Domnule Coppola, ați ajuns prea târziu

Rar mi-a trecut prin fața ochilor vreun film care să fi fost precedat de mai multe critici decât Megalopolis al lui Francis Ford Coppola.

Am înțeles atunci cum de Cardinalul Richelieu era interesat să îi cunoască pe cei vorbiți de rău.

Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți așa, spunea el.

Acum că am vizionat filmul, pot înțelege stigmatele care îi se atribuie, dar n-am cum să nu menționez și anumite calități.

Sub titlu scrie mai de-o șchioapă ”O fabulă”.

E un amănunt important, care îi dă cineastului relativa libertate de a proceda cum crede în a-și compune mesajul, contând pe un acord tacit cu privitorul în privința obiectului lui.

Aici e o mare problemă.

Megalopolis încearcă o paralelă între decăderea Romei și cea a civilizației contemporane (identificate foarte incorect politic cu America, dar, hei, Coppola a trăit perioada când așa se credea).

Paralela devine uneori un melanj, așa că abundă referințele la personaje și apucături din Roma antică.

Dacă le știi, e un deliciu să le identifici.

Personajul jucat de Adam Driver e numit Cezar Catilina, adică un ambițios combinat cu un revoluționar.

Fiica lui e Iulia (Nathalie Emmanuel) și, mai ales la început, e o exhibiționistă, precum fata lui Augustus, de care s-a luat Ovidiu și s-a pomenit la Pontul Euxin.

Cel al lui Giancarlo Esposito e Cicero, care, la un moment dat, tună și fulgeră împotriva lui Catilina de la tribună, leit modelul său din antichitate.

Jon Voigt poartă numele de Hamilton Crassus III, e putred de bogat, dar e decrepit precum împăratul Claudius, lăsându-se dus de nas de Wow Platinum (da, chiar ăsta e numele personajului) al lui Audrey Plaza, o combinație de Messalina și Agrippina.

Shia Labeouf e Caligula cu altoi de Nero.

Iar exemple ar mai fi.

Însă cea mai deșteaptă și reușită transpunere a universului romanilor de odinioară în acest illo tempore modern al lui Coppola este secvența Vestalei, care cântă o melodie de-aia profundă și lentă de adolescentă în căutare de identitate, în timp ce se cer donații pentru ca ea să-și continue stilul de viață virginal.

Cum spuneam, o încântare să identifici toate acestea în Megalopolis.

Repet, dacă le știi.

Coppola, având scuza vârstei, poate, uită că, dacă e o problemă în prezent, e că oamenii nu mai citesc și n-au de unde să guste toate trimiterile lui intelectuale.

Hai că de monologul lui Shakespeare (interesant declamat de Adam Driver) or mai fi auzit, dar cele mai multe sunt inaccesibile.

De aici și o parte din aversiunea față de această peliculă.

Care, într-adevăr, are și scăderi evidente.

Nu suscită atașament emoțional.

E mai mult stil decât substanță.

Are momente lipsite de noimă.

Et cetera, cum spuneau romanii înșiși.

Cel mai grav este că Megalopolis a venit cu vreo două decenii întârziere.

Și nu zic asta, uitându-mă numai la efectele speciale care ar fi rupt pe la trecerea în noul mileniu, dar acum par ieftinele.

Nu, ideologia, aia cu tâlc cum o fi ea, e depășită.

Stimate domnule Coppola, cu tot respectul pe care vi-l port, apreciez că ne spuneți că vizionarii lipsiți de umanitate și bufonii plini de demagogie nu trebuie lăsați să modeleze societatea.

Dar, dacă nu vă chinuiați să îi puneți peruca aia ridicolă în cap lui Gary Oldman în Dracula și vă ocupați de alegoria asta, ca să iasă ca Apocalypse Now, poate că aveam o șansă în plus să nu îl avem pe portocaliul de Donald Trump la Casa Albă (a doua oară, nota bene!) și pe îngălatul de Elon Musk ca domnul Taie și spânzură în administrația lui.

Și nici nu vă falimentați degeaba.

