spărgătorul de nuci a fost o lecție că e greșit să desconsiderăm cele mai mici și neînsemnate elemente din jurul nostru. Efectul său senzual ar fi înjumătățit fără acea tamburină care e ca mirodenie auditivă presărată la fix.

În al doilea, și cel mai important, rând, audiția acestor bijuterii muzicale care aparțin patrimoniului universal m-a purtat prin toate creațiile cărora le-au împrumutat savoarea.

Am revăzut mental același Dans Arab unduitor, transpus animat în minunatul Fantasia din 1940 a studiourilor Disney.

Am revăzut chipul șugubăț al Spărgătorului de nuci din scurtmetrajul rusesc eponim din 1973.

Am revăzut grația personajelor din Swan Lake, anime-ul din 1981.

Am revăzut-o pe fetița care a stat captivată în brațele mamei ei lângă mine la Lacul lebedelor al artiștilor din Kiev, poposiți la Craiova.

I-am aruncat o privirea Spărgătorului de nuci care îmi străjuiește camera cu abnegație de când mi-a fost făcut cadou la o aniversare.

Am revăzut-o pe Natalie Portman în rolul ei tulburător și câștigător de Oscar din Black Swan.

Am revăzut-o și pe Vivien Leigh în adorabila secvență din Waterloo Bridge.

Dar anamneza cea mai intensă l-a vizat pe Ceaikovski însuși și producțiile cinematografice în care viața-i chinuită a post înfățișată în fel și chip.

În Ceaikovski, film din 1970 regizat de Igor Talankin, i se construiește un monument curățat de controverse, în care protagonistul, jucat cu excelentă reținere de Innokenti Smoktunovski (care, cu câțiva ani înainte fusese un Hamlet încrâncenat) este melancolicul prin excelență. Nu i se poate reproșa decât că e cam molcom în relația cu oamenii.

Antonina Ivanovna Miliukova este redată aici drept o prostuță incurabilă, cu o apariție meteorică, așa că ne concentrăm pe relația platonică și foarte intelectuală pe care compozitorul o are cu baroneasa Nadejda von Meck.

Lentă, dar plină de culoare, această peliculă ne schițează portretul canonic al lui Ceaikovski, ca să putem rumega mai bine controversele din următoarele filme.

Unul este agitatul The Music Lovers, realizat în 1971 de Ken Russell, un regizor cu multe abilițăți, dar cu puține țigle pe casă, fapt dovedit irefutabil în ultimul sfert al producției.

Ceaikovski de aici nu mai e taciturn sau moale, ci e un boem agitat despre care ni se spune, voalat, că ar juca în echipa cealaltă. De aceea nu poate răspunde afecțiunii consoartei Antonina Miliukova cum se cuvine, din asta rezultând o criză maritală extremă.

Nu lipsește idila epistolară dintre artist și baroneasă, dar, în concordanță cu atitudinea generală a filmului, i se conferă un aer de fetișism care, să recunoaștem, nu e chiar neplauzibil.

Richard Chamberlain, Anjin-san însuși, e Ceaikovski și face toate cele i se cer din punct de vedere actoricesc, însă vedeta filmului este extraordinara Glenda Jackson, care are un angajament actoricesc, corporal și afectiv, copleșitor.

Ea înclină să tragă simpatia noastră dinspre Ceaikovski înspre ea.

Ceea ce în filmul lui Ken Russel e o consecință colaterală e obiectiv asumat în Zhena Chaikovskogo (Nevasta lui Ceaikovski), film recent, scris și regizat în 2022 de Kirill Serebrennikov.

Protagonistă este aceeași nefericită Antonina Miliukova, însă, spre deosebire de ipostaza din The Music Lovers, unde Glenda Jackson pare a veni cu un bagaj incipient de nevroză, cea de aici e doar o tânără femeie, nu strălucită ca intelect, dar nici bătută în cap, iubitoare și dedicată, a cărei singură greșeală e că se îndrăgostește de un bărbat inaccesibil emoțional, mofturos și pasiv-agresiv în manifestări.

Deși tot rusească, această creație cinematografică e total antitetică peliculei cu același subiect din 1970.

Aceea e colorată, această e cenușie, aceea e favorabilă lui Ceaikovski, aceasta îl scoate rău.

