Emoții multe, viață multă

Vreți să mă chinuiți?

Puneți-mă să aleg cel mai bun film de la Pixar.

Supliciul merge și cu cele mai bune trei.

Și cinci.

Și zece.

Dacă vă milostiviți de mine și îmi acordați măcar o duzină, poate mă încumet să spun niște titluri.

Iar printre ele cu siguranță se va regăsi Inside Out.

O alegorie adorabilă, inteligentă, documentată și antrenantă despre ansamblul de emoții din căpșorul unei fetițe pre-adolescente.

Finalul ne-a lăsat cu declanșarea pubertății și cu promisiunea unei continuări.

Care s-a materializat, dar dupa ceva ani.

Așteptarea a meritat, însă.

Inside Out 2 nu strică nimic din toate cele bune (și multe) ale predecesorului, iar ce aduce în plus e făcut cu cap și cu gust.

Nemaiavând nevoie de expozițiunea care ne familiarizează cu emoțiile personificate, echipa de realizatori condusă de Kelsey Mann ne bagă în acțiune fără prea multe fasoane.

Simpaticele personaje inițiale (Bucuria, Tristețea, Dezgustul, Frica și Furia) își văd atribuțiile uzurpate de un grup de arătări sentimentale nou apărute în schema neuronală a lui Riley – Anxietatea, Invidia, Rușinea și Plictiseala/Blazarea.

De aici rezultă un iureș de pățanii interioare care reflectă (sau generează) manifestările exterioare ale protagonistei.

Valorile promovate sunt cele solide, americane, iar morala poveștii e limpede precum cristalul de Baccarat, fără a fi simplistă.

Ba îndrăznesc să spun că, în inegalabila tradiție Pixar, că nu doar cei nevârstnici, ci și adulții sadea au multe lucruri de învățat din Inside Out 2.

Interpretările vocale întregesc desăvârșirea audio-vizuală a producției, cu mențiuni pentru Maya Hawke, a cărei energie auditivă întregește pitorescul deșucheat al Anxietății, precum și pentru intervențiile scurte, dar de efect ale Plictiselii, însuflețită de, surpriză, Adele Exarchopoulos, interpreta de neuitat dintr-una dintre cele mai complexe povești de dragoste din secolul XXI, La vie d’Adele.

Știu că încheierea nu e științifică, dar e cea pe care o consider adecvată.

Văzând Inside Out 2, în scăfârlia mea s-a deșteptat o cohortă de emoții – Încântarea, Nostalgia, Compasiunea, Amuzamentul, Solidaritatea, Prietenia, toate purtând pe brațe pe cea care merită să nu se piardă niciodată.

Bucuria Vieții.

Tușe românești la Hollywood – Înduioșări victoriene

Trecuse multicel de când nu mă aplecasem asupra unui film regizat de Jean Negulescu, așa că iată una dintre peliculele sale care, deși nu foarte cunoscută, este impecabil realizată – The Mudlark.

Povestea este simplă, dar emoționantă – în Londra victoriană, un puștan nevoiaș care își câștigă existența căutând prin mâlul Tamisei (de unde și denumirea de ”mudlark”) găsește o camee cu chipul reginei eponime și își pune în gând să o cunoască.

La acel moment, regina Victoria era în doliu după prințul Albert și se izolase de lume, nu doar de supuși, ci și chiar de înalții demnitari ai Imperiului, între care un exasperat Benjamin Disraeli.

Pățaniile care îl aduc pe acest simpatic alter ego de Oliver Twist la Windsor reușesc să o convingă pe îndurerată figură încoronată că are o datorie de mamă față de toată națiunea.

Filmul nu suscită un angajament intens, dar regia lui Jean Negulescu este desăvârșită, de la spectacolul dickensian al copiilor sub pragul sărăciei până la somptuoasele decoruri ale palatului regal.

În acest cadru bine conturat sunt plasate interpretări reușite.

