Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

By Iulian in Carti 0 Comment

Caniculă sau vijelie, e vreme de citit oricum ar fi:

Depășirea de sine – titlul are acea tentă motivațională anglo-saxonă, însă lucrarea este de fapt o amplă examinare a manifestărilor și transformărilor generate de un sentiment omniprezent în istoria umanității – invidia. Fără a cădea în patima adoptării necondiționate a teoriilor numelor mari pe care își întemeiază expunerile, Verena Kast merge pe căi freudiene și jungiene și examinează diverse tipuri de invidie, de la cea benefică (da, există și așa ceva) la cea distructivă (pe care am cunoscut-o cu toții, dintr-o parte sau alta). Utile și revelatoare mi s-au părut paginile referitoare la modul cum se simte și reacționează cel invidiat, căruia numai ușor nu îi e în această ipostază. Studiile de caz asupra unor vieți guvernate de invidie păcătuiesc ușor prin simplificare, așa cum i se poate imputa lui Gabor Mate că a restrâns toată drama unui om la stres. Însă, per ansamblu, este o lectură deschizătoare de ochi și întregitoare de minte.

Mental Models – în repetate rânduri de-a lungul incursiunilor mele în astfel de cărți de psihologie aplicată am întâlnit aforismul potrivit cărui orice model e incomplet, însă unele sunt chiar utile. Peter Hollins reunește 30 de astfel de scheme menite a te ajuta să îți organizezi viața, să intuiești provocările ei și să iei decizii. Nu cred că a fost vreunul care să mă fi surprins întru totul, însă modul său de sinteză este de apreciat. Nu se pierde în anecdotică, doar le explică și le exemplifică abstract, astfel încât să poți singur să ți le însușești. Ca să ilustrez utilitatea lucrării, să luăm de pildă conceptul de regresie la medie, care explică foarte bine evoluția naționalei României la Euro 2024: după un outlier (eveniment excepțional) precum meciul cu Ucraina, a urmat întoarcerea la nivelul pe care li-l știam, manifestat în partidele cu Belgia, Slovacia și Olanda. Având asta în minte, nu mai sunt dezamăgit și știu cât să apreciez ce au realizat.

The Wizard of Oz and Philosophy – de acord, știm cu toții că această poveste, fie în forma ei literară, fie cinematografică, abundă în chestiuni cu tâlc, dar chiar și așa, nu eram pregătit pentru nivelul aceasta de profunzime. Vorba unui comentator de pe Internet: Ce de lucruri le mai trec prin cap oamenilor inteligenți! Acest volum coordonat de Randall E. Auxier și Phil Seng conține o serie de eseuri scrise între doct și haios, despre te miri ce, de la condiția sclaviei (vezi maimuțele zburătoare) la definiția sintagmei ”There is no place like home” până la problematica misiune de a o omorî pe Vrăjitoarea cea Rea din Vest cu care gașca lui Dorothy e însărcinată de Vrăjitorul din Oz. De menționat că o treime din carte vizează romanul revizionist Wicked a lui Gregoty Maguire, scris în 1995, care a generat un musical de succes pe Broadway, adaptat la rându-i pentru marele ecran și planificat să fi elansat în toamna lui 2024. Un lucru e cert. Când L. Frank Baum a scris romanul care l-a făcut nemuritor, nu știa că să dea de lucru la neuroni de copii și adulți decenii și secole în continuu.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Amăgire globalizată

By Iulian in Carti 0 Comment

Romain Gary știa câte ceva despre amăgire.

A amăgit o lume întreagă cu romanul pe care l-a scris sub pseudonimul Emile Ajar și s-a delectat copios, probabil, stând în publicul foștilor câștigători ai premiului Goncourt și urmărind cum un văr primește onorurile care i se cuveneau lui.

A fost și diplomat, a călatorit, așa ca a putut examina amăgirea în varii forme ale sale, pe toate meridianele mapamondului.

