Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (2)

By Iulian in Filme 0 Comment

Continuăm seria dedicată unor filme care au cumva legătură cu Premiile Nobel cu o producție din 1943 care îi are în prim-plan pe soții Pierre și Marie Curie.

Cea din urmă este o figură care a devenit în timp mai populară decât media acestor laureați, poate prin faptul că a fost una dintre primele femei care s-a impus în domenii preponderent masculin în epocă – chimia și fizica.

Acesta este și motivul pentru care filmul se intitulează Madame Curie, deși timpul și atenția acordate protagoniștilor sunt simțitor egale.

Pelicula urmărește modul cum tânăra poloneză fără prea multe amiciții în Paris îl cunoaște pe nu prea priceputul din punct de vedere social om de știință Pierre Curie, ajungând să îl iubească și să fie iubită de acesta.

Uniunea lor emoțională e dublată de una intelectuală, iar amândoi pornesc de la observația lui Henri Becquerel (cel alături de care au primit Nobelul pentru fizică, Marie primind ulterior și unul pentru chimie) și se dedică izolării și scoaterii la iveală a unui nou element, cel suspectat a genera radioactivitatea care le iese cu încăpățânare în rezultatele unor teste de laburator.

Această trudă este comprimată și, neîndoios, simplificată din punct de vedere științific, dar este excelent redată și compusă de Mervyn LeRoy (cel care ne-a oferit grandiosul Quo Vadis) prin mijloacele cinematografiei de studio a Hollywoodului în epoca sa de glorie.

Principala calitate a filmului rămâne, însă, legătură covalentă dintre protagoniști și talentul lor de un număr atomic mare.

La momentul apariției, Madame Curie a fost criticat pentru că Greer Garson era prea frumoasă și prea înaltă pentru a fi o Marie Curie credibilă.

Într-adevăr, actrița, posesoare a unor dintre cele mai spectaculoase sprâncene din istoria celei de-a șaptea arte, pare la început prea finuță pentru truda de laborator, dar face acest rapid uitat acest neajuns printr-un angajament interpretativ care devenit rețetă pentru Oscar.

Realizatorii peliculei au mizat pe excelenta ei relație de joc cu Walter Pidgeon (alături de care a apărut în mai multe producții, cea mai notabilă fiind Mrs. Miniver), iar pariul a fost unul pe deplin câștigător. Ambii actori au primit nominalizări la premiile Academiei de Film și deveneau, totodată, pledoarie pentru înființarea unei categori de grup, cum se preconizează a se institui din 2025.

Cei doi impresionează pe rând (cererea lui în căsătorie este antologică), dar mai ales ca osmoză umană și actoricească.

Iar când îi desparte destinul tragic, pe care, cu toată romanțarea inerentă, scenariul nu îl ocolește, durerea celui rămas e aproape palpabilă.

Biografia care pornește de la realitate și o cosmetizează, pentru a fi viabilă pentru marele ecran, este o formulă cinematografică veche de vreun secol, dar care nu îmbătrânește niciodată.

Madame Curie e un argument solid pentru asta.

P.S. Oricât de înălțătoare și motivantă este povestea celor doi soți Curie, nu îi luați chiar de exemple. S-au expus în așa hal la radioactivitate, încât și acum, după atâtea decenii, jurnalele lor de lucru sunt ținute în condiții speciale la Bibliotheque Nationale de France și nu pot fi consultate decât costumat ca la Cernobîl.

De aici și poanta de mai jos, care mi se pare superbă.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Suntem în plin sezon de decernare a premiilor Nobel, așa că m-am gândit să mă aplec asupra unei mini-serii de articole care au cumva legătură cu aceste prestigioase distincții.

Primul dintre aceste articole este o paralelă între un roman – The Good Earth – care a contribuit decisiv la Nobelul pentru literatură acordat lui Pearl Buck în 1938 și adaptarea cinematografică din aceeași perioadă.

Autoarea trăise mult timp în China precomunistă, așa că fresca ei asupra vieții de acolo este veridică și sugestivă.

Cartea urmărește destinului unui țăran pe nume Wang Lung, din tinerețe, când se zbate să supraviețuiască alături de soața O-Lan, o sclavă din casa unor oameni avuți, și până la senectute, când este un moșier prosper, cu mai neveste, mai mulți copii și o lioată de nepoți.

