Liberté, égalité, fraternité

By Iulian in Filme 0 Comment

Mare tupeu pe capul meu să mă folosesc de sloganul Revoluției Franceze, nu?

Una la mână, atunci au căzut atâtea capete și a curs atât sânge cât se întâmplă și în Deadpool & Wolverine.

Doi la mână, fiecare dintre cei termeni se aplică acestui film.

Libertatea pe care și-o permit realizatorii e greu de catalogat.

Simpla idee de a-i alătura pe cei superoi, în condițiile în care unul e, zice-se, mort, e ceva ce nu ar concepe multe minți sănătoase. Dar seria Deadpool are tocmai calitatea asta, că nu vizează normalul cu niciun chip.

Dacă în prima peliculă, s-a spart al patrulea zid, în al doua s-a extins borta, ce mai rămânea unei a treia?

Să dea jos cu toată șandramaua.

Iar pentru asta, se fură idei, personaje, laitmotive, morală frumoasă din toate părțile.

Și când zic toate, nu exagerez cu nimic.

Aici e egalitatea de care vorbeam. Marvel, DC sau ce alte universuri fictive or mai consacrate, niciunul nu scapă de împrumuturi haioase și metatextuale.

Observați, vă rog, că mă feresc să divulg ce se întâmplă în Deadpool & Wolverine, pentru că fiecare minuțel al filmului contează. Fiecare scenă e o provocare pentru spectatorii cu cunoștințe medii în această vastă mitologie pe care marile studiouri hollywoodiene o clădesc cu râvnă de decenii bune.

Ce o să amintesc, totuși, este că, în ciuda obscenităților de cea mai bună calitate, a lipsei sănătoase de corectitudine politică și a brutalității sanguinare haioase, sau poate tocmai în contrast cu ele, producția regizată de Shawn Levy scoate în evidență importanța relațiilor umane ca suprem mijloc de mântuire.

Poftim și fraternitate.

Scenariul mitraliază glume și referințe furibund, efectele speciale sunt impecabile, iar interpretările savuroase.

Ryan Reynolds e așa șturlubatic cum îl știți, ba mai are și o ipostază total diferită la un moment dat. Atât cu dezvăluirea, dar e de tot hazul, credeți-mă pe cuvânt.

Hugh Jackman n-are mare lucru de făcut, decât să își încrunte liniile de pe frunte și pătrățele de pe burtă (încă sper că sunt adăugate la postprocesare), dar repet ce spuneam mai deunăzi – alegerea sa pentru rolul lui Wolverine este una dintre cele mai bune decizii de casting făcute vreodată în istoria cinematografiei. Are ceva aparte, care poate transpune ideal acel concept atât de dificil al anti-eroului, al celui care, cum se spune în Faust, caută a face rău, dar veșnic ajunge să facă bine.

În toată această brambureala perfect controlată de aluzii și poante și săgeți fără perdea, e greu ca un personaj să se întrupeze cu adevărat, însă Emma Corrin ca reaua principală a filmului reușește. Silueta, dicția și sinistrul explorărilor (vedeți voi ce și cum) îți induc un pic de tremurici.

V-aș mai da niște nume de actori care apar pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, dar m-am angajat să vă menajez plăcerea și o să continui să o fac.

Însă vă garantez că o să exclamați a surpriză sau încântare sau amuzament când o să-l vedeți pe unul sau pe altul, așa cum se întâmpla în sala de cinema când am fost noi.

Și o să închei tot evocând acel loc, mai precis modul cum au părăsit-o spectatorii.

Tocmai fusesem la un film în care sunt înjurături și insulte și declarații de sexualitate deviantă în fel și chip.

Și, cu toate acestea, n-a fost persoană care nu-i mulțumească și să-i ureze noapte bună doamnei care supraveghea buna desfășurare a reprezentației.

Asta a adus Deadpool în oceanul vast al cinematografiei de gen.

Divertisment pentru oamenii cu minte.

P.S. Vă arăt numai postere ale filmului exact ca să nu vă știrbesc cu nimic din experiența de a-l vedea. Cu plăcere.