Britanicii au făcut scandal mare când s-a răspândit vestea că o americancă sadea (Irene Dunne) o s-o joace pe venerata lor regină, însă s-au liniștit descoperind câtă reținere și blândă încăpățânare pune în rol actrița care a făcut carieră în comediile în care l-a avut partener pe Cary Grant.

Băiețelul Andrew Ray exprimă exact candoarea necesară înmuierii unei inimi suferinde, iar Finlay Currie e un scoțian dintr-un bucată și cel care vorbește, cu accent aproape neinteligibil, cu bunul simț al celui care înțelege ce înseamnă să fi pierdut pe cineva drag, dar și că ai o datorie față de răposat să nu abandonezi lumea și să o slujești.

Însă cel care se distinge cel mai mult în The Mudlark este fără doar și poate Alec Guinness drept Disraeli. Talentul imens al actorului se pliază la țanc pe personalitatea flegmatică și spirituală a acestui politician britanic.

Poate că discursul său de final exprimă idei mai generoase decât l-au animat pe Disraeli cel istoric, mult mai cinic și mai conservator, însă e un veritabil tur de forță interpretativ, pe care Jean Negulescu îl filmează dintr-o bucată, provocându-ne astfel să fim pătrunși de o mostră de artă retorică de mult apusă.

Cum am mai spus-o, lui Jean Negulescu nu i-a fost teamă de provocări.

Și le-a mai și făcut față în mod mai mult decât mulțumitor, așa cum o demonstrează și The Mudlark.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul)

Tușe românești la Hollywood (Marilyn)

Tușe românești la Hollywood (Rezistența feminină)

Investigație pe Brokeback Mountain

Când citeam prima carte din seria Millenium al lui Stieg Larsson nu știam că, pe lângă lectura oarecum antrenantă, aveam în față un model narativ și stilistic de roman de suspans care va prinde rădăcini adânci în literatura occidentală de gen.

Criminali în serie.

Apucături sexuale deviante.

Utilizarea tehnologiei în desfășurarea acțiunii.

Corupție pătrunsă în toate straturile societății.

Traume ale trecutului.

Asasini plătiți.

Ce am găsit în poveștile cu Lisbeth Salander am găsit și în aceea cu comisarului Andreas Auer, plăsmuit de Marc Voltenauer.

Cine a ucis-o pe Heidi? este al doilea roman care îl are în prim-plan pe acest investigator, care se distinge prin faptul că e homosexual asumat.

Iar asta nu e o caracteristică minoră, așa cum e aruncată în treacăt în cel de-al doilea film din seria Knives Out, ci una definitorie.

În construirea personajului, autorul francez face uz de tandrețea protagonistului față de partenerul său, care, jurnalist fiind, îl ajută în deslușirea ițelor unei povești complicate, în care intră toate componentele enumerate mai sus.

Mi-a afectat această orientare sexuală a detectivului lectura în vreun fel?

Prea puțin.

Chiar dacă e construit după o rețetă standard, romanul e organizat în capitole mici, datate cu grijă, care conferă narațiunii un spirit alert care te prinde.

În plus, cadrul în care se desfășoară acțiunea este unul inedit – Elveția bucolică, a pajiștilor verzi și a orășelelor idilice, dar și cea a afacerilor-paravan veroase, care au în prim-plan mafioți ruși și dezvoltări imobiliare dubioase.

Se pare că pulsiunile de agresivitate și de lăcomie sunt distribuite uniform pe suprafața globului.

La unii sunt, însă, mascate mai bine, iar poliția din partea locului nu e atât de indolentă ca în România.

Așa că merită să exersăm singuri utilizarea micilor celule cenușii.

Cine a ucis-o pe Heidi? e numai bună pentru asta în sezonul estival.

Judy the Obscure

În spatele sclipitoarelor imagini ale Hollywoodului sunt multe povești pilduitoare și triste despre prețul piperat al succesului.

Despre viața lui Montgomery Clift s-a spus că a fost o prelungă sinucidere.