Această cunoastere temeinică a mecanismului păcălirii de sine sau a celorlalți se regăsește în volumul de proză scurtă Păsările se duc să moară în Peru.

Cu finețe și umor acidulat, scriitorul ne prezintă o galerie cosmopolită de amăgiri.

Nuvela eponimă e interesant de similară cu Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, iar întrebarea despre posibila ocheada aruncată de francez în opera românului e inevitabilă.

Pentru că românii nu i-au fost necunoscuți lui Romain Gary. Ba chiar i-a înțeles foarte bine, așa cum reiese din povestirea care are loc la noi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu o uimitoare precizie psihologică, autorul reliefează două trăsături ale neamului carpato-danubiano-pontic: ”să moară și capra vecinului” și ”dă-i în morții lor de străini, ce, vin ei să ne arate nouă?”.

Nici nu știu cum să caracterizez senzația care m-a cuprins când citeam acea nuvelă.

Era combinație de ușurare și îngrijorare, asezonată cu amuzament.

Dacă ar fi să aleg doar una dintre povestirile din Păsările se duc să moară în Peru, ar fi aceea intitulată Peretele, care are doar câteva pagini.

Aflându-mă într-o excursie cu câțiva prieteni, i-am recomandat-o într-o dimineață unuia dintre ei și l-am urmărit citind-o.

Era concentrat, iar la final a exclamat:

– Ce chestie! Ce tare! Ce adevărat!

De atunci, de fiecare dată când ne aducem aminte de voiajul cu pricina, amicul respectiv rememorează ce a mâncat, ce a băut, ce a văzut.

Și că a citit o povestire bună de tot.

Joie de vivre la două mâini

By Iulian in Intre muzical si conceptual, Teatru 1 Comment

Avem nevoie de joie de vivre?

Avem.

Cum facem rost de ea?

Panaceu n-am, dar, pentru mine, un mic spectacol intitulat Variațiuni la invențiuni a funcționat impecabil.

Cei doi interpreți și coautori, Petre Ancuța și Emilian Marnea, actori ai Teatrului Național din București, au fost impecabili.

Ideea dușmăniei lor artistice a fost impecabilă.

Fie în consonanță, fie în disonanță, au cântat impecabil.

Sincronizarea gagurilor muzical-interpretative a fost impecabilă.

Expresivitatea non-verbală a fost impecabilă (ca a lui Dan Puric când făcea mimă de excepție și nu-l apucase vorbăria mesianică).

Diversitatea melodiilor a fost impecabilă (La Cumparsita, Dansurile Ungurești ale lui Brahms, Ciocârlia, Toccata lui Bach, Misiune Imposibilă, varii șlagăre de la ABBA îmi vin în minte fără efort, dar au fost de trei ori pe-atât).

Varietatea organelor de cântat a fost impecabilă.

Ideea celor de la Tipografia Hub de a nu fi autarhici și de a invita și spectacole din exterior e impecabilă.

Durata reprezentației a fost impecabilă.

Interacțiunea artiștilor cu publicul, în scopuri comice, a fost impecabilă.

Morala poveștii a fost impecabilă.

Cât are efect o astfel de injecție de joie de vivre?

N-aș ști să vă zic, dar eu, unul, am văzut Variațiuni la invențiuni acum acum câteva zile și zâmbesc de fiecare dată când mi-aduc aminte de spectacol.

Imaginile au fost surprinse de colegul și amicul Daniel Botea care a bâțâit din cap ca mine și ca restul spectatorilor, de aia i-au și ieșit mișcate.

Nu refuza primejdia

By Iulian in Carti 0 Comment

Pentru mulți pe care îi știu, arta aceea depozitată și expusă în muzee este o primejdie.

Primejdia de a nu înțelege și de a te simți prost.

Primejdia de a te plictisi și de a te simți prost.

Primejdia de a fi nevoit să îți concentrezi atenția și de a te simți prost.

Înțeleg aceste primejdii și mă bucur că am avut norocul să fie expus de mic lor de către mama mea, care mă lua, cu sau fără voia mea, la Muzeul de Artă din Craiova.