Nevinovăție în minunăție

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment

Aflându-mă în biserica Sfântul Gheorghe-Nou de pe strada Păltiniș din Craiova în timpul unei ceremonii de botez, mi-am lăsat privirea să exploreze pereții pictați ai edificiului.

Foarte rapid, am simțit că am în față o abordare estetică aparte.

Dintre toate imaginile, aceasta a Cinei celei de Taină de pe iconostas mi-a atras cel mai mult atenția.

O scenă biblică de o mare încărcatură simbolică și emoțională, pe care am văzut-o redată în diverse feluri, de la cea de o deosebită eleganță a lui Ghirlandaio din San Marco din Florența la o naivă, dar sugestivă versiune ortodoxă pictată pe sticlă, care mi-a ieșit în cale în timp ce vizitam Muzeul Colecțiilor de Artă din București.

Și, în toate cele pe care le-am contemplat și în care autorul a ales să îl includă*, Iuda ieșea în evidență în vreun fel.

Mijloacele de a-i marca prezența variază. E urât, n-are aureolă sau o are neagră.

Să luăm, de pildă, cea mai cunoscută expresie a Cinei celei de Taină, cea a lui Leonardo da Vinci.

Iuda este înfățișat vizibil mai negricios decât ceilalți și ca stângaci (vezi etimologia cuvântului „sinistru”), două caracteristici negative. Pentru acele vremuri, bineînțeles, nu săriți cu corectitudinea politică.

În mica imagine din biserica Sfântul Gheorghe-Nou, însă, n-a fost chip să-l identific pe cel al cărui nume a devenit sinonim cu trădarea.

Toate halourile sunt la fel.

L-am întrebat pe preotul din biserică despre asta, iar dumnealui a opinat că, până să comită infamul gest, Iuda era la fel ca ceilalți.

Cum s-ar spune în limbaj juridic modern, artistul i-a acordat lui Iuda prezumția de nevinovăție.

Iar modernitatea ideatică a imaginii de pe catapeteasmă nu s-a oprit aici.

În versiunile clasice ale Cinei celei de Taină, figura lui Iisus se distinge pregnant. Fie este reprezentat mai înalt, fie îmbrăcat diferit, fie este aureolat într-un mod special.

Chiar și Leonardo da Vinci, cu toată subtilitatea sa, procedează la a-l scoate în evidență. Chipul de acolo este de o seninătate care nu mai aparține acestei lumi, în contrast cu reacțiile contrariate sau defensive sau sentențioase ale apostolilor.

În această mică pictură bisericească, putem intui că Iisus este în centrul ei, ajutați și de o vagă nuanță de roșu a veșmintelor Sale.

Dar chipurile nu se disting, aureolele au aceeași strălucire și dimensiune, așa că Iisus nu mai este separat decisiv de discipolii săi, ci apare cel mult ca un primus inter pares.

O democratizare iconografică remarcabil de îndrăzneață, nu-i așa?

Până acum, am subliniat diferențele dintre această imagine și capodopera din Santa Maria delle Grazie din Milano.

Însă există două aspecte care le apropie.

Unul este impecabila construcție a perspectivei.

Celălalt este dinamica personajelor.

Și într-o pictură, și în cealaltă, este viață.

Cine să fie acest artist care a umanizat adtfel episodul biblic din Sfântul Gheorghe-Nou?

Cu ajutorul lui Dan Neamu, el însuși pictor și autor al uneia dintre amplele restaurări ale bisericii, am aflat că nu este altul decât Eustațiu Stoenescu.

Da, faimosul portretist originar din Craiova a primit la începutul secolului XX sarcina de a reface pictura, exterioară și interioară, a lăcașului religios.

Potrivit lui Dan Neamu, pentru asta, Eustațiu Stoenescu a petrecut câteva luni la Vatican, studiind și formându-și concepția artistică pe care o va aplica ulterior în timpul lucrării.

De aici a rezultat, probabil, tendința de a se abate de la canoanele picturale mai rigide ale picturii de inspirație bizantină și de a privilegia frumusețea și ineditul.

Se pare că asta i-a nemulțumit întrucâtva pe mai-marii instituțiilor religioase de care aparține biserica Sfântul Gheorghe-Nou.

