Ce bine e să ai cor la filarmonică!

De cum am văzut titlul concertului Hollywood in Songs care urma să aibă loc la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, am știut că o să-mi placă.

Dar nu eram pregătit pentru explozia de culoare și încântare care a răzbătut de la artiști, instrumentiști și corali deopotrivă, înspre public, transformând sala de spectacol într-o aula magna a însuflețirii.

Momentele remarcabile care au exploatat cea mai frumoasă expresiei a cinematografiei – musicalul – au fost nenumărate.

De pildă, deoarece s-a acordat mult spațiu unor cântece din The Greatest Showman (A Million Dreams, Come Alive, The Greatest Show sau Never Enough), acest film a fost parțial reabilitat în ochii mei, după dezamăgirea de a fi văzut cum fascinanta poveste a unui escroc strălucit a fost curățată și transformată într-o simplă etalare a talentelor multiple ale lui Hugh Jackman.

Se putea face mai mult cu acea peliculă, dar muzica e-ntâia, iar dirijorul de aici, Eduard Dinu, a fost un veritabil showman la rându-i.

Marile filme de animație de la Disney au primit partea leului, că tot era și Lion King printre ele.

Ascultându-le transpuse cu fabulos patos de Corala Academică a Filarmonicii (îndrumată de Bogdan Botezatu), sunt recunoscător casei de producție americane pentru marile cadouri pe care le-au făcut omenirii. Au muncit pentru bani, știu, dar și i-au cîștigat prin artă.

Programul a inclus un potpuriu din The Beauty and the Beast și, pentru că vârful de emoție a fost atins de melodia eponină, merită să scriu și aici o poveste pe care nu mă mai satur să o spun.

În filmul de animație din 1991, vocea personajului doamnei Potts (doamna Ceainic) este a inubliabilei Angela Lansbury, cu ale cărei iscusite investigații am crescut mulți.

Actrița nu se considera în măsură să cânte melodia, dar regizorii Gary Trousdale și Kirk Wise au convins-o să o înregistreze o dată, așa, ca idee.

Acea singură înregistrare și găsit loc în film, la Oscaruri și în inimile noastre.

Valoarea concertului a fost parafată în timpul liniei melodice unduitoare din Aladdin, când, la fel de mlădioasă ca sonoritatea de pe scenă, acolo și-a făcut apariția Țuți, pisica Filarmonicii din Craiova.

O știu pretențioasă, așa că trebuie să-i fi plăcut nespus, deoarece a zăbovit mult timp acolo, iar la final, când spectatorii îl tot chemau înapoi pe dirijor, acesta s-a prezentat cu ea în brațe.

Un fel de Legiune de Onoarea pisicească.

Acum aproape un an, în Craiova era să se facă o greșeală, ca să nu zic infamie, și era să rămânem fără cor la cea mai mare instituție muzicală a orașului.

Am prevenit-o, noi, cei din public, iar acum culegem roadele.

Ce bine e să ai cor la filarmonică!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Dereglarea la dereglare duce

În 2024, scriitoarea sud-coreeană Han Kang a primit Premiul Nobel pentru Literatură, pentru ”proza sa poetică intensă, care înfruntă traume istorice și expune fragilitatea vieții omenești”.

Ca obicei, motivația membrilor juriului Nobel este ilustrativă și criptică deopotrivă, așa că, ajutat de promptitudinea minunată a prietenilor de la Libris, am purces la a le desluși argumentele prin intermediul unuia dintre cele mai apreciate romane ale autoarei – Vegetariana.

Mi-a sărit în ochi enunțarea unei asemănări dintre stilul coreencei și al lui Kafka și, pe undeva, e corect. Cartea începe precum Metamorfoza, nu atât de abrupt, dar cu același impact în reacțiile revelatoare și nu neapărat lăudabile ale celor care o înconjoară pe prima protagonistă.

Spun prima, pentru că Vegetariana are trei mari lumi lăuntrice chinuite, întrețesute și cu suferință generată reciproc.