Apoi, ajuns înapoi acasă, am început să explorez albumele existente în bibliotecă.

Efectul?

Acum caut pictura pe unde mă duc.

De aceea, transformarea înspre artă ca metodă de exersare a multor facultăți mintale, inclusiv autocunoașterea, care este esența romanului Ochii Monei, îmi este familiară, iar lectura a avut o dimensiune aparte pentru mine.

Ce merită apreciat în primul rând la amplul proiect livresco-educativ al lui Thomas Schlesser este că poate converti pe oricine la această atât de frumoasă cale a devenirii.

Mona este o fetiță în prag de adolescență, care suferă un episod de orbire temporară.

Temându-se că pierderea vederii se va permanentiza, bunicul ei, un tip impunător și ușor plin de el, francezul sadea de modă veche, hotărăște ca, timp de un, în fiecare săptămână, să o ducă în fața unei opere majore, în principal picturale, dar nu numai, pentru a o ajuta să dobândească acele repere despre frumusețe care să o însoțească și în negura veșnică.

Cei doi, și noi odată cu ei, parcurg astfel un pasionant traseu care începe din zorii Renașterii și se sfârșește cu lucrări contemporane.

Nu o să ascund că partea bunicului este un pic prea apăsat pedagogică. Se vede clar atitudinea dăscălitoare a autorului, care dăunează cumva întregului literar.

Acest neajuns este mântuit cu vârf și îndesat de reacțiile și replicile Monei. Pentru veridicitatea și expresivitatea lor invoc tot o experiență personală.

De ceva timp, mi-am asumat eu însumi sarcina pe care o are în roman octogenarul Henry, mergând la muzee cu diverse grupe de copii isteți și curioși.

Depun mărturie în favoarea lui Thomas Schlesser că, printr-un discret control al expunerii și o vagă ghidare intelectuală, cei mici pot recepta și interpreta o operă de artă în moduri strălucite, cu nimic mai prejos de ce ar enunța absolvenți de academii plastice.

Personal, manifest o oarecare neîncredere în demersurile artistice contemporane, așa că Ochii Monei mi-a prilejuit și beneficiul de a-mi capta interesul în privința acelor producții moderne, care, la prima vedere sunt leit mușamaua aia cu picățele albastre de la Georges Pompidou care îmi bântuie amintirea de când am văzut-o acum ani buni.

La fiecare incursiune muzeală, scriitorul propune și un exercițiu de comunicare, mult mai greu decât pare în realitate – descrierea fiecărei opere, astfel încât o persoană nevăzătoare să poată să-și compună mental atât structura vizuală, cât și încărcătura simbolică, fără a primi de-a gata vreun verdict în privința înțelesurilor.

Cred că o să fur acest exercițiu pentru viitoarele mele activități, știind că Thomas Schlesser nu o să se supere.

Arta e o aventură pentru toți.

Iar aventura are și primejdii.

Nu le ocoliți, căci numai așa veți descoperi comori.

P.S. Mulțumesc celor la librăria online Libris pentru o curs săptămânal de umanitate.

Festivalul Shakespeare s-a mutat mai hacana

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe hârtie, Festivalul Shakespeare, ediția 2024 s-a săvârșit acum mai bine de o lună, însă, în fapt, epilogul său s-a scris odată cu spectacolul de închidere a stagiunii intitulate adecvat Inspire a celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Iar compoziția care îmi susține spusele – Visul unei nopți de vară de Felix Mendelssohn-Bartholdy – descrie și trăirea acelei vineri care a parafat un sezon în care m-am cufundat în magia muzicii precum Hermia, Helena, Lysander și Demetrios în pădurea fermecată stăpânită de Titania și Oberon.

Concertul a reunit orchestra simfonică a filarmonicii și aripa feminină a Coralei Academice (coordonator: Bogdan Botezatu), ale cărei reprezentante erau îmbrăcate colorat, precum zânele care populează piesa lui Shakespeare, beneficiind și de aportul sopranelor Diana Țugui și Mariana Bulicanu.