Simfonii astrale, plimbări autumnale

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, în Valea Merilor din comuna Predești, județul Dolj, se construiește treptat un loc de într-ajutorare a semenilor nostri, așa cum s-ar cuveni să fie pretutindeni în România.

Acest complex, pe care îl vom numi Centrul Comunitar – Hub terapeutic, s-a născut și a crescut ca urmare a eforturilor susținute ale pshihologului Irinei Gruia și ale colegilor săi de la Asociația Devoltare și Psihoterapie prin Acțiune (DePsi).

Fondată încă din 2011 de un grup de profesioniști din domeniul psihologiei, psihoterapiei și metodelor non-formale de învățare din Craiova, Slatina și Severin, DePsi a derulat de-a lungul timpului o varietate de proiecte destinate îmbunătățirii calității vieții persoanelor cărora soarta nu le-a surâs prea mult.

Detalii despre fiecare puteți găsi pe site-ul oficial al celor de la DePsi, eu o să menționez două care mi s-au părut deosebite:

Bătaia nu este ruptă din rai, realizat în parteneriat cu Norsk Moreno Institutt din Norvegia, care a vizat configurarea, tot la Predești, a unui spațiu de susținere și protejare a femeilor care au fost victime ale violenței domestice.

Grădina Terapeutică, un spațiu de explorare senzorială plasat chiar în mijlocul orașului Craiova. Grădina a fost împărțită în zone dedicate celor cinci simțuri, iar atracția principală a proiectului a fost poteca senzorială, pe care vizitatorii au parcurs-o desculți, pășind pe diverse texturi realizate din materiale naturale.

Proiectul care ne-a prilejuit deplasarea în Valea Merilor este destinat copiilor vulnerabili emoțional sau provenind din medii prea puțin prielnice dezvoltării intelectuale, care vor beneficia de 40 de locuri de cazare, 2 săli de instruire și o imensă grădină senzorială înconjurătoare, adică zona împădurită din preajma Centrului Comunitar – Hub Terapeutic, pe care am vizitat-o nemijlocit în ipostaza ei de codri de aramă, însoțiți și de Inimioară, unul dintre cei mai simpatici câini pe care i-am întâlnit vreodată.

Această minunată mini-excursie a relevat înțelepciunea abordării duale a Irinei Gruia și echipei sale – natură + omenie = șansa unui personalități benefice pentru sine și pentru ceilalți.

Și n-am pierdut ocazia de a strânge câteva deșeuri de plastic, pentru că voluntariatul nu este prostie, este salvarea noastră, a tuturor.

Pe lângă două mese copioase, pregătite chiar de dedicații și simpaticii membri ai familiei gazdei, activitatea care a suscitat un interes aparte a fost sesiunea de terapie prin sunete emise de boluri și gonguri tibetane.

Nu mi-era străină o astfel de experiență senzorială, deoarece o încercasem la Pensiunea Timian din Harghita acum câțiva ani, însă aceasta a avut o amploare de simfonie.

Da, nu ezit să folosesc acest cuvânt pe care îl asociem îndeobște cu muzica clasică europeană.

Nu mă pronunț asupra efectelor strict medicale ale acestei terapii auditive. Așa cum preciza chiar Irina Gruia, maestra instrumentistă a gongurilor, pentru unii dintre noi nu face nimic, pentru alții vine ca o eliberare de multe poveri fizice și psihice.

Pentru mine a fost o experiență muzicală astrală, care mi-a adus aminte de excepționala trilogie de eseuri audio-vizuale a lui Ron Fricke (ChronosBarakaSamsara) sau de tulburătoarea scenă cosmică din 2001: A Space Odyssey a lui Stanley Kubrick.

Am plecat din Valea Merilor înălțați printre astre de gongurile tibetane, dar și de energia unor semeni care își dedică viața celorlalți.

Cu excepția celor din pădure, imaginile au fost suprinse de inițiatorul acțiunii, Daniel Botea, care a păstrat secretul deplasării cu cerbicia unui iezuit.

Oscar scrie pe ei

Anora e un film pe care scrie Oscar apăsat și în felurite moduri.

Permiteți-mi să îmi argumentez afirmația.