Dar, așa cum știm, o opera de artă dă cel mai important test al său sustrăgându-se chingilor ideologice și reușind să glăsuiască oricând și oricui e dispus să se aplece asupră-i sine ira et studio.

Iată că acest examen al artei nepieritoare e dat cu succes și de o biserică din Craiova pe care merită să o (re)descopere cât mai mulți locuitori, dar și vizitatori ai urbei.

*Cina cea de Taină are două mesaje, unul dintre ele referindu-se la taina comuniunii (prezența lui Iuda nefiind indispensabilă) sau la momentul când Iisus anunță ca unul dintre cei prezenți Îl va vinde (prezența lui Iuda fiind astfel indispensabilă).

În cazul picturii lui Eustațiu Stoenescu, ca și în a celei lui Leonardo da Vinci, este vorba de acest din urma moment, deoarece numărul personajelor este de treisprezece.

Crimuțe în troiene

By Iulian in Carti 0 Comment

E o formă de sadism din partea mea ca, pe căldurile astea, să vorbesc despre un roman de suspans care se desfășoară într-un cadru friguros și înzăpezit.

Dar n-am ce-i face, tocmai modul cum Orb în zăpadă mi-a ținut captivă atenția m-a făcut să uit de caniculă.

Am nadușit și nici n-am simțit, urmărind povestea unui proaspăt absolvent al academiei polițienești islandeze, detașat în nord, într-un oraș care odinioară era prosper, dar care acum stagnează, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde nu se întâmplă niciodată nimic.

Aceste două din urmă afirmații sunt contrazise de o crimă întreagă și de una pe jumătate, iar ancheta tânărului om al legii relevă că mulți membri ai comunității poartă cu ei secrete și traume bine ferecate.

Ragnar Jonasson acordă mult spațiu lumilor interioare ale personajelor, nefăcând diferența între investigatori și suspecți, dar asta nu îngreunează lectura, ci o îmbogățește, iar dezvăluirile își păstrează coerența.

Ba chiar e loc pentru câteva surprize, chiar și pentru cititorul cu experiență sherlockholmesiană.

Ajuns aici, nu pot să nu remarc că Ragnar Jonasson se înscrie în curentul modern al cărților de gen, în care detectivul nu mai este o figură demiurgică, deplasându-se pe o tablă de șah cu piese care au mutări absconse, ci este în sine un catalizator al acțiunii.

Tânărul polițist are inițiativă, dar face și greșeli, e sfâșiat între o relație care destramă din cauza distanței și una care se înfiripă din cauza proximității, iar orice acțiune a sa duce la o reacțiune din partea celor implicați în mister.

Dar, cu tot dinamismul faptic și psihologic al romanului, schema propusă de Agatha Christie – loc, suspecți, viraje epistemologice – rămâne în picioare.

Și nu doar schema, ci și beneficiile asupra neuronilor noștri, care primesc o doză mixtă de stimulare și desfătare.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a deschis calea către universul de suspans al Islandei.

Mr. Yojimbo la Chicago

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă ar fi să rezum tot filmul The Outfit într-o frază, aceasta ar fi:

Luați seama la cei tăcuți și reținuți.

Exact asta nu fac gangsterii dintr-un Chicago de ani ’50 și suferă consecințele faptului că îl desconsideră pe croitorul pe care îl vâră fără voia lui în conflictele și mașinațiunile lor.

De precizat că protagonistul nu este un simplu croitor.

În limba engleză, cea britanică, mai precis, există o diferență între termenul general „tailor” și „cutter”.

Acesta din urmă este veritabilul artist, cel care, asemeni lui Michelangelo și a marmurei sale, scoate din stofa neînsuflețită un costum care îl înnobilează pe purtător.

Cu aceeași migală, Mark Rylance balansează între ambițiile, paranoia și duplicitatea celorlalți, fără să-i bănuiască vreunul cusăturile.

Întotdeauna m-am întrebat cum acest superb actor de compoziție (vezi replica emblematică din Bridge of Spies) ar arăta într-un rol principal.

În acest film scris și regizat de Graham Moore (realizatorul lui The Imitation Game), am aflat și nu prea răspunsul.