Împreună au dat viața compoziției jucăușe a lui Mendelssohn-Bartoldy, care transpune feeria dramaturgică în sonorități perfect adecvate momentelor acțiunii.

Cred că dacă aș fi ascultat lucrarea fără să-i fi știut autorul, aș fi putut să jur că e vreun compozitor de sfârșit de secol XX.

Nu alătur acest spectacol Festivalul Shakespeare cu de la mine putere sau doar invocând tematica.

A avut parte și de bucățele de teatru de cea mai bună calitate, prin vocea narativă a lui Marius Manole.

Managerul Filarmonicii din Craiova, Ivona Stănculeasa, l-a numit, pe drept, copilul teribil al teatrului românesc.

Nu mai are etatea pe care să o putem asocia, chiar și metaforic, cu vârsta cea dintâi a vieții, însă își păstrează acea plăcere a jocului scenic pe care o vedem la copii când, cu o dedicare absolută, construiesc un castel de nisip sau organizează interacțiuni între păpuși.

Cu vocea sa inconfundabilă, i-a întrupat pe un autoritar Oberon sau pe o veritabilă speriată Hermia, însă momentul de grație al întregii serii a fost când, ca Puck, rol pentru care pare predestinat, și-a povestit boroboațele făcute pe ascuns muritorilor.

Replicile sale alternau cu precise intervenții muzicale, dirijate impecabil de Josef Suilen, iar efectul îngemănat n-a fost cu nimic mai prejos de senzații pe care le-am trăit la marile spectacole de la Festivalul Shakespeare.

Da, a fost o noapte de vară de vis.

Credit foto: Tibi Olteanu Studio.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (27)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Dacă numărul din titlu vi se pare remarcabil, o să fiți de-a dreptul impresionați când o să aflați că este doar cel al participărilor mele, căci evenimentul Brânzeturi cum se… cuVin a ajuns la cea de-a 60-a ediție în total.

Slavă lui Daniel Botea, absolvent de master Expertizare Viti-Vinicolă și degustător autorizat de brânzeturi (sper să se oprească aici cu acreditările, că nu o să mai am loc de titulatură), care, cu abnegație și obstinație, ne poartă prin fascinanta lume a vinului românesc, permițându-ne să descoperim licori și oameni de toată isprava.

Pentru această ediție aniversară, Daniel a gândit în termeni de reîntoarcere, și a readus printre bloggerii craioveni o cramă cu care avem relații îndelungate, Vinarte, iar ca reprezentant pe însuși acela care a deschis porțile cunoașterii acum șaizeci de degustări, Iustin Urucu.

De-a lungul timpului, cei care au prezentat podgoriile și vinurile au etalat o gamă pitorească și diversă de caractere, având însă în comun dedicarea față de vin și savorile sale.

Iustin Urucu n-a făcut excepție, dar a adus și un imens nivel de cunoaștere a tot ce înseamnă fabricarea vinului.

V-aș putea enumera realizările sale sub forma unui veritabil laudatio, însă o să fiu mai elocvent, invocând modul cum am exploatat conștiinciozitatea unei colege de degustare.

Amica în cauză și-a luat sârguincios notițe, iar eu i le-am cerut cu cinism, ca să îmi reîmprospătez informațiile despre asocierea vin-brânză preferată.

Mi-a trimis tot ce și-a notat, iar documentul era lung cât Magna Carta desfășurată și citită în piețele publice în Anglia Evului Mediu.

Probabil că notițele colegei nu acopereau decât o parte din tot ce ne-a împărtășit Iustin Urucu, mai ales despre combinația care n-a avut rival în ceea ce mă privește.

Vin Desert MagiQ și Gorgonzola Delaco D’Excepție.

Nu știam întru totul ce înseamnă la dolce vita până să îmi las cavitatea bucală invadată de acest ansamblu de arome de intensitatea unui foc de artificii aniversar.