Protagonistă jucată cu copleșitoare dedicare de Mikey Madison are dualitatea cinism-sensibilitate a lui Jane Fonda din Klute și lipsa de inhibiții a Emmei Thomson din Poor Things, precum și ceva din caracterul adorabil al Juliei Roberts în Pretty Woman sau abilitățile lingvistice ale lui Viggo Mortensen din Eastern Promises; mult Oscar la mijloc.

Scenariul lui Sean Baker are ceva din hazul lui Tarantino, acela de a arăta față deloc glorioasă, dar amuzantă a membrilor din zonele mai declasate ale societății, ceva din talentul fraților Coen de a imagina replici savuroase rostite cu maximă seriozitate de personaje pe care nu ți le-ai imagina în veci vorbind așa și ceva din umorul nemilos al lui Martin McDonagh; Oscaruri cu nemiluita.

Regia aceluiași Sean Baker compune o bucată de dezmăț dezlănțuit, precum Scorsese în The Wolf of Wall Street, pentru ca apoi să treacă la o frenezie gen Frank Capra, totul realizat în acel stil cu camera de mână, care te vâră aproape de trăirile personajelor, precum o face îndeobște Paul Greengrass; Oscar pursânge.

Montajul e aiuritor de alert, dar tot timpul coerent, ca în Black Hawk Down; material de Oscar.

Dincolo de incredibila Mikey Madison, toată distribuția, de la vlădică la opincă, joacă de parcă ar fi mâncat jăratec, chiar și cei care apar câteva minuțele; mobilizare generală de Oscar.

Anora e un basm, dar și o frescă socială, e înălțător uneori, dar te și coboară cu picioarele pe pământ; așa cum se cuvine la Oscaruri.

Lumea în care se desfășoară filmul e o Americă în care personajele trec de la engleză la armeană și rusă în noi timpi și trei mișcări (ba și pocesc un pic de franceză la un moment dat), un spațiu multicultural unde e loc pentru toți, și pentru beizadele rusnace, și pentru racheți cu inimă bună; o lume pe placul Oscarurilor, mai ales că la Casa Albă vine unu’ taman pe dos.

Anora e plin de curve și idioți și ridicoli, îi recunoști și te recunoști în ei, e miștocăreală, dar și compasiune față de apucăturile omenești; Oscarurile răsplătesc astfel de oglindă onestă sau măcar sugestivă.

A nu se înțelege din toate cele de mai sus că pelicula lui Sean Baker e ca o ciorbă încropită de o gospodină pricepută din ce-a mai găsit prin frigider după o suită de paranghelii.

Nu, Anora e un film proaspăt și original, pe care o să-l găsiți peste tot la Oscarurile de la anul.

Să nu ziceți că nu v-am spus.

Și macabrii au sentimente

Dintre toți marii regizorii cu care a fost blagoslovită cinematografia de-a lungul timpului, Alfred Hitchcock e unul dintre superstaruri.

Aura sa nu e conferită doar de filme, ci și de propria persoană.

Așa că omul care a realizat atâtea pelicule merita o pelicula a lui.

Această se intitulează simplu Hitchcock și prezintă perioada din timpul realizării legendarului Psycho, cu zbaterile regizorale aferente, dar și cu o micuță criză maritală.

Aici pătrundem oarecum pe tărâmul corectitudinii politice și revizionismului care aruncă uneori Hollywoodul în derizoriu.

Acum, însă, linia e fină.

Alma, soția de o viață a lui Hitchcock, a avut într-adevăr un rol de eminență cenușie în producția multor creații ale soțului, mai ales în perioada filmelor mute sau vorbite britanice.

E discutabil dacă influența-i a fost atât de mare în cazul de față, însă, în scopuri de divertisment și morală feministă, acest film regizat de Sascha Gervasi e agreabil.

Contribuie la asta un scenariu cu multe momente de duh, îngreunat totuși de acele suprarealiste interacțiuni ale lui Hitchcock cu Ed Gein, personajul real care a inspirat figura angelic-coșmărească a lui Norman Bates.