Ba chiar în aceeași scenă evocată și acolo, cea în care consoarta iese de proastă, protagonista e acum o victimă a snobismului și batjocurii subtile a anturajului exclusiv masculin (se menține ipoteza răsucirii lui Ceaikovski) a soțului.

În rolul central, Aliona Mihailova are o interpretare formidabilă, care o întrece chiar și pe a Glendei Jackson. Traseul ei, de la afecțiune la dezamăgire reprimată și apoi la deznădejde, e sfâșietor și, încă de pe la jumătatea filmului, îți vine să dai cu Ceaikovski de pământ.

Probabil vă întrebați de ce m-am apucat să mă iau de însuși artistul căruia îi datorez plăcerea divină din acea seara.

Pentru că, asemeni lebedei, păsare pe care a cântat-o atât de frumos, Piotr Ilici Ceaikovski întruchipează o antinomie pe care merită să nu o uităm.

Când lebăda deschide pliscul, te cutremuri de ce urât se aud sunetele pe care le scoate.

Așa că preferi să te limitezi la a-i admira grația desăvârșită și silueta elegantă, greu de egalat pe tărâmul viețuitoarelor.

Așa e și cu Ceaikovski și muzica sa.

Trebuie să uităm de om și să ne amintim muzica sa.

Căci acolo sunt puterea și gloria artei din veșnicie.

Credit foto: Imaginile din timpul concertului aparțin Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.

Llorando por David Lynch

Ieri a plecat dintre noi David Lynch, un cineast aparte, care ne-a lăsat unele dintre cele mai coșmărești expresii ale creativității umane.

De acord, are în filmografie și pelicule mai normale, să zicem, și mai optimiste, precum The Elephant Man sau The Straight Story, însă e cert că va fi ținut minte pentru cum a dat fiori unor generații întregi cu Blue Velvet, Eraserhead sau Twin Peaks (piticul ăla mi-a bântuit visele mult timp).

Între realizările sale, declar că preferata mea este Mulholland Dr. fără ezitare.

E acolo, la interstițiul dintre cele două laturi ale personalității sale artistice.

E un film plin de simboluri, e alambicat, e întunecat și tragic, dar nu e inaccesibil la a fi decodat.

Sau poate că am avut eu noroc.

Din respect pentru David Lynch, dar și pentru acea simțire a uimirii pe care o merită orice cinefil care nu a văzut încă Mulholland Dr., nu o să spun foarte multe despre subiectul său.

Probabil că nici nu mi-ar ieși vreun rezumat coerent.

E suficient să spunem că Laura Harring e voluptoasă și misterioasă, că Naomi Watts e strălucitoare (de-abia la a doua vizionare mi-a dat seama că în partea de final e tot ea), că muzica lui Angelo Badalamenti e astrală, dar și că e despre iluzii destrămate, despre dragoste degenerată în ură și, mai ales, despre ”puterea compensatoare a imaginației“.

Folosesc această din urmă sintagmă pentru că am văzut filmul la scurt timp după ce studiasem în prima mea sesiune de studenție, iar printre acele materii cu care îmi muncisem neuronii fusese și psihologia din cadrul modulului psiho-pedagogic.

Printre conceptele aride de pe foile acelea dactilografiate urât și fotocopiate s-a regăsit și acesta.

Puterea compensatoare a imaginației.

Cu această poartă deschisă spre înțelegerea minții umane mi-am văzut propria viață altfel, am savurat și mai abitir extraordinarul joc video Sanitarium și am înțeles Mulholland Dr.

Și, dacă e să aleg o scenă care e definitorie pentru modul cum acest film s-a gravat iremediabil și inubliabil pe scoarța mea cerebrală, aceea nu poate fi decât a melodiei Llorando a cântăreței Rebekah Del Rio.

O voce care vine parcă din străfundul conștiinței umane, care plânge, căci asta înseamnă titlul, toată zădărnicia existenței și a dezamăgirii care o însoțesc, lăsându-se doar cu contemplarea frumuseții ca o palidă mântuire.

Prima dată când am văzut Mulholland Dr. și am ascultat acest țipăt munchian armonios a fost în defunctul cinematograf ”Jean Negulescu” din Craiova.