Nu vreau să spun mai multe, pentru că tranziția, neanunțată și neașteptată, dar întotdeauna logică, de la o voce la alta este una dintre marile calități ale romanului. Han Kang pare că divaghează și deviază de la ce construise inițial, dar e doar o iluzie trecătoare, pentru că ansamblul este coerent de sfâșietor.

Proza este, într-adevăr, poetică, dar și clinică. Are momente sublime, cele vegetale cu precădere, are și unele erotice explicite în stil harukimurakamian, dar există și secvențe în care recunoști fără greșeală manifestări și trăiri interioare de boală psihică, așa cum a ajuns psihologia să le definească.

Sunt dureroase, dar nu ca o caznă deliberată din ăartea autoarei la adresa cititorilor.

Nici sunt vreun îndemn stângist la a le oferi compasiune unor persoane care își fac rău și le fac și altora astfel.

E o expunere amplă și fără verdict a modului cum funcționează mecanismul colectiv și transgenerațional al traumelor.

Dereglarea altuia o provoacă pe a mea, iar a mea pe altuia.

E roata karmică, adusă la zi.

Aș vrea să pot spune că depinde de noi să rupem acest fir tragic.

Dar știu că nu e întru totul adevărat.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris că nu mă lasă să mor de curiozitate după ce se dă un nou Nobel pentru literatură.

Șase fete dezghețate și Hamlet

Cu fetele cele dezghețate și istețe fusesem deja de câteva ori la teatru, așa că am hotărât să le ridic nivelul de provocare, ducându-le la Hamletul pus în scenă de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Pentru vârstă lor pare o piesă grea, însă le mai facilitasem contactul cu Shakespeare și cu alt prilej. În plus, piesa imaginată de Declan Donnellan și Nick Ormerod este suplă, e curățată de piese și linii narative secundare, și, fiind foarte bine jucată, este o experiență intensă și dinamică.

O intensitate care se vădește și mai mult când o vezi de la firul ierbii, pardon, planșeului, așa cum a făcut-o grupul nostru.

În continuare, aveți părerile lor ulterioare despre diverse aspecte ale piesei, cu mențiunea că l-am ocolit pe Hamlet însuși în anumite privințe, tocmai pentru ca ele să reactiveze mental și receptarea celorlalte personaje, nu doar pe cel al titanicului Vlad Udrescu.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut duelul dintre Laertes și Hamlet, când, la final, au murit toți.

Când a murit unchiul lui Hamlet, pentru că o merita.

Mi-a plăcut faptul cum Hamlet își schimbă părerile și cum ajunge să facă lucruri trăznite.

Mi-a plăcut când Hamlet vorbea cu tatăl său în imaginația sa.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă faptul că actorii și-au jucat foarte bine rolurile.

Cel mai mult mi-a plăcut că se desfășoară cu personaje, oameni, deoarece este apropiată de realitate (în spatele unei formulări care poate părea naivă se ascunde cea mai mare laudă care se poate aduce acestui spectacol, că are o natură pur umană – n.m.).

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut partea când Ofelia cânta despre tatăl ei decedat.

Când au murit multe persoane unde nu era necesar.

Mi-a plăcut toată piesa.

Nu mi-a plăcut când, la final, s-au bătut cu săbii.

Nu mi-a plăcut partea când Claudius l-a trimis în Anglia, pentru că nu merita.

Ce nu mi-a plăcut la piesă e că s-au folosit expresii greu de înțeles.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) a jucat cel mai bine și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut cum au jucat Claudius și Laertes, expresiile lor potrivindu-se perfect cu întâmplările de pe scenă.

Eu cred că fratele Ofeliei a jucat cel mai bine.

Actorul (de fapt, actrița, mai precis Raluca Păun – n.m.) meu preferat a fost tatăl Ofeliei, care în piesă era amuzant și făcea multe glume.

Consider că tatăl fetei crețe (adică al Ofeliei, deci Polonius al Ralucăi Păun – n.m.), pentru că era amuzant.

Cel mai bine și-a jucat rolul mama lui, pentru că emoțiile și expresiile pe care le arăta păreau foarte realiste.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, deoarece avea expresivitate când juca.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, nu am un motiv pe care să-l pot explica, dar pur și simplu nu prea mi-a plăcut.