Traiectoria lui este sinuoasă și deloc idilică, iar meritul autoarei este că, pe lângă impecabila descriere a aspectelor materiale ale culturii chineze (citindu-le, ai impresia că vezi un film de Zhang Yimou), pătrunde în meandrele sufletului omenesc cu atâta acuratețe, încât romanul capătă o valoare universală, așa cum Pe Donul liniștit al lui Mihail Șolohov e atât o incusiune în sufletul cazacilor, cât și o poveste cu care pot rezona minți de cititori de pretutindeni.

Protagonistul nu este nici ușă de biserică, nici vreun avar. Îl apucă năbădăile vârstei a doua, dar nu își vinde fetița (practică obișnuită pe atunci) când e în mare criză de gologani, e pus pe căpătuială, dar nu este inuman, ba chiar se îngrijește de aceeași fiică, rămăsă înapoiată mintal, probabil din cauza subnutriției din perioada foametei. Iar exemplele acestei ambivalențe pot continua.

Dacă acea cumplită perioadă de penurie este descrisă atât de plastic, încât apropie The Good Earth de The Grapes of Wrath a lui John Steinbeck (alt autor nobelizat), păienjenișul familial al lui Wang Lung din ultima parte a cărții poate concura cu monumentala Casă Buddenbrook a lui Thomas Mann, la rându-i recompensat cu Nobel.

Și, de ce nu, pasiunea pentru pământ a personajului principal e foarte asemănătoare cu a lui Ion din romanul eponim al lui Liviu Rebreanu, una dintre figurile literare ale culturii române cu care chiar am avut o șansă la Nobel.

Am auzit discuții despre premii Nobel pentru literatură date aiurea, iar în cadrul lor apărea și numele lui Pearl Buck.

Nu plecați urechea la astfel de clevetiri.

Citiți The Good Earth și o să descoperiți un Nobel dat pe merit.

***

Succesul romanului, recompensat și cu un Premiu Pulitzer, a atras după sine inevitabila ecranizare hollywoodiană.

The Good Earth e un film care a își vădește vârsta, dar care mai are ceva de oferit chiar și în prezent.

Alegerea de a pune actori ne-chinezi să joace rolurile principale era naturală în epocă, dar acum cred că ar răscoli adânc nemulțumirea corecților politic.

Alegerile și prestațiile protagoniștilor sunt inegale.

Dacă vreo treime de film Paul Muni reușește să își astâmpere emfaza care i-a caracterizat întreaga carieră și care i-a servit bine uneori, ultima parte îl găsește într-o exaltare care ar fi eroică, dacă n-ar fi aproape ridicolă.

De cealaltă parte, Luise Rainer compune personajul lui O-Lan cu o reținere studiată, dar expresivă, de la care nu se abate nici chiar în cele mai intense momente care o au în prim-plan.

Poate că interpretarea ei pare ușor naivă acum, însă este prototipul acelei cufundări în rol care, de decenii bune, aduce Oscaruri.

I l-a adus și lui Luise Rainer, care, deși rămasă într-un con de umbră al posterității, a fost deținătoarea unor recorduri remarcabile: prima actriță care a câștigat două statuete consecutive (o mai făcuse cu un an înainte pentru The Great Ziegfeld), prima pare a reușita dubla performanță înainte de a împlini 30 de ani, prima actriță astfel laureată care a atins vârsta de 100 de ani, fiind așadar predecesoarea unor Olivia de Havilland sau Kirk Douglas.

Pe lângă șansa de o urmări în rolul pe care ea însăși îl considera cel mai bun al carierei, The Good Earth beneficiază de câteva secvențe de anvergură memorabile, excelent realizate de Sidney Franklin (ajutat de Victor Fleming și Gustav Machati pe ici, pe colo): marșul prin deșert al înfometaților, iureșul devastator al mulțimii săracilor în conacul bogaților și, mai ales, lupta contra invaziei lăcustelor, la care s-au folosit imagini reale, prilejuite de un astfel de neplăcut eveniment, survenit nu departe de platourile de filmare.

Pentru cine vrea să guste din magia, dar și stângăciile Hollywoodului de altadată, The Good Earth e o alegere adecvată.

Rădăcini adânci, mlădițe ferme

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

La Grande Bellezza a fost un film care mi-a plăcut și nu prea.

Se străduiește prea mult să fie La Dolce Vita al secolului XXI, iar nihilismul atenuat din pelicula lui Fellini apare și mai pregnant (adică supărător) în a lui Sorrentino.

Unul dintre personajele episodice ale creației cinematografice italiene din 2013 este o călugăriță catolică, urâtă, dar vestită pentru ascetismul ei, vag inspirată de Maica Tereza, pe care o desconsideri, așa cum o face și protagonistul cel blazat.