S-ar aplica și lui Judy Garland, iar coincidența face că și el, și ea s-au stins în jurul aceleiași vârste (el 46, ea 47), iar ultimele lor roluri remarcabile au fost în același film – The Judgement at Nuremberg.

Despre Montgomery Clift nu știu să se fi realizat încă o biografie, dar despre interpreta de neuitat a lui Dorothy avem Judy, cu o Rene Zellweger într-un rol de Oscar.

Povestea este un crâmpei din finalul lungii ei agonii, adică seria de concerte susținute de Garland în Londra, în ultimul an al vieții.

Deja o epavă din punct de vedere psihic, ba chiar și fizic, artista e o versiune feminină de Atlas care duce în spate o sumedenie de traume. Nu întâmplător, când nu e pe scenă, protagonista e adusă de spate, aproape înfrântă de presiunile la care a fost supusă de mică, dar și de propriile greșeli.

Iar postura e doar un element din deplina dedicare a actriței față de rol. Impresionant e accentul prin care încearcă să îl recreeze pe al lui Garland, zâmbetul chinuit care ascunde de fapt o mare suferință (vezi și cazul Paul Mescal în After Sun), dar mai ales performanța vocală.

Căci Renee Zellweger cântă ea însăși, iar a-ți asuma riscul de a interpreta melodii arhicunoscute ale unei figuri deja de legendă și nu oricum, ci cu discrete defecte impuse de starea psihică a personajului, este într-adevăr materie primă de Oscar.

Pelicula regizată de Rupert Goold n-are cusururi mari într-ale realizării, însă nici nu are prea multe de oferit în afara amplului studiu de caz psihologic oferit de protagonistă.

Poate Jessie Buckley drept aceea care o asistă și îi rezolvă mofturile divei decăzute oferă o fărâmă de umanitate, iar secvențele din trecut, când se conturează mecanismul inuman care a transformat-o pe ingenua Judy Garland într-un produs mediatic, sunt eficiente, dar simpliste.

Ne rămâne, totuși, scena de final, atât de emoționantă, încât reușește să o reabiliteze pe Judy Garland, așa cum deznodământul din Bubba Ho-tep ni-l reconstruiește pe Elvis Presley așa cum ne-am fi dorit să fie.

Marii artiști au fost oameni ca toți oamenii, însă noi avem nevoie de ei ca semizei.

Șapte zile, șapte filme despre fotbal

Mai sunt șapte zile până la începerea Campionatului European de Fotbal unde, minune mare, e calificată și România, așa că, pentru fiecare zi vă propun un film cu și despre sportul-rege.

Victory – o peliculă care nu poate lipsi de pe nicio astfel de listă, pentru că, dincolo de regia meșteșugită a unui grande al cinematografiei, John Huston, are meritul de a aduce împreună actorii de calibru, Michael Caine sau Sylvester Stallon (care e portar), și foști fotbaliști de marcă (puteți citi enumerare lor în articolul pe care l-am scris mai demult despre acest film), în frunte cu Edson Arantes do Nascimento zis și Pelé.

O scenă aparte este aceea în care Michael Caine, căpitan-antrenor al echipei de deținuți de război care urmează să înfrunte selecționata naziștilor, explică o strategie savantă pe tablă, iar Pelé, după ce urmărește amuzat expunerea, pune mâna pe cretă și desenează cum o să dribleze singur până la poarta adversă și o să bage gol.

***

Phorpa – ultimul loc unde te-ai aștepta să dai peste o pasiune arzătoare pentru fotbal este într-o mânăstire budistă de rit tibetan. Însă tocmai asta se întâmplă în acest film (tradus în engleză ca The Cup) scris și regizat Khyentse Norbu – într-un lăcaș de cult tibetan aflat în exil în India (o tema secundară a peliculei este și revolta împotriva ocupației chineze), doi novici mai derbedei se dau ceasul morții să facă rost de un televizor, ca să urmărească împreună cu toți confrații finala Campionatului Mondial din 1998.