Nu contează, pentru că Anthony Hopkins este așa cum îl știm – colosal. Machiat bine și burdușit cât să recreeze statura corpolentă a marelui regizor, actorului îi mai scapă câte o declamație în stilul pe care i-l cunoaștem prea bine, dar când vine vorba de manierismele corporale și faciale ale maestrului suspansului, e o încântare să-l urmărești.

Având de redat o figură mai puțin mediatizată, Helen Mirren are mai mult spațiu de manevră și înglobează în personajul său multe din cele ale lui Glenn Close din The Wife, dar și o subtilă criză de vârsta a doua spre a treia feminină (da, există și așa ceva), precum și un spirit managerial acut, în ton cu ideologia generală a filmului.

În rolurile secundare avem interpretări reușite, precum cele ale lui Scarlett Johansson ca Janet Leigh sau Toni Collette drept Peggy, secretara indispensabilă și răbdătoare, iar cunoscătorii influentei capodopere Psycho vor fi răsplătiți cu diverse trimiteri și aluzii.

Și, pentru că e sezonul răcelilor, să ne aplecăm asupra sfaturilor medicale ale lui Hitchcock însuși:

Am remediul perfect pentru durerea în gât: taie-l.

Angoasă chic

Parisul este cel mai frumos oraș din lume.

Râde inima în mine de fiecare dată când un crâmpei al lui apare în vreun film.

Însă acum mă văd pus în situația de a spune că, deși Cleo de 5 a 7 vrea și să aducă un omagiu pitorescului inegalabil al acestui loc, cel mai puternic mesaj al peliculei e altul și ar fi putut fi ilustrat și în Berlin sau New York sau Băilești (da, poate am exagerat cu ăsta din urmă).

Cleo (Corrine Marchand) este o starletă care e muncită de grija că are cancer.

În așteptarea rezultatelor unei biopsii hotărâtoare, încearcă să își umple timpul cu diverse capricii: să cumpere lucruri care nu neapărat îi plac, să se fasoneze alături de textierii melodiilor cu care are succes la radio, să meargp la vrăjitoare, să caute alinarea în brațele amantului sau să bârfească și să hoinărească alături de o amică.

Toate aceste se defășoară în cadrul unui periplu parizian alb-negru de toată frumusețea, în care orașul e surprins în era sa imediat postbelică, atunci când nu era încă sufocat de turiști.

Pe parcurs, mofturoasa Cleo învață să privească lumea în culori mai puțin roz, dar, cumva, mai sănătoase.

Cum și cine o ajută pe protagonistă să se scuture de pițiponceli nu vă spun, ca să descoperiți singuri.

Însă Agnes Varda merită laude perpetue, atât ca regizoare, cât și ca scenaristă, pentru o transformare subtilă, aranjată narativ în mod specific cinematografic, dar sugestivă și chiar înălțătoare.

Nu ar trebui să ne preocupe greutățile vieții, ci a învăța să le înfruntăm cu demnitate.

Și să avem pe cineva care să ne țină de mână în acele momente.

Top 10 opere de artă de la Wine Tonic (ediția 2024)

Ca și la ediția inaugurală de anul trecut, și la Wine Tonic din 2024 una dintre activitățile cele mai plăcute (pe lângă degustare, firește) a fost să ierarhizez zece dintre cele mai frumoase etichete de sticle de vin care mi-au ieșit în cale.

N-a fost ușor să fac acest clasament, dar iată-le.

***

10. Crama Catleya, pentru cum ne propune o veritabilă odisee a vinului, un traseu care aproape că îl recreează pe cel al legendatului tren Orient Express. Am ales să vă prezint două etichete, pentru a vă arată cum periplul european înfățișat dă înconjurul sticlei.

***

9. Domeniile Franco-Române, pentru o pupăză mozaicală, care mi-a adus aminte de nemuritoarea pățanie a lui Nică al lui Ștefan a Petrei, dar și de un superb exemplar al acesti păsări unic împopoțonate, pe care l-am văzut în Valencia, oraș către care se îndreaptă gândurile noastre de compasiune și solidaritate în aceste momente.