Însă, spre final, la un moment dat, călugărița îi spune:

– Știi de ce mănânc numai rădăcini? Pentru că rădăcinile sunt importante.

Revelația pe care o are personajul principal mi s-a transmis și mie, până în cele mai profunde straturi ale ființei.

De aceea, am apreciat ideea celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova de a intitula această nouă aventură în lumea muzicii clasice Roots Season, marcând-o cu un concert care a fost compus din lucrări ale acelor artiști atât de adânc înfipți în solul conștiinței colective – Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Cantata „Meeresstille und Glückliche Fahrt” pentru cor și orchestră, op. 112 de Beethoven, la care au participat forțele reunite ale orchestrei și corului Filarmonicii (condus de Bogdan Botezatu), a funcționat impecabil ca un prolog, așa cum cum nemuritoarea compoziție a lui John Williams te transpune într-un illo tempore în debutul oricărui film Star Wars.

Aleg să mă refer la celelalte două componente ale programului – Concertul nr. 20 în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 al lui Mozart și Simfonia nr. 4 în Si bemol major, op. 60 de Beethoven – ca la un tot, pentru că, reunite, sunt ca o vitrină a ce are muzica clasică mai de preț de oferit – acorduri desăvârșite, alternanța între momente duioase și viforoase, sonoritate care acum te îmbie la somn, ca apoi să te trezească de parcă te-ar fi aruncat într-un ger sticlos de iarnă.

Rădăcinile au nevoie de mlădițe cărora să le transmită sevă, iar în cazul acestui spectacol au fost întrupate în dirijorul Maximilian Habersock și pianistul Misi Boros.

În jurul meu, multă lume exclama:

Sunt doar niște copii!

Strict biologic, poate că da, dar prestația fiecăruia dintre ei a fost de o maturitate impunătoare.

Maximilian Haberstock a condus din memorie (nota bene!) toate cele trei bucăți muzicale și nu oricum, ci un aer teatral perfect dozat, de parcă ar fi avut câteva decenii de dirijat Concertul de Anul Nou de la Musikverein.

Misi Boros a parcurs compoziția mozartiană cu acea ușurință pe care, în mod normal, numai o experiență îndelungată ți-o conferă.

Și în cazul său, ca și în al finaliștilor de la Concursul ”Dinu Lipatti”, matematica raportului vârstă – performanță nu prea mi-a ieșit.

Am plecat de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova gândindu-mă la călugărița cea urâtă din La Grande Bellezza:

Da, Madre Maria, rădăcinile sunt importante.

Cu excepția celei din film, imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, și el meloman adânc înrădăcinat la Filarmonica din Craiova.

Clovnerii în Ga Ga Land

By Iulian in Filme 0 Comment

Din punctul meu de vedere, primul film Joker nu era indispensabil.

Personajul nu exista în afara universului Batman și își revendica existența de la maniheismul care îl contrapunea justițiarului.

Apoi, după interpretarea inegalabilă a lui Heath Ledger și cea izvorâtoare de miștouri a lui Jared Leto, părea că figura acestui dement de circ fusese stabilită pe vecie.

Însă Todd Phillips și echipa lui s-au încăpățânat și le-a ieșit suprinzător de bine, ba chiar propunând o altă versiune a pesonajului, una emblematică în sine și care i-a adus lui Joaquin Phoenix Oscarul pe care și l-a câștigat bucată cu bucată, încă de pe vremea când oferea lumii pe dereglatul Commodus.

Dacă primul Joker a stat pe o muchie de lamă de ras, un al doilea film era ca Bruce Willis trimis în Harlem cu pancarta ”I hate niggers”, adică având șanse așa infime să supraviețuiască tăvălelii, rezultatul fiind eram pur și simplu curios cum au scos-o la capăt.

Nu știu dacă în lumea anglo-saxonă există vreun echivalent al dictonului ”Ori la bal, ori la spital”, însă realizatorii par a-l fi avut în minte, transformându-l în ”Și la bal, și la spital”.

Mai precis, au făcut un melaj între două genuri de mare tradiției la Hollywood.

Drama de tribunal.

Musicalul.

Eu, unul, am trăit nenumărate momente cinefile de grație cu ambele, ba chiar am o slăbiciune pentru cel de-al doilea, așa că Joker – Folie a Deux a primit puncte din oficiu din partea-mi.