Cred că cel mai rău au jucat unchiul lui Hamlet sau Ofelia.

Toți au jucat bine.

După părerea mea, cel mai rău a jucat tatăl vitreg al lui Hamlet.

Consider că toți au jucat foarte bine.

Prietenii lui Hamlet mi-au plăcut cel mai puțin, deoarece nu erau credibili.

Hamlet e nebun sau doar se preface?

Probabil că Hamlet să fie nebun sau mai degrabă deranjat și vătămat din cauza tatălui său mort, dar comportamentul lui în unele scene dă de înțeles că se preface ca să vadă reacțiile celorlalți, acest lucru ducând la exilarea lui din Danemarca.

Eu zic că doar se preface sau că e doar o perioadă specială, deoarece moartea tatălui său l-a traumatizat și nunta mamei lui l-a deranjat.

Hamlet e nebun și își pierde mințile pe parcurs.

Hamlet era nebun, pentru că voia să se răzbune pe unchiul lui din cauza morții tatălui său.

În prima parte a piesei, Hamlet chiar era nebun din cauza morții tatălui său. În ultima parte a piesei, Hamlet doar se preface nebun pentru a vedea ce cred oamenii despre el.

Hamlet e victimă sau agresor?

Hamlet este agresor, pentru că se comportă urât cu Ofelia, dar și victimă. Aceasta poate fi din cauza morții părintelui său, dar nu e îndreptățit să se comporte așa cu așa-zisa lui ”iubită”.

Părerea mea este că e victimă, deoarece unchiul și mama sa l-au trădat, iar tatăl său a fost ucis.

Eu cred că Hamlet este victimă.

Din punctul meu de vedere, Hamlet este victimă, deoarece a fost mințit în legătură cu moartea tatălui său.

Hamlet este și agresor, și victimă, pentru că a făcut rău din cauza faptelor rele pe care le-a pățit.

Hamlet este victimă în prima parte a piesei, iar Claudius agresor, deoarece l-a omorât pe tatăl său. În ultima parte a piesei, victima este Claudius, iar agresorul Hamlet, pentru că îl omoară.

Analizând răspunsurile de mai sus, e limpede că piesa este bine jucată în ansamblul ei; uitați-vă numai la câte personaje diferite sunt amintite la cele preferate.

E de discutat dacă prezența ocazională a Ofeliei (Theodora Bălan) în secțiunile despre ce sau cine nu le-a plăcut este o reacție a unor fete de vârsta lor față de o persoană cu probleme psihice (la Năpasta a fost ceva similar, deși la Toc Toc au vădit îmbucurător de multă compasiune) sau o urmare a faptului că actriței i-a lipsit un ce în a fi cutremurătoare, senzație pe care am avut-o eu însumi acum și pe care am comparat-o cu vizionarea anterioară a piesei.

Cladiu Mihail drept tizul Claudius apare și cu bune, și cu rele, ambele seturi de păreri fiind justificate. Pare a-și fi nuanțat interpretarea, devenind mai duplicitar, așa cum o cere personalitatea unui uzurpator, dar rămâne încă o alegere discutabilă pentru acest rol.

În rest, Raluca Păun se menține ca una dintre preferatele lor, dacă nu chiar GOAT (știu și eu limbaj de tineret, ce credeați?), iar Alex Stoicescu se distinge cu apăsarea luciferică a tuturor scenelor în care apare, în special cele de final.

Cât despre Hamlet, personajul, dar și actorul, nu vă faceți griji, a fost cea mai marcantă prezență a acestei incursiuni teatrale a lor.

Nu doar că au întors întortocheata persoană fictivă pe toate părțile, dar s-au și întâlnit cu Vlad Udrescu în persoană, care, deși ostenit foarte, nu le-a refuzat acel mic dialog care le va pecetlui încă un pas către ceea ce sper că va deveni pasiunea pentru o artă plină de învățăminte – teatrul.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Ne minunăm dintotdeauna

Încă din adolescență, când mi se cristaliza pasiunea pentru istorie, am avut un interes aparte pentru Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice, acele monumente dispărute, cu o excepție, care continuă să înflăcăreze imaginația posterității.