***

8. Domeniul Bogdan, pentru o serie de vinuri intitulate Pătrar, care redau sugestiv atât fazele lunii, cât și o complexă urzeală faunistică, simbol al liniilor nevăzute care unesc toate viețuitoarele de pe acceastă planetă, inclusiv pe noi.

***

7. Crama Graffiti Aeroport Otopeni, pentru că, dacă tot ne știu străinii drept patria lui Dracula, apăi să le dăm ce vor și nu oricum, ci cu stil; castelul bampirului e impunător și înfricoșător și are ceva din arhitecturala colosală din The Lord of the Rings.

***

6. Crama Terra Valverde, pentru un întreg roman interbelic, cu rafinament, decadență, idile și jazz; Donna Alba a lui Gib Mihăiescu cu o coloană sonoră de Miles Davis.

***

5. Wine Focus (importator și distribuitor), pentru un mic tablou suprarealist, care m-a trimis cu gândul la creațiile jucăușe, dar profunde ale lui Juan Miro, mai ales că vinul acesta este din Spania.

***

4. Crama Budureasca, pentru cum ne-a întors la originile vieții, când Pământul nu era stăpânit de Homo Sapiens, ci de alte creaturi; este o etichetă care oferă și o superbă senzație tactilă.

***

3. Crama Avincis, pentru un microcosmos al copilăriei, ilustrat parcă de un Val Munteanu, artist care a îmbogățit vizual multe cărți din perioada mea de prichindel; o doamnă de la o altă cramă, căreia i-am arătat eticheta, a exclamat: Parcă e în Micul Prinț!

***

2. Dionysos (importator și distribuitor), pentru că m-a teleportat în splendida Veneție, cu idilele, intrigile, viciile și carnavalescul ei.

***

1. Cramele Liliac (România) și Castel Mimi (Republica Moldova), pentru un cupaj transnațional care e mai mult decât oenologic și care ne demonstrează fără putință de tăgadă că Unirea se poate înfăptui și că unitatea ne face mai buni.

Plictisitor exact pentru cei care au nevoie de el

E greu să-ți imaginezi un film mai plictisitor pentru generațiile digitalului prezent (mari și mici) decât Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni.

E exasperant de lent, în cea mai mare parte te uiți la protagonistul jucat de David Hemmings încruntându-se, pozând și răstindu-se la niște gagici anodine sau hârjonindu-se cu unele dintre ele.

Un dram de interes suscită faimoasa scenă din parc sau cea subsecventă în care Vanessa Redgrave e dezbrăcată până la brău, dar își acoperă sânii cu dibăcie.

Prea puțin pentru mințile contemporane, mai ales că acțiune e aproape ioc, iar mesajul care le-ar atinge e tocmai la final, și nici atunci foarte limpede.

Ajungând, însă, cu chiu, cu vai la deznodământul metaforic al filmului, remarci o frapantă și actuală morală.

Viața văzută prin lentilă e searbădă, e un simulacru care nu satură intelectul, nu suscită emoții reale.

Lentila de acolo e ecranul de aici.

Trebuie să lași imaginația, ficțiune prin excelență, să zburde prin lumea palpabilă, concretă și materială.

Atunci vei auzi mingea bătută de teren.

Nu e clar?

Nicio problemă.

Michelangelo Antonioni nu a vrut niciodată ca peliculele lui să fie clare.

El și-a văzut de arta lui. Like-urile (sau care o fi fost echivalentul lor de acum decenii) nu l-au interesat.

Ar fi ceva să îi călcăm pe urme.

Muzica reabilitează și demonii

Există câteva tradiții bine statornicite la Filarmonica ”Oltenia” Craiova: Craiova Jazz Festival, Festivalul ”Craiova muzicală” și, de câțiva ani, concertul de muzică din filme și jocuri, desfășurat în preajma Halloweenului și pus în scenă de dirijorul Ivano Guagnelli și de expertul multimedia Riccardo La Chioma.

Ca participant fidel al acestei din urmă manifestații artistice, e aproape un joc (tautologia este deliberată) pentru mine să descopăr noile bucăți muzicale din program și să-mi compar impresiile de moment asupra unei piese cu cele anterioare din cadrul aceluiași tip de spectacol.