Vinul desert de față este un exemplu rar de eficiență materială sacrificată pentru arta gustului.

Este realizat din struguri botritizați, adică lăsați în mod deliberat în voia unui mucegai nobil.

Dar acesta este doar începutul unui proces puțin spus laborios.

Mucegaiul cu pricină nu binevoiește în fiecare an să participe la această epopee oenologică, iar când o face, nu catacdisește să lucreze asupra tuturor boabelor de Riesling Italian (dolce vita, după cum vă spuneam) în mod uniform, așa că trebuie culese treptat.

Când știu producătorii când vine sorocul fiecărui bob?

Aici se termină știința și de aici începe arta.

Unde mai pui că pentru presare se folosește un teasc manual, iar procesul de maturare durează cinci ani (da, ați citit bine), în butoaie de salcâm.

Poate din toate aceste motive vinul desert MagiQ mi s-a părut atât de dulce.

Am simțit dăruirea cu care a fost făcut.

Brânza Gorgonzola Delaco D’Excepție, rivala italiană (dolce vita, după cum vă spuneam) a Roquefortului, a fost ca un companion fidel, care temperează orice avânt nesăbuit.

Orice senzație de exces de zahăr era anulată de savoarea acestui tip de brânză, excelenta lor conlucrare venind din faptul că ambele au avut nevoie de mult hulitul mucegai.

Mucegai.

Un cuvânt pe care îl destestăm.

Dar la aceaste degustări am învățat că natura e generoasă, chiar și în cele mai puțin glorioase forme ale ei.

O lecție pentru care sunt recunoscător.

Așa cum le sunt și celor de la 12Doișpe pentru găzduire și celor de la Dolce Vita (e coincidență, nu premeditare) pentru hidratarea nu doar necesară unei degustări, ci de-a dreptul esențială pe caniculă.

Credit foto: Daniel Botea, unicul și irepetabilul inițiator al acestor degustări.

Trei nominalizări postume pentru Donald Sutherland

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum puțin timp a plecat dintre noi Donald Sutherland, un actor pitoresc și înzestrat, cu o carieră formidabilă, dar care, în mod regretabil, a fost ocolit de atenția Academiei, cu excepția unei statuete onorifice, o cale elegantă doar în aparență de a repara o lungă listă de omisiuni inexplicabile.

Iată trei roluri remarcabile ale sale, pentru are ar fi meritat macar o nominalizare la Oscar:

M*A*S*H – știu, când spunem acest titlul, ne gândim la varianta sa de televiziune, cu galeria sa de personaje aiurite și adorabile (Radar, Klinger, vi-i aduceți aminte, nu?).

Însă, înainte de îndrăgitul serial, a existat acest film al lui Robert Altman, care e construit în jurul aceleiași idei – câțiva membri ai unui spital de campanie din timpul Războiului Coreei folosesc trăznăile și revolta anarhisto-bufă pentru a supraviețui ororilor care îi asaltează din toate părțile.

Spre deosebire de versiunea pentru micul ecran, pelicula de lungmetraj e mai acidă și mai necruțătoare cu natura umană.

Ca Hawkeye, Donald Sutherland nu își îmbibă personajul cu energia nevrotică a lui Alan Alda, ci îi conferă un aer malițios, în deplin acord cu figura sa care pare glacială.

Pare.

***

Klute – filmul regizat de Alan J. Pakula stă sub semnul unui paradox: deși titlul este al personajului principal eponim, adevarata protagonista este prostituata jucată de Jane Fonda, care intră în vizorul unui asasin în serie și își dezvăluie foarte complexa lume interioară în niște ședințe de terapie, veritabile bijuterii ale artei monologului.

Toate aceste stări, pentru a căror strălucită redare actrița a câștigat Oscarul, sunt potențate de interacțiunile cu detectivul interpretat de Donald Sutherland.