Subiectul îmi este drag și pentru că a constituit tema pe care am abordat-o la chiar primul atelier de istorie și civilizație pe care l-am realizat cu niște copii acum câțiva ani, un proiect care a crescut de atunci în mod îmbucurător.

În timp, mi-am construit o mică bibliografie în acest sens, iar cartea lui Bettany Hughes a venit și s-a impus deja ca principala sursă de informații și de considerații asupra poveștilor acestor edificii legendare.

Autoarea îmi era cunoscută din diversele documentare televizate pe care le urmărisem și e parte a acelei liste de dascăli de la care am avut de învățat, chiar dacă nu i-am cunoscut niciodată personal.

Entuziasmul care îi dublează erudiția transcende simplul rol de prezentatoare și transformă o producție televizată care o are în prim plan o aventură fascinantă, la care nu esți spectator, ci părtaș.

Această bucurie a retrăirii trecutului se regăsește și în carte.

Bettany Hughes nu se mulțumește să adune informații despre Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice din puținele izvoare existente, ci merge pe urmele lor, atinge palidele lor rămășițe, le integrează în peisajul mai larg al tehnicilor și moravurilor din epocile contemporane realizării lor, astfel încât reconstrucțiile lor scrise sunt mai veridice decât faimoasele reconstituiri tridimensionale pe care le găsim pe Internet.

Această remarcabilă slujbașă a muzei Clio nu istorisește doar despre edificiul în sine, ci și despre ecoul pe care l-a avut de-a lungul secolelor, despre influențele culturale pe care fiecare dintre minuni le-a avut în mod subtil asupra mentalului colectiv, inclusiv prin expresiile lor din foarte modernul mediu al unor jocuri pe calculator precum Assassin’s Creed sau God of War.

În permit să îi recomand doamnei Hughes ca, într-o ediție viitoare a cărții să includă referințe și la extraordinarul joc de societate 7 Wonders al lui Antoine Bauza sau la filmele care se încumetă să recreeze o astfel de minune, cel mai sugestiv fiind, bineînțeles, The Colossus of Rhodes al lui Sergio Leone.

Foarte pătrunzătoare mi s-a părut analiza psihologică a acestui fenomen mental prin care se îndreptăm admirația vecină cu venerația către clădiri grandioase din vremuri apuse, care ne conectează cu acele generații care sunt de mult oale și ulcele, dar care ființează în noi, prin uimitorul mecanism îngemănat al geneticii și transmisiunii culturale.

De aceea, închei prin a-mi schița propria listă a unor Șapte Minuni ale Lumii care au avut ocazia să mă copleșească nemijlocit:

Petra din Iordania

Mont Saint-Michel din Franța

Atomiumul din Belgia

Castelul Neuschwanstein din Germania

Catedrala Gotică din Franța (trișez un pic aici, dar cum e oare cu putință să alegi între Notre-Dame din Paris sau suratele ei din Amiens, Rouen, Rheims sau Chartres?)

Fațada lui Antoni Gaudi a Sagradei Familia din Spania

Capela Sixtină din Italia

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mă ajută să învăț și mai mult despre ceva ce știu și îmi place.

Greu de dat Oscarul pentru animație în 2025

După ce am văzut Inside Out 2, eram sigur că știu cine o să câștige Oscarul pentru animație în 2025.

Acum, că am văzut și The Wild Robot, mă bucur că nu sunt în pielea votanților de la categoria respectivă, pentru că vor avea o sarcină a naibii de grea în a alege între aceste două producții.

Ambele excelează la capitolul realizare, ambele au idei generoase, tipic hollywodiene, dar redate proaspăt, iar dacă cea de-a doua poveste a emoțiilor impresioneză prin modul cum reușește să țină sus țtacheta ridicată de un predecesor strălucit, aceasta are de partea ei avantajul ineditului.

O roboată (știu că nu au gen, dar așa ni se spune) multifuncțională, proiectată să rezolve problemele andrisanților (nu sunt agramat, e din O scrisoare pierdută), ajunge printr-un accident într-o pădure de zonă temperată și se vede în situația de a se integra ecosistemului, în primul rând prin ipostaza de mamă adoptivă pentru un puișor de gâscă sălbatică.