Ritualurile religioase sunt înfățișate natural, dar și cu un dram de umor, interacțiunile cu indienii localnici au un pic de ironie la adresa mercantilismului acestora, iar secvența când se chinuie să instaleze antena parabolică și să facă televizorul să meargă e de-a dreptul tensionată. Hai, băieți, că începe meciul!

Da, fotbalul nu are frontiere.

***

Shaolin Soccer – din Tibet ne mutăm mai hacana, la călugării Shaolin, pentru de departe cel mai amuzant film despre fotbal făcut vreodată. Unui tânăr și deșucheat practicant al acestei arte (Stephen Chow, nebunul inspirat care semnează și regia și scenariul) îi vine ideea să îi reunească pe frații întru credință (fiecare cu abilitățile lui) zburătăciți care încotro, pentru a forma o echipă de fotbal și a se opune formației unui corporatist malefic.

Dar ce vă mai plictisesc eu cu detalii!

Pelicula conține niște scene care îmbină fotbalul cu aerul producțiilor de arte marțiale deșănțate, însă nici caracterizând-o astfel nu reușesc să redau în întregime deliciul delirant pe care îl oferă.

Dacă e să alegeți un singur film despre sportul-rege de pe lumea asta, acesta trebuie să fie.

***

Bend It Like Beckham – cine a citit White Teeth de Zadie Smith o să recunoască în acest film realizat de Gurinder Chadha aceeași superbă expresie a multiculturalismului londonez, cu diferența că aici se manifestă prin fotbal. O adolescentă pakistaneză (Parminder Nagra), aflată la a doua generație stabilită în Anglia, are o pasiune atipică pentru sexul și originea ei – sportul cu balonul rotund.

Îl practică în secret, se împrietenește cu o colegă ambițioasă (Keira Knightley, tinerică și slăbănoagă), se înamorează de antrenor (Jonathan Rhys Meyers, tinerel și slăbănog) și înfruntă dezaprobarea familiei și a comunității.

Momentele de cumpănă și reconcilierile sunt previzibile, dar filmul conține o sumedenie de scene înduioșătoare sau amuzante.

Cât despre fotbal, e la locul lui. Meciurile sunt schematic redate, însă sesiunile de antrenament sunt cele mai detaliate pe care le-am văzut vreodată în vreo producție de gen. Sper că tot așa îi pune Edi Iordănescu la muncă pe tricolori, poate, poate fac o figură frumoasă.

***

Afsaid – nu te-ai aștepta ca din Iran să vină un film care mustește de pasiune pentru fotbal. Însă pelicula lui Jahar Panahi exact asta emană și mai și reușește performanța de a fi atât o subtilă satiră a condiției femeii în această țară sau o frescă discrepanțelor regionale, cât și un imn adus omeniei în general.

O tânără deghizată în bărbat încearcă să se strecoare la un meci decisiv de calificare al Iranului împotriva Bahrainului, dar e prinsă și băgată într-un țarc, alături de altele care au procedat similar. Interacțiunile dintre deținute și gardieni sunt savuroase și inteligente, însă cele două secvențe realizate în mijloace de transport în comun sunt senzaționale: cea a drumului spre stadion de la început, cu entuziasmul general și tensiunea incognito-ului, și cea de final, cu euforia care transcende orice bariere.

Hai să vă mai spun și că actorii nu sunt profesioniști, iar faptul că Iranul nu a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin este din cauză că autoritățile au refuzat să-l supună nominalizării, oficialii de la Ministerul Culturii de-acolo fiind ofticați că regizorul i-a tras pe sfoară și le-a prezentat anterior aprobării un cu totul alt scenariu.

Cum spuneam cu alte ocazii, cinematografia din Iran e remarcabilă prin emanciparea ei.

***

The Damned United – un film despre fotbal care se petrece mai mult prin vestiar sau birouri administrative n-are cum să fie interesant, nu?

Greșit.