Nu toată lumea a apreciat asta, totuși. În sala de cinema unde am văzut filmul, izbucneau reacții de exasperare de fiecare dată când începea o cântare, pentru că, fideli preceptelor musicalului clasic, Todd Phillips et comp. le azvârl în scenă în cele mai improbabil momente.

La asta se adaugă și că pelicula nu mai are o acțiune propriu-zisă, nu mai e un proces de devenire al protagonistului, ci e mai mult o alegorie un pic nehotărâtă despre identitate și ce așteptări au ceilalți de la identitatea pe care ți-o percep.

Altminteri, fiecare dintre componentele stilistice ale filmului beneficiază de destule secvențe memorabile

Joaquin Phoenix nu mai are un rol de jucat, ci mai degrabă o etalare a vastului arsenal pe care i-l prelujuiește figura Jokerului. Ascultați cu băgare de seamă cum schimbă accentele în timpul pledoariei; parcă să zic că am recunoscut varii personaje din producții celebre, precum James Stewart în Anatomy of a Murder, de pildă.

Și tot acolo, în sala de judecată, are loc vârful intepretativ din Joker – Folie a deux, când protagonistului îi este opus un martor, piticul Puddles (Leigh Gill). Încă o dată, vă îndemn să fiți atenți, acum la chipul vopsit al lui Joaquin Phoenix, și o să observați o reacție asemănătoarea cu a ilustrului predecesor, știți voi care.

Cu tot portofoliul ei muzical și chiar actoricesc, ne-am fi așteptat ca Lady Gaga să aibă lucruri mai spumoase de făcut în film. Pare subutilizată, însă personajul ei ilustrează o variantă mai subtilă a psihotapiei, una cu care avem șanse mai mari să ne confruntăm în viața de zi cu zi.

Evident, nu asudă prea mult la numerele muzicale, nu foarte originale, dar bine construite, cu vădite influențe de Bob Fosse, marele maestru al musicalurilor tulburătoare.

Cu vocea lui hârâită, Joaquin Phoenix îi ține isonul suprinzător de bine, dar are antecendente, doar a cântat el însuși în Walk the Line.

Cathrine Keener, Brendan Gleeson și Steve Coogan au partituri secundare, dar solid jucate, montajul și imaginea sunt competent compuse, așa că lui Joker – Folie a deux n-ai ce-i reproșa din punct de vedere al producției.

Alegerile stilistico-scenaristice sunt cele supărătoare.

Pentru mulți.

Dar nu și pentru mine.

Dacă tot au vrut să facă filmul ăsta, mă bucur că l-au făcut așa.

Pe Frank Capra l-aș lua cu mine

By Iulian in Filme 0 Comment

Frank Capra este acel regizor mare de care lumea a cam uitat, deși cele mai importante filme ale lui (Mr. Deeds Goes To Town, Mr. Smith Goes to Washington, It Happened One Night, It’s a Wonderful Life) sunt savurate din nou și nou.

De aceea nu strică să îi refacem piedestalul, operațiune pe care o voi întreprinde vorbind despre o peliculă a lui care e în umbra celorlalte, deși, paradoxal, i-a adus unul dintre cele trei Oscaruri ale carierei și a mai și câștigat statueta cea mare – You Can’t Take It with You.

Producția este tributară originii ei dramaturgice, atât prin structură, cât și prin scenariu.

Moștenitorul unui vas imperiu financiar (James Stewart, actor pe care Capra l-a pus în valoare ca nimeni altul) se îndrăgostește de secretara tatălui său (Jean Arthur), care vine dintr-o familie puțin spus nonconformistă.

Patriarhul acestui clan deșucheat este Lionel Barrymore, care deja era muncit de boala care îl va ține în scaun cu rotile pentru tot restul vieții, dar care face eforturi titanice (zice-se că lua morfină înainte de fiecare scenă), ca să se deplaseze cu o cârjă și să infuzeze năstrușnicele pățanii din film cu o bonomie înțeleaptă care face mesajul anarhisto-hippiot al filmului, precum și transformarea odiosului afacerist (excelent jucat la rându-i de Edward Arnold) mai ușor de digerat.

Acțiunea din You Can’t Take It with You este fragmentară și prea puțin importantă, în ultimă instantă.

Ce contează și distrează sunt secvențele individuale, fiecare dintre ele fiind o mostră a măiestriei regizorale a lui Frank Capra.

Împletirea deplasării scenice a personajelor, a reacțiilor lor vocale, a exploziilor sau a altor boroboațe cu momente de dialog intim este desăvârșită.

O sincronizare care nu uza decât de efecte scenice materiale, o artă căreia tehnologia digitală și progresele în montaj i-au dăunat și pe care o mai utilizează câte un cineast ca experiment.