Urmează o complexă parabolă despre depășirea limitările impuse de condiționare naturală sau programare artificială, despre solidaritate și despre prietenie, chiar sfidând constrângerile unui lanț trofic bine stabilit.

Da, știm, s-au mai făcut, dar o să uitați de toate ce au propovăduit alte filme, tocmai pentru că The Wild Robot este incredibil de bine făcut.

Regizată cu impecabil meșteșug de Chris Sanders, care ne-a oferit și minunatul How to Train Your Dragon, pelicula de față exploatează cu mare efect comic și dinamic proprietățile deux ex machina ale roboatei protagoniste, dar și particularitățile zoologice ale bogatei faune care populează pădurea cu pricina.

Parcă ai privi România sălbatică, varianta de animație.

Orice producție de acest gen are nevoie de voci actoricești adecvate, iar the Wild Robot le are, ba chiar ne rezervă câteva suprize în privința asta.

Lupita Nyong’o are o subtilă transformare vocală, de la timbrul impersonal al unei alte Siri la o ființă duioasă și independentă, deși cred că au lucrat-o și din computer, mai ales la începutul filmului.

Remarcabil de expresiv este Pedro Pascal ca vulpoiul Fink, cu toate că personajul său, prin manifestări și înfățișare, aduce nepermis de mult cu omologul anterior din Zootopia.

Ving Rhames, Bill Nighy sau Catherine O’Hara contribuie la deliciul declamativ al filmului.

Stephanie Tsu, insidios de odioasă în Everything Everywhere All at Once, face același lucru aici, dar doar prin modulații de intonație.

Cât despre Mark Hamill, da, Luke Skywalker însuși, Forța e puternică în el. Vedeți voi ce și cum.

Între tehnologie și natura s-a căscat un hău în care suntem atrași noi, oamenii.

The Wild Robot ne arată că nu e nevoie să fie așa.

Wine Tonic Festival se întoarce, așa că mă întorc și eu acolo

Anul trecut îmi foloseam toată experiența de gurmand connaisseur pentru a face față evenimentului Wine Tonic Festival.

Un pariu câștigător al celor de la 24H, deoarece intenția organizatorilor de a realiza cel mai mare festival de vin din Oltenia s-a materializat atât de bine, încât anul acesta urmează inevitabila ediție a doua, mai mare și mai bogată.

Deja văd niște ochi sticlind și intuiesc niște papile gustative activându-se, așa că voi purcede numaidecât la a da detalii tehnice.

Wine Tonic Festival 2024 se va desfășura în primul weekend al lui Brumar (2-3 noiembrie), în același loc ca data trecută, Ramada Plaza.

Programul este după cum urmează: sămbătă, de la 12:00 la 20:00, și duminică, de la 12:00 la 18:00.

Pare mult, dar știu din experiența ediției trecute că te fură degustatul și pălăvrăgitul în dreapta și în stânga (în engleză îi spune networking), de nu îți dai seamă când ajungi pe la chindii.

În plus, anul acesta există și posibilitatea de a lua parte la o aventură pasionantă în lumea vinurilor italiene, sub îndrumarea lui Luca Maroni; ca să vă faceți o idee (și poftă), amicul Daniel Botea a enumerat toate vinurile pe care specialistul italian le va utiliza în epopeea sa oenologică.

În cazul meu, festivalul funcționează și o ca o expoziției de artă, a etichetelor mai precis, pe care am descris-o aici și pe care sper să o reeditez.

Detalii despre prețurile biletelor și despre firmele participante se pot găsi pe site-ul oficial al evenimentului Wine Tonic Festival.

Toți murim, dar Purcărete a ținut morțiș să ne aducă aminte

O inițiativă excelentă a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, recent încheiată, a fost Săptămâna Purcărete, care a adus la Craiova câteva dintre cele mai recente producții ale acestui colosal regizor.

Am profitat în limita timpului și bugetului disponibile, iar dacă a fost o piesă pe care am ochit-o din prima, aceea a fost cea care a marcat finalul proiectului, Plugarul și moartea, aparținând repertoriului Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași.