Nu eram decât câțiva spectatori risipiți prin acea sală deja decrepită, la fel cum, în film, nu sunt decât câțiva auditori ai melodiei, printre care și cele două protagoniste.

Când Rebakah Del Rio a început să cânte, granița altminteri impenetrabilă a ecranului de cinema s-a estompat și toți, personaje reale și fictive, am devenit părtași ai unui moment de grație sublimă.

Poate că David Lynch a avut dreptate să facă filme atât de încurcate și neliniștitoare.

Dacă s-ar uita în mintea fiecăruia dintre noi, probabil că tot așa i-ar ieși.

Fundațiile monumentului (Vivien Leigh)

Mă încument să dau un pronostic:

În ochii posterității, Vivien Leigh e 70% Scarlett O’Hara și 30% Blanche DuBois.

Nimic nefiresc, sunt două roluri colosale, iar cel din din Gone wih the Wind transcende simpla istoria a cinematografiei și e deja legendă.

Însă, încă din timpul vieții, actrița declara că rolul ei preferat este cel din Waterloo Bridge.

Ceea ce poate părea o anomalie, însă e perfect explicabil.

Filmul are o idee și o desfășurare care i-au prilejuit lui Leigh un viraj de reacții emoționale și interpretative comparabil cu al lui Hillary Swank în Million Dollar Baby.

În timpul Primului Război Mondial, o balerină și un ofițer se găsesc pe numitul pod exact când se dă o alarmă aeriană și, regăsindu-se în adăpost, sunt atinși de lunetistul cupidonian.

Afecțiunea e mare, e reciprocă și se soldează cu o căsătorie intempestivă, umbrită de faptul că el trebuie să plece pe front imediat.

La scurt timp, taman când e pe punctul să o cunoască pe mama soacră, soția vede o știre care îi dă de înțeles că bărbatul ei a murit în decursul uneia dintre băile de sânge numite bătălii din prima conflagrație mondială.

Rămasă singură și șomeră, e nevoită să practice cea mai veche meserie din lume.

Apoi, are o loc lovitura de teatru care schimbă lucrurile și conduce povestea spre tragicul ei deznodământ.

Waterloo Bridge e realizat în 1940, când simpla enunțare a cuvântului ”prostituție” era de neconceput, așa că unora toate eforturile scenariului de a-l ocoli și de a rămâne elocvent ar părea desuete.

Însă tocmai această exprimare eliptică potențează eficacitatea dramei, precum și superba interpretare a lui Vivien Leigh.

Duioasă și grațioasă la început, protagonista e un munte de durere ascunsă spre final, iar toate acestea sunt redate cu impecabilă finețe de Leigh.

Însă, dacă e să aleg un moment prin care locul ei în Panteonul celei de-a șaptea arte e dăltuit pe vecie, acela este secvența când se amestecă în noianul de soldați coborâți din tren, pentru a-și racola clienții.

Transformarea fizionomiei e cel puțin la fel de glorioasă și are același impact precum mersul știți-voi-cui de la finalul din The Usual Suspects (cine știe, știe, cine nu, să facă bine să afle).

Retrospectiv, am fi tentați să vedem în acea metamorfoză semnele concupiscenței maladive de mai târziu, dar poate că e doar o raționalizare, defect perpetuu al naturii umane.

Cert este că Vivien Leigh a fost, este și va rămâne o mare actriță.

Deși ea este ca un astru care strălucește în noapte cețoasă a Londrei, restul distribuției are propriile licăriri inspirate. Robert Taylor e la fel de arătos ca în Ivanhoe sau Quo Vadis, dar mai nuanțat, cu toate limitele-i interpretative (și el spunea că acest film este preferatul lui din câte a făcut), Virginia Field e o prietenă devotată, iar pitoreasca Maria Ouspenskaya e afurisită rău, cu accentul ei slav cu tot.

Pelicula este regizată de Mervyn Leroy cu mult meșteșug, dar și cu multă sensibilitate și are atâtea momente deosebite (învăluite de muzica superba a lui Herbert Stothart, căruia îi datorăm și The Wizard of Oz), încât parcă nici nu-ți vine să o cataloghezi drept o tragedie.

E pur și simplu ceva frumos.