Dar Frank Capra o stăpânea cu o lejeritate inegalabilă, iar pentru asta îi datorăm să ni-l aducem aminte drept acela care ne aducea zâmbete pe buze și gânduri nobile în suflet.

Cei Patru Clăpăreți ai Judecății de Apoi

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Încep cu o constatare referitoare la mintea umană, care e mare farmazoană, eu însumi fiind studiu de caz.

În loc să fiu exclusiv încântat că la Gala Concursului Internațional ”Dinu Lipatti” am avut parte de pianiști unul și unul, mă tot gândesc că ar fi trebuit să mă duc și la semifinală, ba chiar și la calificări, ca să mă îndop cu muzică bună.

Dar să-mi las deoparte slăbiciunea omenească și să vă povestesc despre cei Patru Clăpăreți ai Judecății de Apoi.

Finala concursului desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a avut ca deznodământ două premii (I și III) ex-aequo, ceea ce a liniștit diversele pasiuni și preferințe pe care cei patru pianiști le-au stârnit în rândul publicului.

Însă eu, om fiind, am avut propria ierarhie, așa că relatarea va fi în crescendo, în funcție de impactul pe care fiecare concurent l-a avut asupră-mi.

Primul Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Execuția, întrupată în Alejandro De Castro din Spania, care a interpretat Imperialul de Beethoven.

Compoziția este un veritabil șlagăr al muzicii clasice, viforos în stil clasic beethovian, dar care se întoarce din nou și nou la un refren jucăuș, aproape cristalin.

Cunoscut astfel dincolo de fruntariile cercului de fini cunoscători, urechile audienței erau ascuțit orientate spre a auzi cum îl execută tânărul muzician, iar aceasta a făcut-o impecabil, răsplătit fiind apoi și cu premiul publicului.

Al doilea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Maturitatea, întrupată de Uladzislau Khandohi din Belarus, care a interpretat Concertul nr. 1 de Ceaikovski.

O compoziție care absoarbe tot specificul și virtuțile secolului de aur al muzicii clasice, al XIX-lea. Să te apleci asupra lui înseamnă să înțelegi ce înseamnă complexitatea și armonia și ambivalența.

Iar tânărul muzician s-a aplecat, aproape literal, atingând cu fruntea claviatura în acel moment când totul se adună într-o particulă elementară a unui singur acord, pentru ca apoi să explodeze în utilizarea furibundă a întregi claviaturi.

Avea 23 de ani, dar părea că e în branșă de vreo 25. Faceți voi calculele și o să vedeți că nu ies, dacă nu luăm în calcul o maturitate ieșită din comun.

Al treilea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Trăirea, întrupată de Tomas Alegre, din Argentina, care a interpretat Concertul nr. 2 de Rahmaninov.

O compoziție care provoacă stări emoționale cât pentru o viață întreagă, iar artistul din patria lui Borges a filtrat toată această puzderie de reacții și le-a redat cu o expresivitate care a constituit un spectacol în sine.

Pe lângă premiile acordate apoi pe scena Filarmonicii din Craiova mergea și un mini-Oscar.

Cel de-al patrulea Clăpăreț al Judecății de Apoi a fost Grandoarea, întrupat de Ni Chenzhe din China, care a interpretat Rapsodie pe o temă de Paganini de Rahmaninov.

O compoziție care te poartă într-o atmosferă carnavalescă, ușor sinistră pe alocuri, iar (foarte) tânărul muzician a fost ca un amfitrion deșucheat în cel mai bun sens al cuvântului, un Willy Wonka irezistibil.

Prin tot ce a realizat, muzical și non-verbal, m-a împins să simt că am un față stofă de viitor superstar.

În plus, mi-a dat de furcă în a-l prinde într-o poză făcută cu telefonul, așa de repede se mișca. Asta mi-a adus aminte de poveste despre realizarea filmului Lethal Weapon 4, în care Jet Li își făcea intrarea spectaculoasă la Hollywood.

Regizorul Richard Donner l-a rugat pe artistul de arte marțiale să se miște mai încep, pentru că nu reușeau să-l prindă pe camera de filmat.

Dar stați, extraordinarul nu s-a limitat la concurenți în finala Concursului ”Dinu Lipatti”.

Cum să nu amintesc că toate recitalurile au fost conduse cu mână sigură și cu figură bonomă de maestrul dirijor Ovidiu Bălan (care are 82 de ani, optzeci și doi!) sau că muzicienii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova sunt veritabili maratoniști ai intepretării?