Dintre vechile cunoștințe, foarte apăsat m-au marcat coloana sonoră din Batman Returns al lui Tim Burton, cel mai bun film pre-Nolan despre justițiarul întunecat sau cea din Elden Ring, joc epopeic, care poate fi un fel de Iliada sau Cântecul Nibelungilor pentru generațiile lumii digitalizate.

N-am mai exclamat a surpriză (deși restului sălii i-au fost smulse astfel de reacții) când violoncelista Filarmonicii din Craiova, Rucsandra Halițchi, a apărut iar ca Wednesday, însă am avut acum ocazia să pătrund în detaliile muzicii care a însoțit acest serial, mult mai subtile decât îmi păruse cu un an în urmă.

The Nightmare Before Christmas îmi plăcuse oricum enorm și înainte, dar acum a beneficiat de o desăvârșită tranziție de la fragmentul de pian solo din proiecție la cel real de pe scenă.

Familiaritatea cu unele aspecte ale programului nu a presupus lipsă de revelații.

Dimpotrivă.

Am fost captivat de înșelătoarea liniște a coloanei sonore a serialului de animație Death Note, care e oricum, numai pașnic nu.

Ca să nu mai spun că și un joc dezamăgitor, precum Diablo IV, a beneficiat de o parțială reabilitare muzicală.

Dirijorul Ivano Guagnelli merită laude anume pentru modul cum a reușit să transforme coloana sonoră a filmului The Goonies, cu toate trăsăturile ei de muzică de film de anii ’80 (adică și niscaiva sintetizatoare) în ceva care a putut fi redat impecabil de instrumentele clasice ale orchestrei filarmonicii.

Vârful emoțional și artistic, așteptat, de altfel, a fost pentru mine Grim Fandango.

Un joc senzațional, o capodoperă de umor, fantezie și inteligență, în care îl urmărim pe Manny Calavera mântuindu-se prin dragoste (nu zic mai multe, poate îi conving și pe cei mai tineri să îl încerce), totul pe o muzică excepțională.

Pe care mi-a fost dat să o ascult pe viu.

Ce privilegiu!

Ce bucurie!

Încă mai trag nădejde că Ivano Guagnelli o să-mi ofere vreodată și Adagio pentru coarde de Samuel Barber, care însoțește un moment astral din grandiosul Homeworld.

Dar las’ că-i bine și așa.

Așa că, dacă vă dau târcoale stafiile trecutului și spectrul viitorului, știți pe cine să chemați:

GHOSTBUSTERS!

Pentru o programare de dezfantomizare, sunați la Filarmonica ”Oltenia” Craiova și cereți cu Ivano Guagnelli.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Fabrica de călătorii olfactive – Aroma Land

La cea mai recentă întâlnire cu tovarășii într-ale blogging-ului din Craiova m-am simțit un pic exclus.

De curând se întorseseră într-o vizită interesantă și nu mai pridideau să discute despre ea. Fiecare cu impresiile și, mai ales, senzațiile sale, pentru că destinația fusese fabrica Aroma Land.

Am tras cu urechea la tot ce au relatat și am spicuit câteva chestiuni, ca să înțeleg mai bine povestea produselor pe care le veți vedea în imagini.

Marca Aroma Land aparține companiei românești Electric Masters SRL și a fost lansată acum douăzeci și cinci de ani.

O asemenea longevitate nu poate fi susținută decât de un angajament față de calitate, pe care Aroma Land îl onorează constant, dar și printr-o preocupare față de problema tot mai presantă a mediului înconjurător.

M-a bucurat să aflu că Aroma Land, care oferă produse de parfumare a spațiilor interioare, deci o activitate care presupune un anume nivel de procesare a unor diverse substanțe și materiale, asigură întreg circuitul de colectare și reciclare a acestor produse.

Aroma Land oferă clienților săi o gamă foarte diversă de produse, constând din uleiuri aromaterapie, bețișoare parfumate, produse de tip odorizant cameră, lumânări și plante parfumate, săculeți parfumați, dar și accesorii pentru utilizare.