Placid, dar integru, deloc spectaculos, dar captivant prin modul cum gestionează provocările psihologice ale prostituatei pentru care bărbații erau doar inamici sau unelte, actorul e catalizatorul transformării ei.

Uneori, un rol mare n-are nimic flamboaiant, ci este pur și simplu perfect adecvat poveștii și înțelesurilor ei.

***

Ordinary People – cea mai strigătoare la cer nedreptate care i s-a făcut lui Donald Sutherland rămâne faptul că, față de colegii de distribuție, nu a primit el însuși o nominalizare pentru acest rol tulburător și subtil.

O familie formată din tată, mamă și fiu mai mic jelesc moartea fiului/fratelui celui mare, fiecare în felul său.

Tatăl e reținut și serviabil până la moliciune, mama se refugiază în cutume, iar fiul e într-o depresie cruntă.

Robert Redford reușește să construiască o sugestivă frescă a lipsei de comunicare generate de o traumă majoră și, ignorând flagranta fraudă a nominalizării lui Timothy Hutton, ulterior și câștigător, la rol secundar, când el e protagonistul toată ziua (am scris mai pe larg despre asta aici), pelicula sa rămâne una relevantă, în ciuda oprobriului posterității, care ar fi preferat The Raging Bull al lui Scorsese.

Donald Sutherland are un aport semnificativ la încărcătura emoțională a filmului, iar scena în care dă glas durerii și îi reproșează soției că o preocupau pantofii în ziua înmormântării copilului lor e sfâșietoare, deși actorul, în ton cu stilul său, nu e emfatic, așa cum ar fi fost un Al Pacino.

Suferința are multe glasuri.

Nu e dracu’ așa negru până nu l-ai văzut cu HeyLED la Inspire Cinema

By Iulian in Filme, Special 0 Comment

În mitologia romană există o zeitate interesantă, pe nume Janus.

Divinitatea cu doua fețe, care privește atât spre trecut, cât și spre viitor.

Cei de la Inspire Cinema și-au asumat aceeași sarcină de a ne conduce în ambele direcții ale lumii filmului.

Privesc spre trecut prin proiectul CINEMATECA, care a parcurs deja două sezoane, pregătindu-se cu voioșie de al treilea, și care a readus pe marele ecran capodopere ale cinematografiei pentru spectatorii mici și mari.

Privesc spre viitor, prin inaugurarea sălii HeyLED VIP+ din incinta cinematografului multiplex din Electroputere Parc, prima utilizare a acestei versiuni de echipament în Europa.

Tehnologia HeyLED propune un tip de ecran de ultimă generație, care ne dezvăluie un negru pur și implicit, contrast și luminozitate sporite, rezultatul fiind o coloratură cum n-am văzut până acum.

Un ecran HeyLED este alcătuit din 110 cabinete LED, având dimensiunile de 10 X 6 metri și însumând 2,2 milioane de pixeli.

Datorită nivelului de negru cauzat de reflexia scăzută, poate asigura și o imagine de înaltă calitate chiar și când există lumină ambientală, permițând folosirea sălilor de cinema și pentru alte tipuri de proiecții.

Puteți citi mai multe detalii pe site-ul celor de la Inspire Cinema, iar eu o să mă concentrez pe senzațiile-mi proprii sau pe care le-am observat la cei din jur în contact cu această tehnologie.

Pentru exemplificare, ni s-a arătat un videoclip în două versiuni, bidimensională și tridimensională. Dacă prima era impresionantă în sine, la cea de de-a doua am auzit exclamații care îmbinau surpriza cu încântarea, cum probabil a smuls trenul fraților Lumiere când l-au asmuțit asupra publicului acum mai bine de o sută de ani.

Cât despre autorul acestor rânduri, pe măsură ce se acomoda cu aproape supranaturala calitate a imaginii, începea să se lase în voia imaginației unor proiecții posibile, dacă nu chiar viitoare.

Oare cum ar fi acea superbă alegorie cu Deborah Kerr pe un asemenea ecran?