Filmul realizat de Tom Hooper cu mâna sigură pe care i-am admirat-o ulterior în The King’s Speech sau Les Miserables (o să ocolesc subiectul Cats) ne prezintă proverbiala perioadă de doar 44 de zile (ca de mucenici) a lui Brian Clough ca antrenor la Leeds United.

Pentru cititorii care nu sunt microbiști de vârsta a treia, e nevoie de un pic de explicații de ordin istoric: Brian Clough a fost o figură de legendă a fotbalului englez și internațional în anii ’70, când a reușit să ia Derby County și dintr-o echipă de divizia a doua să o ducă în postura de campioană în Premier League, pentru ca apoi să preia pe Nottingham Forest și să îi pună pe cap lauri și mai importanți, adică două Cupe ale Campionilor consecutive.

Între aceste două epopei a avut loc episodul cu pricina, transpus filmic ca o parabolă despre sfidarea convențiilor, despre excese și despre ambiția care te înalță și te doboară deopotrivă.

Michael Sheen e în mare bulan în rolul principal și e secondat excelent de Timothy Spall ca Peter Taylor, ilustrul asistent al lui Clough, al cărui rol era ca al lui Brânzovenescu: Tache, Tache, fii cuminte!

Nu sunt multe meciuri în campionatul nostru românesc la fel de antrenante ca filmul ăsta.

***

Holy Goalie – călugări tibetani am văzut, călugări Shaolin am văzut, de ce n-am vedea și călugări catolici având de-a face cu fotbalul?

Ca să salveze mânăstirea-i dragă, sortită a fi transformată în hotel, starețul respectivului lăcaș de cult spaniol acceptă să participe la campionatul apostolic de fotbal, a cărui finală se desfășoară chiar la Vatican.

Pentru asta dă echipa pe mâna unui călugăr non-conformist, exilat acolo pentru gura multă și dedicarea umanitară prea mare.

Fără să fie vreo capodoperă, mai chiar suferind de niște excese de limbaj sau de situație, Que baje Dios y lo vea (am preferat titlul în engleză, pentru că e mai simpatic) se mântuiește prin dedicarea pentru fotbal și prin personajele pe care ajungi să le cunoști și să le îndrăgești.

O scenă aparte e aceea în care călugării catolici au nevoie să se ducă la un pastor protestant, ca să transfere un atacant. Asta e, vrei performanță, trebuie să ai toate posturile acoperite.

Revizionismul e șucărie

În primul și în primul rând, încep prin a preciza că o să folosesc termenii de Romani și romi pentru că mi s-a cerut în mod expres asta.

Eu aș fi utilizat cuvântul cu ”ț” fără să am vreun gând derogatoriu, pentru că am bătut mingea cu ei in fața blocului sau pe uliță la țară, am văzut o doamnă de etnie compostând un bilet, pentru a se da apoi jos după numai o stație, și, de la niște derbedei cultivați cu care am umblat odinioară, am aflat lucruri fascinante despre această limbă, cum este persistența cazului ablativ.

Dar argumentul că nu există cuvântul cu ”ț” în Romani mi s-a părut suficient de puternic, încât să nu mă agăț de el.

Oricum, ideea de a asculta Shakespeare în Romani a fost ce m-a atras în primul rând la Caliban și vrăjitoarea.

Și mi-am văzut curiozitatea satisfăcută.

Am ascultat Romani, dar nu prea am înțeles, pentru că ecranul cu traducerile era pus aiurea, disponibil doar pentru câțiva din apropierea lui.

Sper ca producătorii să remedieze asta pentru următoarele reprezentații, deoarece efectul în rândul publicului a fost neplăcut. Am auzit vociferări șoptite din toate părțile.

Adaptată de Mihaela Drăgan de la Giuvlipen după Furtuna, piesa de față urmează aceeași ambiție precum Scorpia neîmblânzită, vedeta mea personală de la Festivalul Shakespeare 2024, adică ia personaje, idei și limbaj de la Bard și le răsucește, le pune sub semnul întrebării, le răstoarnă și te provoacă să le rumegi.