Această artă cu valoare terapeutică își are originile în tărâmul înțelepciunii, India, iar Aroma Land își onorează angajamentul față de calitate, utilizând serviciile lui Nidhi, o cunoscută parfumieră din țara Vedelor, care acționează în calitate de consultant și care colaborează cu firma din Craiova de peste douăzeci de ani.

Parfumaterapia este universală. Nu are granițe, nu are ideologie, de aceea, închei cu un citat dintr-o altă carte esențială a omenirii, mai precis Cartea lui Ezechiel (47:12), unde este rezumat minunat modul cum omul se folosește de darurile pe care i le oferă natura:

Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părțile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veșteji și roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieși din Sfântul Locaș. Roadele lor vor sluji ca hrană și frunzele lor, ca leac.

Votați pătrunjelu’!

Candidatul perfect la alegerile care vin în noiembrie-decembrie nu există.

De fapt, ne e cam greu să deslușim acel rău mai mic de care să ne agațăm, că de mântuitor nici vorbă.

Noroc că există Candidatul perfect, un film care demonstrează că, la români, nu speranța moare ultima (aia e cam dusă), ci umorul.

Înainte de toate, apel către realizatori să-i dea o primă babană celui care a gândit campania de promovare a acestei producții cinematografice.

Vezi mai jos de ce.

Localizare geografică, adaptare socio-intelectuală și simulare atât de credibilă, încât un nene care vindea ceva, pătrunjel, să zicem, în preajmă m-a îndemnat să nu-i cred, că oricum toți mint, ‘tu-le muma-n partea dorsală.

La asta socotiți și momentul lansării și rezultă o treabă strălucită.

Filmul e hollywoodian în idee și evoluție narativă, dar românesc în detaliile scenaristice care te țin cu gura la urechi da capo di tutii capi al fine.

Un individ redus, care își dorește doarcât un loc de parcare, ajunge să fie desemnat candidat sigur pierzător la prezidențiale de partidul aflat la putere, ai cărui lideri vor să nu fie ei ăia care plătesc amenda de multe milioarde care vine de la UE.

Știu, sună românesc de plauzibil.

Pelicula e scrisă și regizată de Alex Coteț cu aceeași competență lipsită de fandoseli din Teambuilding.

Care a fost un film excelent, apropo.

Ce, se miră intelectualii rasați că spun asta?

Na, c-o mai spun o dată.

Teambuilding a fost un film excelent.

Și așa e și acesta, continuându-i menirea, adică luatul la mișto al ansamblului vast de arhetipuri nașparlii, personaje nefaste, practici dubioase și dispute sterile care este societatea românească.

Poantele se țin lanț, n-apuci să faci fixarea uneia, că vine alta năvalnic, de parcă ar fi scrise de un Caragiale care a tras o liniuță.

Nu la intersecție.

Sau, pentru cititorii mai tineri, de la care s-a scos Nenea Iancu din programă, Candidatul perfect e un „Best of Times New Roman„, transpus pe Tik Tok de niște influenceri actoricești cool gen.

Nicu Banea e protagonistul și are exact candoarea necesară rolului.

Matei Dima e cam forțat în rolul beizadelei, însă are destule resurse comice și scene haioase, așa că se încadrează în peisaj.

Andi Vasluianu poate fi slinos când vrea, Cătălin Herlo e un fel de Sechelariu (eheee, ce vremuri!), Victor Brânză mi-era oricum simpatic în dedublarea din reclama la vopsea, iar Iulian Postelnicu se scălâmbăie cu deja cunoscuta-i placiditate klausiohannisiană.

Și, pe post de Elena Udrea, o avem pe o surprinzător de expresivă Jojo. Mă rog, în distribuție îi zice Cătalina Grama, dar sunt suficient de batrân să-mi amintesc Playboy-ul ăla.

Oricum, Jojo îi calcă pe urme Sandrei Bullock, aratându-ne cât de bine se ține la vârsta ei de… Hai că nu sunt nesimțit de indiscret.

Nu știți pe cine să votați?

Nici eu.

Dar știu că aș pune ștampila pe Candidatul perfect.

Pâna la urmă, ei ne fură și ne mint.

El doar ne minte.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.