Da, Rylance apare în cea mai mare parte a timpului, însă se folosește de aerul său placid și vorba molcomă britanică pentru a se pune în mod deliberat în planul doi.

Îi lasă pe ceilalți să iasă în evidență.

Și să se ardă.

Iar membrii distribuției nu ezită a înșfăca partiturile și le însiropează cu tot felul de trăiri, cele mai multe rod al unor discrete acțiuni ale croitorului.

Cred că am spus deja prea multe.

The Outfit nu e vreo producție de Oscar, pentru că nu și-a propus asta, așa cum nu știu să își fi dorit Agatha Christie să ia Nobelul.

Dar, ca și în cazul romanelor scriitoarei, în timpul vizionării, o să uitați de toți și de toate.

Nu-mi pot imagina succes mai mare pentru o operă de ficțiune.

O crimuță, două te țin în viață

By Iulian in Carti 0 Comment

Inițial, eram tentat să zic că sezonul estival este cel mai indicat pentru o lectură de suspans.

Dar, amintindu-mi că romanul Clubul crimelor de joi al lui Richard Osman este, de fapt, despre iarna vieții, cu toată urgia și cu tot pitorescul ei, afirm fără înconjur că a citi o carte polițistă este pentru toate vârstele.

Într-un stabiliment de nivel înalt (nu ca acelea din Voluntari) pentru cei aflați la amurgul existenței, se constituie un grup adorabil, format din câțiva astfel de pensionari, fiecare cu apucăturile și abilitățile lui sau ei, care examinează cazuri vechi și nerezolvate de decenii.

O distracție benefică, fără doar și poate, dar lucrurile se întețesc când chiar în cadrul complexului rezidențial cu pricina are loc o crimuță și apoi încă una, iar pensionarii noștri simpatici îi asistă pe reprezentații legii în a le rezolva, cu sau fără voia organului.

Așa intră în schemă un polițist cam rotofei de vârsta a doua și o colegă tinerică, fiecare mânați de motivații și munciți de aspecte specifice perioadei vieții.

Această etalare a întregului spectru al existenței e unul dintre punctele forte ale cărții, care scuză micile neajunsuri, precum trama narativă detectivistică care înaintează cam ca Joe Biden sau rezolvarea de tip deus ex machina a unor situații, în special grație trecutului interesant de periculos al lui Elizabeth, șefa informală a grupului de pensionari.

Suspansul nu mai este astfel un scop în sine, ci o pledoarie pentru două mari idei.

Că a-ți ține mintea trează punând-o la treabă îți prelungește viața și contribuie la calitatea ei.

Iar când faci asta în colaborare cu alții, avantajele cresc exponențial.

Da, poate că nu mai e de actualitate o figură de investigator demiurgic, gen Shelock Holmes sau Hercule Poirot.

Acum e era în care fiecare are un aport, cât de mic, la rezolvarea unei crimuțe.

În plus, poate se găsește cineva care știe să facă prăjituri.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a oferit materialul-sursă a unui viitor film spumos cu Helen Mirren, Ben Kingsley și Pierce Brosnan.

Artă în bloc

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Așteptând pe cineva în fața unui bloc dintr-un cartier al Craiovei, mi-am zis să nu mă supun de bunăvoie la supliciul caniculei, așa că m-am strecurat pe hol, unde am descoperit trei desene simpatice foc (n-ar trebui sa folosesc epitete de-astea la 40 și de grade, știu), care depășesc cu mult media împerecherilor de nume întru dragoste veșnică sau măscările la adresa echipei conlocuitoare adverse.

Acesta, de pildă, e adorabil prin acumularea acea ușor dezordonată de inimi, care par a genera o inimă mai mare. Fiecare dintre noi contribuie la sufletul lumii, cum s-ar zice. Iar cele două semiluni întregesc starea de bine pe care ți-o transmite această spontană manifestare artistică.

Următoarea imagine are un efect similar. Nu doar prin personificarea zâmbitoare a stelei, ci și prin simpla declarație admirativă față de Alexandra. La fel ca Eminescu, care a căutat varii descrieri ale fetei de împărat din Luceafărul, precum ”giuvaier” sau ”bobocel”, oprindu-se asupra uneia mai puțin sforăitoare, dar nemuritoare.