Spectacolul urmează ideatic un text medieval, în care un soț îndurerat se revoltă și dialoghează cu moartea hâdă, care i-a răpit soția în floarea vieții.

E, cumva, același tip de conversație și provocare aruncată fragilului nostru psihic precum dialogul dintre Cavaler și Moarte în Det sjunde inseglet (A șaptea pecete) al lui Ingmar Bergman, scenă antologică, parodiată și răscopiată în fel și chip.

Scriitura medievală (a lui de Johannes von Tepl în jurul anului 1400, redescoperită și retușată de Konrad Burdach secolul trecut) ar fi cam greoaie pentru mințile contemporane, dar nu-i bai, pentru că Silviu Purcărete profită de ea așa cum a făcut cu atâtea repere ale culturii universale și pune de o demonstrație fabuloasă a dialogului dintre tehnologii.

Foarte mult timp am avut obiecții în privința proiecțiilor video inserate într-o piesă de teatru. Mi se pare o formă de a trișa, iar uneori realizarea e deficitară (vezi rinocerii din piesa eponimă a lui Eugen Ionescu, realizată de Bob Wilson la Craiova acum ceva ani).

Aici, însă, fuziunea digital-material este aproape desăvârșită și, mai ales, funcționează ca mecanism narativ și emoțional. Se cuvine a menționa că regizorul a avut un ajutor de nădejde în această privință din partea lui Andrei Cobzac.

Ajută și interpretarea duală a lui Călin Chirilă, căruia aproape că nu îi accepți dedublarea. Eu, unul, refuzam în subconștient să conștientizez că una și aceeași persoană dialoghează și le confecționam celor două ipostaze ale actorului reprezentări mentale distincte.

Poate că așa e și fuga de moarte.

Și poate și de asta, la final, aplauzele au fost cam îndoite, deși calibrul tehnic al piesei Plugarul și moartea nu e cu nimic mai prejos față de Ace și Opiu sau Hamlet cel coregrafic ale lui Robert Lepage.

Aia e, toți murim, dar măcar să umplem timpul până la soroc cu astfel de expresii ale creativității omenești.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (3)

Suntem în ultima zi a sezonului Premiilor Nobel pe 2024, așa că închei și eu seria de articole dedicate unor creații cinematografice, dar nu numai, care au cumva legătură cu aceste înalte distincții.

Prima dată o să amintesc lapidar un roman de suspans intitulat Testamentul lui Nobel, scris de Liza Marklund, o contemporană a noastră și compatrioată a celui care a inițiat aceste premii, asta conferindu-i o perspectivă mai apropiată asupra umbrelor care planează asupra luptei pentru a le obține.

Cartea debutează cu un multiplu asasinat care are loc la o ceremonie de decernare a premiilor Nobel și continuă pe multe paliere, unul dintre acestea fiind obsesia personajului negativ de a ajunge să fie încununat acolo.

Pentru asta, nu se dă în lături de la cele mai infame lucruri, iar protagonista, o jurnalistă care a fost martoră la tragicele evenimente de la festivitate, se vede pusă în ingrata situație de a desluși ea însăși ițele complotului.

Narațiunea astfel rezultată este alertă, în dulcele stil scandinav pe care l-a inițiat răposatul Stieg Larsson.

***

O incursiune în culisele și ambițiile nefaste care domină dorința de a obține succesul, al cărui apogeu este un Nobel, este și filmul The Wife.

Un scriitor deja deja consacrat și la senectute (Jonathan Pryce) primește telefonul mult râvnit din partea Academiei Suedeze și călătorește la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului alături de soție și fiul matur.

Rapid ne dăm seamă de tensiunile care domnesc în familie, în special între soț și soție, iar pe măsură ce pelicula înaintează, deslușim că, dincolo de povara domestică dusă de consoarta aflată mereu în umbra ilustrului scriitor, gloria literară a acestuia din urmă i se datorează ei mai mult decât ar fi etic acceptabil.