Sau acea aventură în Egiptul antic de care nu mă satur de când eram puștan?

Sau câteva pelicule ale unuia dintre cei mai meseriași regizori ai prezentului?

Și alte câte și mai câte.

Demonstrația cea mai amplă a fost o proiecție a filmului Bad Boys – Ride or Die, pe care organizatorii mărturiseau că au ales-o în lipsă de alte producții 3D relevante din această perioadă.

Însă s-a dovedit a fi o experiență spectaculoasă și foarte concludentă în privința imensului potențial al tehnologiei HeyLED.

Asta pentru că, spre deosebire de predecesorul Michael Bay, care prefera scene ample și explozii pe trei cvartale, regizorii Adid El Arbi și Bilall Falah au o abordare de proximitate, care te bagă în miezul acțiunii, pe direcția pumnilor sau în calea gloanțelor. Iar unghiurile inedite de filmare, inclusiv unele care au gâdilat nostalgia tuturor jucătorilor de FPS din sală, au ocupat tot ecranul acela amplu, întru sporirea adrenalinei.

Bineînțeles, tehnologia n-ar fi salvat un film nereușit, însă această a patra aventură a simpaticului tandem Will Smith – Martin Lawrence reușește să nu emane în niciun moment izul de ciorbă reîncălzită.

Trecerea inexorabilă a timpului nu i-a ocolit pe cei doi (parcă Will Smith iese mai bine aici), iar asta e pricină de diverse glume sau mecanisme narative, iar dacă tot e în floare corectitudinea politică în SUA, măcar e utilizată cu cap, pentru că avem un al treilea protagonist remarcabil în persoana lui Jacob Scipio alias Armando (știți cine e, dacă nu, mergeți de vizionați capitolul anterior), semn că importanța populației hispanice în America e un fapt incontestabil.

Pentru un film cu protagoniști de culoare (era să zic negri, dar nu vreau s-o pățesc ca arbitrul Colțescu), e remarcabil și câte glume cu înțeles echivoc sunt enunțate. Poate că Hollywoodul nu e pierdut cu totul.

Distribuția e întregită de dame bine și actori de toate palorile (Reggie rulz), toți gonind într-un iureș cinematografic despre corupție polițienească, traume ale trecutului și reconcilieri familiale.

Bad boys, bad boys
Whatcha gonna do?
Whatcha gonna do when they come for you?

Well, I’m gonna see them on a f*cking HeyLED screen, that’s what I’m gonna do.

Credit foto: Flori Manda, Kinga Dinnyes, Daniel Botea.

Speranța și necazurile sunt vechi de când lumea

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Ce vedeți în imaginea de mai sus este Vârful Trescovăț, din mulții Almăjului, de pe malul românesc, văzut de pe cel sârbesc, mai precis de la Lepenski.

Acesta din urmă este un oraș neolitic ale cărui urme datează cu cel puțin 10 000 de ani în urmă.

Unii cercetători opinează că această culme de pe partea românească a Istrului servea drept zeitate calendaristică pentru acești strămoși preistorici, mergând până la avansa și ipoteză ca formele specifice ale caselor imitau conturul formei de relief cu a cărei imagine își începeau și încheiau ziua.

Înclin să le dau dreptate, pentru că e ceva special în modul cum Vârful Trescovăț se ițește printre arbori, în toată splendoarea și inaccesibilitatea sa pentru oamenii de atunci.

Îmi vin în minte monumentele megalitice de la Stonhenge din Anglia sau Newgrange din Irlanda, care, la rându-le, marcau această solemnitate solară (și care face încă obiectul unor festivaluri anuale) sau impozanta stâncă Ayres (Uluru) din Australia, tărâm sacru al populației aborigene, care se distinge în peisaj precum Vârful Trescovăț.

Trebuie să fi fost un spectacol aparte când, într-o anume zi a anului, soarele răsărea sau apunea din spatele culmii, transmițându-le locuitorilor de la Lepenski Vir că natura este imuabilă, că o nouă perioadă de speranță începe.