Cel din urmă desen este cel mai complex din punct de vedere al realizării. O figură șugubeț-șmecherească, de Popeye Marinarul zoomorfizat, niște bicepși supradimensionați și niște pătrățele ca ale lui Cristiano Ronaldo (le știm de la golurile date pe final de meci), precum și niște pantofi de Charlot.

Ca mici bonusuri sunt un cap de cățel, surprinzător de frumos redat, în partea stângă, în timp ce undeva sus, puțin spre dreapta, avem și o clasica împerechere de nume abreviate, dar cu o declarație apăsată, care suscită admirație pentru cunoașterea semnificației simbolului matematic.

Poate vi se pare puțin lucru, dar am un prieten care mi-a povestit că pe tatăl său, fost profesor universitar la o facultate tehnică, îl întrebau studenții (viitori ingineri, nota bene!) ce e optul ăla culcat pe care îl scria pe tablă.

Colos de colos

By Iulian in Filme 0 Comment

Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice sunt un subiect care m-a fascinat dintotdeauna.

Printre explorările-mi intelectuale ale acestor edificii legendare, s-a numărat și a le dibui prezența în filme.

Mare Piramidă a lui Keops a beneficiat, cum e de așteptat, de multă atenție, fiind utilizată în fel și chip în diverse producții, cum ar fi Land of the Pharaohs, James Bond – The Spy Who Loved Me, The Mummy sau Exodus – Gods and Kings.

Grădinile Suspendate ale Semiramidei sunt fugitiv sugerate în Alexander al lui Oliver Stone, peliculă în care, în mod anacronic, apare și Farul din Alexandria, deși narator este Ptolemeu I (Sir Anthony Hopkins), iar impunătorul străjer al mărilor a fost ridicat în timpul urmașului său.

Tot Farul din Alexandria apare și în Agora, de data aceasta corect din punct de vedere istoric, pentru că acțiunea se petrece spre sfârșitul Antichității, iar, dintre toate minunile arhitecturale ale perioadei, aceasta a supraviețuit cel mai mult.

În filmul de animație Hercules, personajul eponim își căută originile și ajunge și în preajma Statuii lui Zeus din Olympia.

Cea mai apăsată exploatare narativă a unuia dintre aceste edificii este, fără doar și poate, The Colossos of Rhodes, regizat de Sergio Leone.

Numele regizorului ar putea să vă surprindă.

Nu e acel Sergio Leone care l-a făcut pe Clint Eastwood durul durilor în westernuri?

Ba da, dar înainte de a deveni maestru al acelui gen, cineastul și-a încercat puterile pe tărâmului tipului de film peplum, iar acesta este primul pe care l-a realizat sub nume propriu, deși a cârmuit neoficial și producția peliculei The Last Days of Pompeii, în condițiile în care regizorul-titular, Mario Bonnard, a căzut grav bolnav în faza timpurie a filmărilor.

The Colossos of Rhodes este, neîndoios, o operă de tinerețe, cu beteșugurile și calitățile de rigoare.

Povestea e străvezie și deloc coerentă în detaliile ei: un erou atenian se vede prins în intrigi și idile în Rhodosul antic, care domina mările cu portul său strașnic apărat de statuia colosală eponimă.

Protagonistul, arătosul Rory Calhoun, trebuie să fi făcut cel puțin câteva doamne (sau domni, ce știu eu) să suspine, apărând în togi care nu îi ascundeau virilitatea, însă nu poate masca faptul că a fost băgat în distribuție în ultimul moment, așa că abordează rolul cu un aer și accent apăsat americane.

Mai în elementul lui pare Georges Marchal, la fel de impozant actor francez, în care spectatorii români îl vor recunoaște pe generalul Fuscus din Dacii lui Sergiu Nicolaescu.

Restul interpreților au limite în exprimare, dar întregesc un film din categoria celor la care, atunci ca și acum, se mănâncă pop corn masiv și se beau cantități industriale de sucuri răcoritoare.

Cu toate scăderile scenariului sau stângăcia unor scene, mai ales a celor psihologice, Sergio Leone se vădește ca un regizor cu idei îndrăznețe și cu știința de a le pune în practică.