Glenn Close are o interpretare măiastră, elocventă, dar reținută și ar fi putut foarte bine să câștige Oscarul, după o lungă serie de nominalizări care au rămas fără rezultat. Rolul e de calibru, iar povestea datoriei pe care Academia, nu cea care dă Nobeluri, ci statuete, o avea față de ea era suficient de puternică, însă membrii ei au decis să se lase seduși de o fraudă.

Mai precis, să dea Oscarul pentru rol principal feminin din acel an Oliviei Colman care în The Favourite nu e deloc în prim-plan, având mai puțin timp de ecran decât Emma Stone sau Rachez Weisz, care au mers către categoria rol secundar.

Istoriile rateurilor celor două prestigioase instituții par a fi similare.

Pe Tolstoi l-au avut câțiva ani și l-au ignorat, sper să nu se întâmple la fel și cu Glenn Close, cât o mai avem printre noi.

Regizat cam static de Bjorn Runge, The Wife compensează prin prestații actoricești, pe lângă a protagonistei remarcându-se și a lui Jonathan Pryce, care e când vulnerabil, când dictatorial, când simpatic, când detestabil, sau a lui Christian Slater, un actor înzestrat, dar care parcă nu și-a valorificat niciodată potențialul, aici un fel de Mephistofel care îi îmbie pe toți să își dezlege limba întru a dezvălui secrete și frustrări.

Alfred Nobel a vrut ca premiile care îi poartă numele să fie acordate celor care duc omenirea mai sus, mai departe.

Așa a fost până acum?

Cu unele excepții, da.

Dar subliniez cuvântul ”excepții”.

Geniul nu e egal cu sfințenia.

Să nu uităm asta.

Aurul lichid curge din Elada în Bănie

Suntem încă în plin sezon de Nobel, așa că iată o poezie de Giorgios Seferis, laureat pentru literatură în 1963.

Ulei pe brațe

poate un miros rânced

precum în capela

acestei prese de măsline

precum pe porii aspri

ai pietrei neclintite.

***

Ulei în părul

împletit ca o funie

și poate alte arome

necunoscute nouă

bogați sau săraci

și statuete oferind

sâni mici cu degetele.

***

Ulei în soare

frunzele tremurară

când străinul sosi

și tăcerea zăbovi greoaie

între genunchi.

Monezi cad:

”În numele zeiței, te chem…”

***

Ulei pe umeri

și pe brâul aplecat

picioare pătate de iarbă

și rana din soare

când clopotele bat la asfințit

când vorbesc în curtea bisericii

cu un schilod.

(Giorgios Seferis, ”În numele zeiței, te chem…; sursa: www.poetryfoundation.org, traducerea din limba engleză îmi aparține)

Am citit și recitit această superbă poezie ermetică a autorului elen și, de fiecare dată, am fost fermecat de oda subtilă pe care o aduce uleiului de măsline.

Acest lichid prețios, al cărui meșteșug străbate mileniile, însoțind istoria Eladei.

Ne delectăm cu uleiul de măsline în fel și chip, dar îl înțelegem oare?

Acum, noi, cei din Bănie, o putem face nemijlocit, prin intermediul produselor grecești ale celor de la Eliada.

Compania este fondată de Camelia și Cătălin Adam și a izvorât dintr-o pasiune.

Nu doar dintr-o pasiune pentru Grecia, pe care le-o știam, cunoscându-i de ceva timp, dar și din pura pasiune a unui meșteșug care are o complexitate și o subtilitate nebănuite.

Ascultându-l pe Cătălin povestindu-ne despre povestea realizării uleiurilor Eliada, de la măslina care își vădește sorocul nemailăsând cuțitul să treacă prin sâmbure și până la elegantele sticle din magazin, am auzit glasul pasiunii.

Spicuiesc câteva informații pe care le-am reținut din timpul prezentării, cu mențiunea că sunt doar o frântură din odiseea uleiului de măsline.

Aceste uleiuri premium se obțin din măsline verzi din soiul Hondroelia Halkidikis, selecționate cu atenție și splălate, pentru a elimina praful sau orice alte impurități, toate având potențial să altereze gustul final al produsului.