Și uite-așa, când o veni Judecata de Apoi și o să fiu întrebat ce am făcut bun pe lumea asta, o să răspund și că n-am ratat ocazia de a fi fost acolo când s-a săvârșit Concursul ”Dinu Lipatti”, iar harul cu care sunt înzestrați unii a fost oferit celorlalți cu generozitate și dedicare.

P.S. Garanția calității deosebite a acestui eveniment a fost prezența lui Țuți, spiritul protector al Filarmonicii ”Oltenia” Craiova.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova, mai puțin imaginea cu mâța adorabilă de mai sus, pe care am surprins-o nemijlocit.

Să ne luăm rămas bun de la Maggie Smith

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum puțin timp ne-a părăsit Maggie Smith, o imensă actriță, o perfectă întruchipare a spiritului britanic în forma sa feminină.

Omagiile care i s-au adus au vizat mai ales imaginea sa scenică recentă, marcată de reținere sau sarcasm distilat la maxim, precum cele din seria Harry Potter sau serialul Downtown Abbey, însă cariera sa a acoperit multe decenii, a fost prodigioasă și a inclus personaje memorabile, care merită redescoperite.

Creația-i emblematică, recompensată cu un Oscar pentru rol principal, este neîndoios cea din The Prime of Miss Jean Brodie.

În Edinburghul interbelic, la o școală conservatoare, o profesoară liber-cugetătoare își construiește un cerc de eleve admiratoare, cărora le împărtășește viziunea ei romantică (a se citi în toate felurile cu putință) despre lume și dragoste.

Această atitudine o aduce în conflict cu directoare școlii, interpretată de Celia Johnson, superba actriță din Brief Encounter al lui David Lean, aici îmbătrânită cu stil, așa cum va fi și Maggie Smith în ultima perioadă a vieții.

Această Jean Brodie este deopotrivă magnifică și detestabilă, așa cum o descrie un alt personaj al filmului.

Tiradele ei despre artă sau iubire sunt minunate exerciții retorică, dar și de autoamăgire flagrantă.

Sentimental, e prinsă între doi bărbați, unul de treabă, dar pămpălău, altul pitoresc, dar agresiv, și nu dă semne că ar ști exact cum să procedeze.

Preamărește individualismul, dar și pe Mussolini sau Franco.

Jean Brodie e, de la minut la minut, adorabilă sau detestabilă.

Maggie Smith o redă pe această labirintică femeie cu un set de manierisme, dicție și afectare care ar împinge pe orice altă intepretă spre Zmeura de Aur, nu spre premiul Academiei Americane de Film.

Însă ei îi ies cu o precizie infinitezimală a dozării.

Uitați-vă numai la scena când directoarea ofuscată îi citește scrisoarea scandaloasă plăsmuită de niște eleve puse pe șotii ca și cum ar fi fost redactată de profesoara lor. Supriza și revolta se împletesc cu un inconfundabil simț al mândriei didactice, acela pe care îl are un dascăl când constată că elevii și-au însușit ce voia să le transmită.

Excelent regizat de Ronald Neame, The Prime of Miss Jean Brodie beneficiază de un scenariu spumos, dar și pătrunzător, adaptat din influentul roman al lui Muriel Spark, precum și de o suită de prestații actoricești impecabile, precum cea a adolescentei Sandy (Pamela Franklin), a cărei transformare din adulatoare în justițiară e sugestivă pentru metamorfoza acestei vârste, când idolii cad de pe piedestal, iar lumea devine din roz turbat un mozaic de griuri.

Peste această parabolă a eternului conflict dintre tradiție și inovație, dintre spirit și materie, dintre iluzie și realitate tronează Maggie Smith.

Urmărind-o aici, înțelegem că pitoreasca interpretă din producțiile de mai târziu nu făcea eforturi în a fi așa spectaculoasă.

Pur și simplu era exercițiul unui talent care duce la perfecțiune.

Umbilicus mundi mai hacana

By Iulian in Carti 0 Comment

Față de alte orașe italiene, Ravenna nu are un aer prea pitoresc.

N-a fost transformată de Renaștere, astfel încât să ofere acel centru istoric care ilustrează acum conceptul de la dolce vita, nici n-a fost îmbogățită de baroc sau metamorfozată de modernism.

Acele monumente pentru care este cunoscută sunt dispuse ici și colo, pitite între clădiri mai vechi sau mai noi.

Însă aceleași monumente fac din Ravenna depozitara unică a gloriei unei civilizații dispărute, pe care o numim bizantină.