Dansul lasciv din templul lui Baal, înfruntarea din arenă sau traseul inopinat prin cripta regilor rhodieni sunt câteva exemple, încă The Colossus of Rhodes impresionează când are în prim plan monumentala statuie care îi dă numele.

Recreerea și plasarea ei sunt copleșitoare, iar importanța în trama narativă nu este doar decorativă.

Leone concepe Colosul ca pe un instrument de opresiune, atât mentală, cât și materială. Luptele care cuprind insula se vor extinde și vor cuprinde și maiestuoasa siluetă a zeului, rezultatul fiind niște secvențe de acțiune unice în istoria cinematografiei.

Colosul din Rhodos era menit a arăta tuturor de ce erau stăpânii săi în stare.

Transpunându-l filmic, Sergio Leone a făcut același lucru cu propriile abilități.

Colosul cel real s-a năruit, dar moștenirea regizorului, nu.

Sic transit gloria mundi.

Scurtă este conștiința noastră

By Iulian in Carti 0 Comment

În mintea mea, Ioana Bradea este indisolubil legată de Băgău, cartea nerușinat de hazlie și remarcabil de îndrăzneață pentru vremea ei, care a făcut fărâme zăgazul pudibonderiei în literatura română postdecembristă sau cum vreți să-i spuneți.

Nu o dată m-am întrebat dacă scriitoarea nu e cumva un fel de Lou Bega, omul unui singur șlagăr.

Sau există acolo un filon real de har, care nu așteaptă decât provocarea adecvată, pentru a se manifesta din nou?

Verdictul a înclinat spre această din urmă ipoteză, pledoaria fiind ținută de romanul Înalt este numele tău.

Adunând cu atenție detalii istorice despre Bistrița natală, autoarea populează avatarul medieval al urbei cu voci și destine variate: o tânără de neam și una sărmană, un condeier, un arhitect de catedrală, un predicator.

Vladică sau opincă, toți contribuie la umanizarea poveștii istorice a orașului, dar nu în stilul acela modern, apretat, curățat de scârnavie și durere.

Fiecare dintre aceste figuri, care se intersectează fulgurant, vine cu un șuvoi de gânduri, traume și căutări, pe care Ioana Bradea le așterne pe hârtie cu același condei inpirat cu care reda convorbirile telefonice erotico-retarde din Băgău.

Stilistic, cele două cărți sunt apropiate, dar le desparte anvergura.

Anvergura demersului literar, dar și anvergura profunzimii.

Romanul care i-a adus consacrarea și-o adjudecă pe prima, acesta pe a doua.

În cele sub o sută de pagini am parcurs o vastă paletă de umanitate, vârful fiind ipostaza fetei simple de la țară, pentru care vizita citadină e deopotrivă binecuvântare și blestem.

Nici celelalte secvențe nu sunt lipsite de merite.

De pildă, reflecțiile meșterului constructor m-au trimis înapoi la ceasul petrecut în catedrala din Amiens, când i-am urmărit amuzat pe doi copii delectându-se cu labirintul de pe pardoseală și gândindu-mă la toți genunchii care l-au atins și la frunțile care i-au simțit răceala, suflete cărora nu le vom mai cunoaște niciodată temerile, visele și îndoielile.

Singurii care încearcă sisific să ne amelioreze această ignoranță sunt scriitorii.

Iar Ioana Bradea este unul dintre ei.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru parafarea unui talent literar.

O Sister, Where Art Thou?

By Iulian in Carti 0 Comment

Privită de aici, din Românica, sclavia din Statele Unite ale Americii e doar o perioadă istorică, dar pentru cei de acolo e o rană care nu doar că nu s-a cicatrizat, ci nici macar nu s-a închis și continuă să supureze, erupând periodic în scandaluri și violențe.

În artă, toate acestea se reflectă în fel și chip: greoi în 12 Years a Slave, cvasi-ridicol în Django Unchained sau antrenant și cutremurător în cărți precum The Underground Railroad de Colson Whitehead.

Probabil vă întrebați cum un roman poate să suscite interes, dar să și provoace neplăcere în același timp.