Cât absoarbe fiecare spectator din acest amalgam meta- și intertextual, e treaba fiecăruia.

E mai puțină subtilitate decât la Leta Popescu, în mod cert mai puțin umor, dar compensează prin mult nerv și prin niște melodii mișto.

Bă, da’ mișto de tot!

Campioana lor este rapul Nicoletei Ghiță (care e și Caliban), la care se adaugă trilurile Anastasiei Dade (care e și o Miranda plină de însuflețire).

Partea romă a piesei e completată de Zita Moldovan, care e un Prospero odios (cum vă ziceam, lucrurile sunt voit cu susu-n jos), dar și Sycorax.

Da, figura aceea doar în treacăt amintită capătă substanță aici, iar dincolo de revizionismul feminist sau etnic al piesei, acest adaos mi s-a părut cea mai valoros din punct de vedere artistic.

Caliban și vrăjitoarea mai are un ce.

Sau, mai degrabă, un cine.

Prezența Iuliei Colan în distribuție.

Dacă partenerele de scenă impresionează prin energie, în cazul ei se vede actrița cu experiență, actrița hârșită, care știe să se muleze pe orice provocare îi e aruncată.

Contribuția-i e meritorie, dar n-ar fi remarcabilă, dacă n-ar exista momentul de final.

O combinație de confesiune și de interpretare strălucită.

Spirit revanșard și elocință.

Ca unul care a crescut cu Sherlock Holmes, Hercule Poirot și Columbo, m-am și pus în mișcare să găsesc făptașul.

Cred că am reușit.

Dar asta e altă poveste.

Aceasta se încheie cu niște vorbe spuse din inimă și bilingv (când o să am traducerea în Romani):

Bravo, doamnelor!

Bari pakiv tumenqe, rajnialen!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Durerea se transmite și e bine

Dacă tot vrea Craiova să concureze cu Sibiul în materie de teatru, așa cum a reieșit la Festivalul Shakespeare recent încheiat, are nevoie și de o Fabrică de Cultură, un spațiu industrial dezafectat care să permită desfășurări de forțe și mizanscene îndrăznețe.

Tentativa cu fosta hală Popeci a eșuat, pare-se, însă, mai nou, o gașcă de pasionați și cunoscători (epitetul e dublu) își încearcă norocul într-un mod similar la Tipografia, în incinta Gazetei de Sud.

Și sunt plini de râvnă, pentru că, până să reușesc să ajung pe-acolo, au construit un portofoliu bunicel de spectacole.

Cel care mi-a trecut prin fața ochilor a fost Dureri fantomă de Vasili Sigarev.

Deși e o piesă cu doar trei personaje, recunosc că nu mi-e ușor să o rezum, poate pentru că nu are acțiune în sens narativ, ci mai degrabă acțiune asupra spectatorului.

Într-un depou de tramvai suntem martori nevăzuți, credem noi, ai unor dedublări dureroase, ale unor alienări care activează neuronii-oglindă și declanșează empatia.

La asta contribuie textul rusesc, adică abisal, precum și interpretările actorilor.

Theodora Bălan reia energia deviantă care i-a ieșit atât de bine ca Ophelia de sub oblăduirea lui Declan Donellan și îi adaugă câteva tușe mămoase înduioșătoare.

Valentin Motroc are o guraliviseală turmentată oltenească, dar nu inofensivă. Există un moment atroce, în care povestește un accident macabru cu aplombul unui comentariu de meci în fața blocului, stârnind reacții contradictorii lui Radu Tudor.

Pe acesta din urmă m-am bucurat să îl recunosc la ani după ce l-am văzut în Cum am mâncat un câine. Expresivitatea de acolo e și aici, dar se slujește de ea altfel.

Nu mai e protagonist, deși e prezent în cea mai mare parte a timpului, ci un personaj-releu, care exprimă toată cea mai importantă trăire pe care o simțim și noi, spectatorii.

Compasiunea mai presus de orice.