Mozaicurile din clădirile care sunt înscrise în patrimoniul UNESCO sunt spectaculoase estetic, dar ascund și povești fascinante.

Știam crâmpeie din unele dintre ele, dar nu bănuiam cât de amplă este istoria din spatele lor până să citesc volumul Ravenna, capitala imperiului de Judith Herrin.

Scrisă într-un stil sobru, dar deloc plictisitor, cartea urmărește evoluția orașului din perioada când devine capitala Imperiului Roman de Apus și până în epoca lui Carol cel Mare, care a vrut să recreeze neîndoios splendorile găsite acolo în propria catedrala de la Aachen.

Autoarea se pune în serviciul muzei Clio trup și suflet și consultă o multitudine uimitoare de izvoare, astfel încât umple tabloul mai larg al istoriei macroscopice cu detalii captivante, precum boicotul clericilor de la Basilica of Sant’Apollinare in Classe, care, pentru a stopa abuzurilor unui episcop cam nemernic, au uzat de aceleași metode precum protestatarii împotriva Ordonanței 13, sau bătăile duminicale dintre găștile de cartier, leit intriga din West Side Story.

Judith Herrin își culege cele mai multe informații din surse scrise, însă marile monumente ale Ravennei sunt la rându-le o bonanza de ilustrații semnificative.

De pildă, ocupat să admir procesiunile personajelor din Sant’Apollinare Nuovo, n-am remarcat un detaliu frapant: că acele spații negre ascundeau de fapt pe foștii stăpâni arieni (din punct de vedere religios, să nu vă gândiți la aiurelile naziste), iar acea operațiune de ștergere și rescriere a istoriei (încă practicată în leatul 2024, din păcate) n-a fost impecabilă, așa că se mai vede câte o mână pe ici, pe colo.

Asta ca să nu mai spun că am fost uluit să aflu că Iustinian și Teodora n-au pășit niciodată în cel mai frumos lăcaș care le fusese închinat, biserica San Vitale, o veritabilă Capelă Sixtină realizată din tesere, locul de unde n-aș mai fi plecat și unde am descoperit o enigmă pe care nu cred că o vom eludica vreodată.

Unul dintre jocurile pe calculator care mi-a umplut (a se citi ”mâncat”) timpul în adolescență era Age of Empires II, care, prin realizarea impecabilă și documentarea exhaustivă, m-a împins și mai mult prea ceea ce a devenit o vocație și o pasiune pentru mine – istoria.

Fiecare civilizație din joc putea construi o clădire specială, numită ”Minune”, cele mai multe dintre aceste edificii fiind reconstituiri ale unor reale.

Cea a goților era Mausoleul lui Teodoric, care, din păcate, este în general ocolit de turiști, deoarece este cumva în afara circuitului celorlalte monumente.

Admirându-l, am simțit că are ceva aparte, iar Judith Herrin mi-a venit acum în ajutor și mi-a lămurit senzația.

Mausoleul îmbină tehnici și motive din diverse părți, fără a fi legat de vreo tradiție arhitectonică anume, așa că în preajma lui simți un aer cunoscut, dar niciodată clar definit.

Am spus-o la un moment și o repet de câte ori am ocazia – Italia este cel mai mare dar al naturii și al istoriei de pe acest mapamond.

Când ajungeți pe acolo, nu ocoliți Ravenna.

E ceva dacă Oscar Wilde, cinicul par excellence, i-a închinat un poem, nu?

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a unui oraș care păstrează comori scânteietoare.

Conspirația e traumă nerezolvată

By Iulian in Carti 0 Comment

Printre laureații Premiului Nobel pentru Pace ai ultimului deceniu se numără și Juan Manuel Santos, la acel moment președinte ale Columbiei, căruia i s-a decernat prestigioasa distincție pentru eforturile de a pune capăt războiului civil care îi măcina țara de mai bine de o jumătate de veac.

Un conflict sângeros, perpetuat de-a lungul multor generații și care, neîndoios, a provocat traume generaționale.

Încercarea de a se reconcilia și a expia acest trecut violent este tema centrală a romanului Forma ruinelor a lui Juan Gabriel Vasquez.

Demersul său îl apropie de cel similar din Austerlitz de W. G. Sebald, mai ales că și scriitorul columbian uzează de imagini, fotografii ale unor documente sau mărturii materiale, care îți tulbură confortul subconștient de ști că parcurgi literatură și dă greutate gnoseologică, chiar dacă iluzorie, narațiunii.