Măslinele sunt prelucrate în aceeași zi când sunt culese, pentru a-și păstra proprietățile, iar totul se desfășoară prin extracție la rece, sub 27 de grade Celsius.

Îmbutelierea se face în ambalaje adecvate, fără a lăsa aerul în contact cu produsul, prin utilizarea unui gaz inert (azot).

Gama Eliada cuprinde trei tipuri de ulei de măsline Grecia.

Eliada Gold, cel mai versatil, cel mai echilibrat, care odată strecurat în utilizarea de zi cu zi, devine indispensabil, având o aromă medie ca intensitate și potrivit pentru cele mai multe rețete.

Eliada SuperPremium, un ulei cu parfum puternic, peste medie, medaliat cu aur la competițiile internaționale de la Atena, Londra sau Berlin.

Eliada Agoureleo, un ulei proaspăt, intens aromat, nefiltrat, disponibil doar în sezon (octombrie-martie).

Mi-a plăcut foarte mult că, pentru a ne exemplifica toate calitățile aromatice și terapeutice ale uleiurilor sale, Cătălin le-a contrapus de fiecare dată unei alte mostre de ulei propriu, pe care a lăsat-o în mod deliberat să ajungă ușor râncedă.

Astfel, am primit o vagă inițiere în tainele undelemnului, iar aceia care vor să meargă și mai departe pe această cale pot avea motive de bucurie, pentru că cei de la Eliada, împreună cu (deocamdată) puținii specialiști și pasionați din domeniu din România, vor să înființeze o asociație a degustătorilor de ulei de măsline, precum și să organizeze cursuri, de educație gustativă, dar și de specialitate.

În încheiere, permiteți-mi să îmi întind la maxim umilele mijloace lirice și să continui sublima creație a lui Giorgios Seferis cu încă o strofă:

Ulei pe degete

a curs în farfurie

codrul de pâine

s-a scăldat,

dar a miruit

și atingerea.

Credit foto: Flori Manda, tovarășă de degustare.

Copilăriile tulburi se recunosc între ele

Capacitatea Hollywoodului de a scoate din orice crâmpei de istorie o poveste a devenirii emoționale, sfârșită cu reconcilieri înălțătoare, este inegalabilă.

Este și cazul filmului Saving Mr. Banks, care romanțează modul cum Walt Disney și echipa lui au convins-o pe P.L. Travers să ecranizeze romanu-i Mary Poppins.

Reticența și mofturile autoarei sunt bine documentate și sunt materie primă pentru partea conflictuală și cea savuroasă a peliculei.

Narațiunea este punctată de secvențe care descriu copilăria traumatizantă a lui Travers, nevoită să vadă cum tatăl ei, pe care îl adora, sucombă patimii pentru alcool și pentru povești care refuză realitatea.

Regia corectă a lui John Lee Hancock (care a mai realizat și The Blind Side) generează interpretări corecte și un deznodămând corect.

Tom Hanks e, ca întotdeauna, ireproșabil și, fără a părea că a nădușit prea mult pentru rol, te captivează, mai ales prin acea pledoarie de la final, în care se întrezărește durerea pitită în spatele fațadei vesele a celui care și-a făcut din încântarea copiilor și adulților o misiune.

Emma Thomson e sufletul filmului, reușind să o imagineze pe scriitoare agasantă cât trebuie, dar și să o umanizeze când rigorile hollywoodiene o cer. E de ajuns să aștepți până la mica scenă din timpul genericului de final, când se aude vocea lui P.L. Travers cea reală, ca să îți dai seama că actrița i-a făcut un serviciu, făcând-o mult mai simpatică decât merita.

Colin Farrell drept tatăl băutor și povestitor și Paul Giamatti drept un șofer care dă pe brazdă o Miss Daisy chiar mai problematică sunt în fruntea restului distribuției care animă această dramă de inspirație reală.

Cum, necum, Walt Disney et comp. au reușit să o îmbuneze pe P.L. Travers (care ulterior și-a trâmbițat nemulțumirea, cu buzunarele doldora de dolari), cât să-și facă filmul.

Rezultatul este Mary Poppins, un musical care poate fi descris leit ca protagonista lui.

Practically perfect in every way.