Iar de speranță aveau mare nevoie, pentru că viața era foarte probabil brutală și guvernată de privațiuni și nesiguranță.

Mărturie a acestei zbateri stau capetele sculptate descoperite pe tot cuprinsul sitului arheologic.

Dincolo de posibilul lor rol ritualic, care ne va rămâne pe vecie necunoscut, recunoaștem acele colțuri ale gurii lăsate în jos care caracterizează stări de spirit negative, precum tristețea sau anxietatea (vezi reprezentările lor în Inside Out și Inside Out 2).

Microexpresii pe care Paul Ekman, împreună cu alter ego-ul său fictiv interpretat de Tim Roth în Lie to Me, precum și cu alți colegi de breaslă le consideră universale.

Ei se refereau la spațiu, dar iată că se aplică și timpului.

Necazurile i-au însoțit pe oameni de când lumea.

Dar nici speranța nu i-a părăsit.

Premiul Goncourt e chiar de luat în seamă

By Iulian in Carti 0 Comment

De când eticheta de câștigător al premiului Goncourt mi-a scos în cale Anomalia lui Herve Le Tellier, am început să cat mai cu băgare de seamă la această distincție literară.

Și, după încă o alegere reușită, declar ritos că îl voi ridica la același cin cu Booker Prize sau Nobelul.

Predica despre căderea Romei de Jerome Ferrari e argumentul care a duplicat rezultatele obținute cu romanul lui Le Tellier.

O scriitură fluidă, lirică, dar și precisă narativ, care gravitează în jurul ideii centrale a sus-numitei predici a Sfântului Augustin.

Această figură marcantă a începuturilor creștinismului a fost martorul agoniei și prăbușirii ultimelor rămășițe a ce numim civilizație romană, iar pe asta și-a fundamentat discursul potrivit căruia edificiile lumești, oricât de complexe sau aparent mărețe, sunt sortite decăderii și pieirii.

Un fapt dur și neplăcut, dar care ne poate reconcilia cu viața, odată ce-l acceptăm.

Cu acest mic instrument de decodare în minte, cartea își dezvăluie mai lesne sensurile.

Cele două fire narative, care amestecă și omogenizează zbaterile interioare și manifestările exterioare, urmăresc destinele unui bunic și al nepoților lui, în special cel de parte masculină, care, înfruntând vitregii ale sorții sau goliciuni de sens ale existenței, smulg un pic de împlinire destinului, pentru a cădea pradă apoi aceleiași implacabile legități enunțate de Sfântul Augustin.

Ce m-a fermecat la proza lui Ferrari este cum atinge un modus vivendi între umor și cinism, iar cel mai bine se reflectă asta în ipostazele sexului în roman.

Uneori e mântuire, alteori instrument de putere.

Uneori e comuniune, alteori e poftă animalică.

Uneori devine erotic, alteori ridicol.

Probabil că realitatea le include pe toate, așa cum enunța mai puțin plastic Desmond Harris în Zoomenirea.

Predica despre căderea Romei ne poartă prin ruinele colonialismului francez african (inclusiv Maghrebul) sau pe coridoarele de la Sorbona, însă cea mai mare parte are loc în Corsica.

Un teritoriu francez, dar populat de oameni aprigi ca italienii, dar nu atât de prietenoși ca ei, sau profunzi ca francezii, dar nu atât de rafinați ca ei.

Și-acum mi-aduc aminte de meciul acela de odinioară pe care l-a jucat Steaua la Bastia în 1997. Nu calificarea a fost cea mai mare performanță a jucătorilor lui Mihai Stoichiță, ci faptul că au plecat de-acolo vii și oarecum nevătămați.

Această înverșunare, această apetență pentru a trăi Erosul la limita Thanatosului e parte a romanului.

E o formă de terapie.

Pentru cine vrea să citească.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a îndreptat antenele către încă un premiu literar relevant.