Este meritul autorului, care, deși are o poziție ideologică clară, e mai interesat să spună o poveste fluidă, cu ramificații cât e nevoie, exact ca linia ferată pe care o amintește.

Premisa a fost o noutate pentru mine. Încă din epoca premergătoare Războiului de Secesiune, în SUA a funcționat o rețea subversivă aboliționistă atât de bine pusă la punct, încât a beneficiat și de o cale ferată subterană, care străbătea diverse state dintre cele în care sclavia era la mare cinste.

Cartea lui Whitehead, câștigătoare de Pulitzer, începe pe o plantație de bumbac, cu toate ororile și arbitrariul ei. Protagonista, Cora, reprezentanta unei a treia generații de persoane de culoare înrobite, se încumetă să evadeze, începând astfel o veritabilă odisee alegorică (vezi O Brother, Where Art Thou? al fraților Coen) prin diverse state sudiste, unde suferințele negrilor iau diverse forme, de la subtile la fățiș macabre.

După fiecare secțiune majoră care îi e dedicată, Whitehead introduce un capitol în contrapunct, care prezintă evoluția câte unui alt personaj, de orice culoare, iar mozaicul astfel rezultat, deși romanesc și fictiv, este sugestiv pentru ceea ce a însemnat, faptic și mental, sclavia în America.

Meritul scriitorului este că a deghizat foarte bine documentarea, astfel că în niciun moment nu mi-am dat seama cât e invenție și cât e istorie.

Am stat cu sufletul la gură să văd cum ajunge la liman Cora, am înțeles profunzimea traumei colective care sfâșie încă America și am rămas cu o vie expresie a ce înseamnă libertatea.

Există libertatea de ceva.

Și există și libertatea de a face ceva.

De ambele e nevoie pentru o viață sănătoasă.

A tuturor.

Socialism cu față umană

By Iulian in Filme 0 Comment

După încă un atac mârșav împotriva Ucraina, de data aceasta asupra unor spitale, inclusiv unul pediatric, se va adânci repulsia opiniei publice împotriva a tot ce vine sau a venit din Rusia.

Pot să înțeleg asta din punct de vedere psihologic, însă, chiar și așa, vă îndemn să nu ocoliți unul dintre cele mai mari filme mute sovietice, Zemlya (Pământ), poate tocmai pentru că este vorba de partea ucraineană a colosului odios de odinioară.

Pelicula a fost comandată lui Oleksandr Dovjenko de autorități, pentru a promova beneficiile colectivizării care, in acea perioadă – 1930 – intrau în contradicție cu metodele și mentalitățile arhaice ale satului tradițional.

Exact asta este și subiectul creației filmice: un tânăr arătos, bine pătruns de ideologia marxistă promovează colectivizarea și mecanizarea, stârnind dezaprobarea propriului tată și ura culacilor din zonă.

Înfruntarea ia o turnură tragică, dar înălțătoare întru idealurile socialismului.

Propagandă, veți spune.

Întocmai, însă Dovjenko nu e un simplu executant al ei, dimpotrivă, chiar mai mult ca Sergei Eisenstein, a împins limbajul cinematografic și poezia acestuia mai departe decât le-a fost pe plac mai-marilor bolșevici.

Zemlya este o suită de tablouri vivante remarcabile, fie prin structură, fie prin frumusețea pură a imaginilor.

Există secvențe memorabile, precum palpitanta deplasare a tractorului către sat, veritabilă cursă a celor două curente de opinie. Montajul de aici e strălucit, ca să nu mai zic de momentul irepetabil al alimentării carburatorului prin micționare.

Da, ați citit bine.

Însă aspectul care m-a impresionat cel mai mult la acest film mut este frumusețea indescriptibilă a chipurilor omenești pe care le înfățișează.

Poate doar la La passion de Jeanne d’Arc al lui Carl Theodor Dreyer să mai fi întâlnit atâta preocupare, ba nu, dragoste, față de figura umană.

Se vede o pasiune rembrandtiană pentru toate cutele și crevasele care brăzdează obrajii și o intensitate a privirii ca a monomanilor lui Gericault.

Tezismul pălește în fața sublimului.

În focul conflictelor tot mai aprige care ne înconjoară, e răcoritor să ne amintim asta.