Cea mai importantă revelație a fost pentru mine modul strălucit în care a fost exploatată infrastructura Tipografiei de Sud. Strecurându-se pe scările metalice și printre mașinările mute, bocănind cu un ecou parcă dantesc, interpreții par a fi captivi într-un purgatoriu din care pot aluneca spre damnare sau se înălța întru mântuire.

De aceea, îi adresez un apel lui Laurențiu Tudor, regizorul acestui spectacol.

Dă muzica aia mai încet, rogu-te.

Sau, mai bine, renunță la ea cu totul.

Lasă-ne în durerea noastră.

Credit foto: Tipografia.

Un craiovean care m-a învățat povești

Alexandru Mitru a fost unul dintre dascălii copilăriei mele.

Prin intermediul lui i-am cunoscut îndeaproape pe zeii Olimpului, am parcurs muncile istovitoare ale lui Heracles sau am fost martorul Războiului Troian, cu toată oroarea și gloria sa.

Tot purtat de condeiul său am călătorit din Urukul lui Ghilgameș până în strâmtoarea din Pirinei unde și-a pierdut Roland viața sau în Gruzia viteazului în piele de tigru.

În timp, toate cele opere pe care le-a adaptat pentru tineri și-au dezvăluit tainele și subtilitățile în versiunile lor originale, însă, ca și în cazul lui Charles și Mary Lamb și a pieselor lui Shakespeare, lui am a-i mulțumi pentru că mi le-a povestit întâiași dată.

Știam că e născut în Bănie, dar, spre rușinea mea, habar nu aveam că a redactat și volumul Craiova în legende și povestiri.

Găsindu-l, am purces a-l citi cu o curiozitate plurivalentă.

Oare voi afla ceva nemaiauzit?

Oare stilul mi se va părea copilăros?

Oare îmi voi vedea unul dintre naratorii preferați dați jos de pe piedestal?

Răspunsul este nu pentru fiecare dintre aceste întrebări.

E drept, există un filon patriotic desuet în unele dintre povestiri, precum cea despre Decebal (volumul e apărut după filmul Columna, deci dacismul era în floare) sau seria despre Tudor Vladimirescu, în care norodul e obijduit, iar boierii asupritori (nu că n-ar fi fost așa, vezi apucăturile prezentului).

Prezentul e proslăvit ca o realizare a socialismului, o abordare izvorâtă din convingere sau din necesitate, nici nu mai contează.

Ce rămâne este modul palpitant în care autorul îmbracă fiecare povestire. E un dramatism în cele medievale, de zici că e Urzeala tronurilor neaoșă.

Și au un dar de a se termina nedecis, astfel încât tu însuți te simți ispitit să continui istorisirea în mintea ta.

Iar acel capitol dedicat sosirii guvernului provizoriu de la 1848 la Craiova, filtrat prin ochii unui Titu Maiorescu copil, este încântător.

Și cum să nu te simți captivat, când auzi menționate Balta Craioviței, Madona Dudu, Bucovățul sau alte locuri din oraș?

Craiova are multe povești ascunse și încă n-a isprăvit a le spune.

Cornișteanu din fire n-are lecuire

În focurile controversei online iscate de părerea mea despre spectacolul Anomalia al celor de la Teatrul Național din Craiova, o persoană din acea instituție, nu spui ține, dar sus-pusă în domeniul așa-zis intelectual, a avut această ieșire față de o comentatoare din exterior.

Cu prima parte a acestui mesaj sunt parțial de acord, însă uitați-vă cu atenție la a doua.

Dincolo de tonul deplasat, reiese o desconsiderare ceva de speriat la adresa unui posibil spectator.

Iar la câteva luni după aceea, ce-mi văd ochii?

O piesă nouă la TNC, având ca decor asta.

Doamnelor și domnilor, aveți aici un caz flagrant de disonanță cognitivă.

Puteți să-l luați și să-l folosiți didactic, chiar fără să mă citați.

Imaginea în cauză este din Două povești de amor, regizată de Mircea Cornișteanu.