Însă, în timp ce romanul lui Sebald rămâne ermetic și vizează imposibilitatea recuperării memoriei, Vasquez vrea să ajungă undeva, vrea ca alter ego-ul său din carte să înțeleagă, și cititorii odată cu el.

Mai precis, atât naratorul său, cât și alte personaje importante ale volumului, se cufundă, fie ca sceptici, fie ca adepți, în ceea ce numim teoria conspirației.

O chestiune de mare actualitate, care a luat amploare odată cu recentele cataclisme ale pandemiei de Covid-19 și războaielor izbucnite în diverse părți ale mapamondului.

Odată cu ele, constatăm că există semeni de-ai noștri care construiesc scenarii ample, compacte, pentru a explica toate relele din lume.

Ce anume îi împinge spre a găsi o noimă în toate coincidențele?

E oare o formă de deficiență de intelect sau emoțională?

în Numărul zero, Umberto Eco cam asta tinde să ne spună, în stilu-i elocvent și aproape clinic.

Juan Gabriel Vasquez merge și pe linia asta, ba chiar plusează. Dacă italianul construiește o singură mostră de poveste conspiraționită impecabilă, columbianul conturează paralele între un asasinat politic din țara din 1948 și cel al lui Kennedy și o face atât de convingător, încât ți se reactivează toată scenarita promovată de Oliver Stone în JFK, de pildă.

Aceasta este partea care te pune în dispoziția de lector in fabula adecvată, pentru că urmează o paralelă și mai și, între același asasinat din 1948 și unul tot din istoria Columbiei, datând din 1914, căruia autorul îi alocă o parte bunicică de roman, o poveste în poveste captivantă în sine.

După toate acestea, concluzia ar fi precum la cărții lui Umberto Eco, dacă Vasquez nu ne-ar mai acorda încă o poveste, una sfâșietoare și revelatoare.

Poate că unii conspiraționiști sunt proști.

Dar poate și că unii dintre ei poartă în suflet răni care nu se pot cicatriza și care trebuie astfel umplute cu un paliativ care să facă abisul existenței suportabil.

După ce am dat ultima pagină din Forma ruinelor, am închis-o, m-am uitat prelung la ea și am bătut ușor cu palma pe copertă, așa cum fac cu acele cărți care apar de nicăieri și îmi dau un crâmpei de explicație pentru existență.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o investigației în istoria lucrurilor nevăzute.

Fisticul e un mare povestitor

By Iulian in Publicitate 0 Comment

Când spui fistic, spui Orient și povești.

Această plantă pretențioasă, dar și generoasă, are o istorie care se apropie de zorii omenirii, pentru că provine din leagănul civilizației, zona care corespunde Irakului de astăzi.

Spune chiar că, nevoit să părăsească Grădina Edenului din motivele pe care le știm, fisticul a fost printre puține lucruri pe care Adam a putut să le ia în grabă.

Sau poate că era chitit să o facă oricum.

Se mai spune că acele Grădini Suspendate din Babilon, una dintre Minunile Lumii Antice, avea și arbuști de fistic, pentru că Nabuconodosor era chitit să îi facă poftele multiubitei sale soții, năzuroasa Semiramida.

Se mai spune și că însăși regina din Saba, cea care i-a dat de furcă înțeleptului Solomon, a decretat că fisticul e rezervat doar celor de sânge regal, așa că oricare muritor de rând care îndrăznea să îl crească pentru sine.

Cum spuneam, fisticul e materie primă și catalizator pentru poveși.

Pe vremuri, poveștile se transmiteau oral, așa că nu pot decât să îmi închipui cum ascultătorii desfăceau fistic și se lăsau purtați pe aripile imaginației de un rapsod iscusit.

În zilele noastre, însă, ne luăm poveștile din cărți, a le parcurge și a savura fistic în același timp nu mai e atât de comod, nu?

Ne vine însă, în ajutor crema de fistic de la Sunday Bites, care îndulcește și ușurează lectura.

Numele pe care și l-au ales acești întreprinzători români, care cu râvnă aduc delicii românilor prin mijloace proprii, e elocvent.

Într-o duminică liniștită, când viața agitată îți permite să te apleci asupra poveștilor, îți oferă un companion savuros.

Iar pentru că poveștile au nevoie de mai multe personaje, am întovărășit crema de fistic de la Sunday Bites cu alte daruri ale naturii și ale ingeniozității umane, precum mierea sau nucile noastre neaoșe.

Și-am încălecat pe-o șa și-am gustat crema de fistic așa!