Iar faptul că Teatrul din Craiova a apelat din nou la serviciile lui, după Zăpezile de altădată, este semn de neputință, dar și de înțelepciune.

Neputință, pentru că sunt suficient de în etate să îmi aduc aminte cum mai că nu s-a sărbătorit în stradă debarcarea lui din funcția de director, printre acuzele care i se aduceau fiind și joasa calitate intelectuală a pieselor pe care le monta.

Înțelepciune, pentru că, în ciuda tuturor metehnelor sale, Mircea Cornișteanu poate produce un spectacol la care să vină și acele persoane pentru care teatrul este doar o opțiune de petrecere a timpului din multe.

În marea taxinomie a spectatorilor, și această încrengătură contează.

Despre reușita piesei în această privință, mai multe la final.

Deocamdată să spunem că Două povești de amor este, așa cum o arată și titlul, o diadă de clinciuri de asemenea natură între două personaje, unul feminin (Cerasela Iosifescu, proaspăt Uniterizată, felicitări!) și altul masculin (Claudiu Bleonț), la care se adaugă aportul comic al lui Adrian Andone (oricând de încredere când vine vorba de partituri de acest gen).

Recunosc că am fost surprins când am văzut autorul de la care pornesc cele două părți ale spectacolului – Anton Cehov.

Ia te uită, mi-am zis, Mircea Cornișteanu și-a rafinat preferințele, acum, la senectute.

Dar nu vă îngrijorați sau entuziasmați, după caz.

Claudiu Bleonț îi spune la un moment dat Ceraselei Iosifescu:

Arăți țâță de mâță în doliu!

Toate lucrurile sunt la locul lor. Dacă a scris Cehov așa ceva, îi mănânc operele complete filă cu filă.

Aș putea să caracterizez cele două părți distincte ale reprezentației pe cont propriu, dar, pentru că sunt un umil blooger fără studii teatrale, o să mă slujesc și de suprema instanță a acestei arte, publicul.

De regulă, Două povești de amor se joacă în sala mare a Teatrului din Craiova, însă când am văzut-o eu, s-a ținut în sala mică, plină cu elevi de liceu, însoțiți de câțiva profesori.

Erau din Eșelnița, după cum cum mi-au spus, veniți în vizită în Craiova.

La prima parte a spectacolului, s-au foit, s-au mai uitat pe telefoane, s-au mai înghiontit și au șușotit permanent, fără a fi deranjanți.

Nu e de mirare, asta e bucata îngroșată peste limitele caricaturalului, iar dacă asta le-a dăunat lui Adrian Andone și Ceraselei Iosefescu, vă imaginați ce rezultat a avut combinată cu emfaza endemică a lui Claudiu Bleonț.

Exasperant, vă spun eu.

Cea de-a doua parte, însă, a avut un efect de amuțire asupra liceenilor. Nu s-au mai văzut ecrane de telefoane, nu s-au mai auzit chicoteli.

Nu e de mirare, pentru că e excelent dozată, Claudiu Bleonț reușește să-și tempereze pornirile, Cerasela Iosifescu e în cea mai bună formă, Adrian Andone e simpatic, iar evoluția psihologică e ușurică și distractivă.

Iar când luminile s-au stins, a izbucnit un amalgam încântător de aplauze și chiote.

Publicul, instanța supremă.

Pe un spectator anume îl poți prinde într-o pasă proastă sau într-o dispoziție euforică.

Dar nu poți păcăli o sală întreagă de minți și suflete.

De aceea, când i-am spus în treacăt regizorului, prezent în sală (i-am și auzit vocea cavernoasă când s-a răstit la o doamnă să-și închidă telefonul), ”Felicitări, domnule Cornișteanu, încă vă mai ies chestiile astea!” și i-am văzut zâmbetul sfios, am fost aproape mișcat.

Aproape.

P.S. În prima secvență, Claudiu Bleonț se pișă printr-un gard viu.

Nu, că piesa e bună.

Credit foto: www.tncms.ro.

Furiosa și iute

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!